Consideraţii teoretice şi practice privind infracţiunile de serviciu

Domeniu: Dreptul muncii
Tematică: Răspunderea penală
Revistă: Revista Română de Drept, nr. 10 din 1967, pag.
Autor: DORU PAVEL

 
 
 
1. Cînd, de pe poziţia cercetării problemelor juridice, ne propunem să aducem o contribuţie la lupta împotriva infracţiunilor de serviciu, înţelegem ca, prin adîncirea caracterelor juridice ale acestor infracţiuni, să le delimităm conţinutul şi implicit să fixăm coordonatele unei juste aplicări a legii penale în această materie.
În felul acesta se pot determina condiţii de prevenire — unul din mijloa­cele -eficace de prevenire este o bună cunoaştere a legii penale şi o interpretare corectă a dispoziţiilor sale — şi în acelaşi timp se pot contura condiţiile unei represiuni juste şi eficiente.
Preocuparea, atît de asiduă, îndreptată către găsirea celor mai eficiente mijloace pentru apărarea avutului obştesc — preocupare legată organic de însăşi structura economiei socialiste — ar rămîne trunchiată şi parţial infruc- tuoasă, dacă ea nu s-ar îndrepta şi către considerarea infracţiunilor de serviciu şi mai ales a legăturii organice ce există între aceste infracţiuni şi o mare parte dintre atingerile aduse patrimoniului socialist.
În această privinţă, chiar textele de incriminare a celor mai caracteristice f infracţiuni de serviciu — abuzul de serviciu şi neglijenţa în serviciu — se referă la paguba cauzată în mod direct avutului obştesc şi prevăd o pedeapsă deose- bită pentru ipoteza cînd s-a produs acest rezultat.
Dar, chiar cînd nu s-a cauzat în mod direct o pagubă avutului obştesc, cînd — pe linia prevederilor din textele de incriminare a acestor două infracţiuni — s-a provocat doar o tulburare a bunului mers al unităţii, încă o asemenea tulburare poate avea şi repercusiuni patrimoniale; chiar indirecte şi uneori neevaluabile, asemenea efecte nu rămîn mai puţin prejudiciabile.
O privire sumară asupra împrejurărilor în care se produc, în genere, în unităţi socialiste pagube avutului obştesc relevă, între altele, şi următoarele cauze care pot genera asemenea pagube[1]:
— Modul de selecţionare a gestionarilor — de exemplu, fără să se ţină seama de existenţa unor antecedente penale, sau de împrejurarea că nu au o pregătire suficientă — explică unele fapte ale acestor gestionari, uneori inten­ţionate, alteori săvîrşite numai din culpă, care produc pagube avutului obştesc.
— Deficienţele în legătură cu paza avutului obştesc, legate de circum­stanţe de loc, de timp, de modul de organizare a pazei, de pregătirea şi instru­irea celor însărcinaţi cu această funcţie, în sfîrşit de corectitudinea lor în ser­viciu, reprezintă o altă sursă a unor pagube aduse avutului obştesc.
— Efectuarea în condiţii necorespunzătoare sau neefectuarea operaţiilor de control creează, de asemenea, condiţii favorabile comiterii unor fapte păgu­bitoare avutului obştesc şi mai ales ocazionează perpetuarea săvîrşirii unor ase­menea fapte, a căror descoperire la timp ar fi pus capăt activităţii păgubitoare şi, în acelaşi timp, ar fi limitat în mod sensibil paguba produsă.
Asemenea cauze, în analizarea cărora nu este cazul să intrăm în cadrul acestui articol, învederează strînsa legătură ce se desemnează între modul de organizare şi de îndeplinire a muncii într-o unitate obştească, pe de o parte, şi posibilitatea de a se produce pagube avutului obştesc, pe de altă parte.
Corecta îndeplinire a sarcinilor de serviciu de către gestionari sau de către cei care îi angajează, de către paznici sau de către cei care le organizează munca, de către cei însărcinaţi cu controlul în diferitele forme reglementate de actele normative în vigoare, sau de către cei care, la rîndul lor, supraveghează activitatea acestora, constituie, desigur, o cale esenţială pentru prevenirea şi înlăturarea faptelor păgubitoare avutului obştesc.
Este sigur că îndeplinirea corectă a atribuţiilor de serviciu reprezintă atitudinea marii majorităţi a oamenilor muncii, ca formă directă de manifes­tare a conştiinţei lor socialiste. Într-o mai mică măsură, ea reprezintă rezultatul unei acţiuni de convingere dusă faţă de unele elemente şovăitoare. În sfîrşit, intr-o şi mai mică măsură ea se dobîndeşte pe calea constrîngerii, prin aplicarea normelor sancţionatoare, în cazul săvîrşirii — în anumite condiţii — a unor încălcări ale obligaţiilor de serviciu.
Această din urmă formă de luptă contra încălcării sarcinilor de serviciu ne preocupă în articolul de faţă, destinat să contureze trăsăturile cele mai gene­rale şi mai comune ale acelor fapte prevăzute de legea penală, care pot fi gru­pate într-o categorie aparte, sub denumirea de „infracţiuni de serviciu“.
2. Infracţiunile pe care le poate săvîrşi un funcţionar — în timpul servi­ciului sau în afara lui — se împart în următoarele categorii:
— infracţiuni săvîrşite prin încălcarea îndatoririlor de serviciu;
— infracţiuni săvîrşite în legătură cu serviciul;
— infracţiuni săvîrşite cu ocazia serviciului;
— infracţiuni săvîrşite în afara serviciului şi fără nici o legătură cu atri­buţiile de serviciu.
Dintre aceste patru categorii de infracţiuni este limpede că prima se inte­grează în infracţiunile de serviciu. Ea cuprinde acele infracţiuni a căror latură obiectivă constă într-o încălcare a îndatoririlor de serviciu, fapta săvîrşită cuprinzîndu-se, deci, organic, în complexul de activităţi prin care angajatul îşi exercită serviciul. Astfel sînt: abuzul de serviciu, neglijenţa în serviciu etc.
A doua categorie — infracţiunile în legătură cu serviciul — este formată din acele infracţiuni a căror latură obiectivă nu se înscrie în activitatea speci­fică prin care angajatul îşi exercită serviciul însă ea are o contingenţă directă cu această activitate, pe care o influenţează într-un mod oarecare. Astfel, în incriminarea faptei de luare de mită, acţiunea specifică este aceea de a pretinde sau a primi un folos material sau de a accepta promisiunea unui asemenea folos sau chiar de a nu respinge o astfel de promisiune. Folosul material este însă legat de îndeplinirea — corectă sau incorectă — sau de neîndeplinirea sau întîrzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu. Primirea folo­sului nu se integrează direct în activitatea specifică serviciului, ea este însă legată de îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act de serviciu.
Infracţiunile săvârşite cu ocazia serviciului sînt acele infracţiuni de drept comun, care nu au nici o legătură cu sarcinile de serviciu, dar care sînt săvîrşite cu prilejul îndeplinirii unor sarcini de serviciu, fie la locul de muncă, fie într-o deplasare făcută în interes de serviciu.
Credem că acestea nu se pot înscrie între infracţiunile de serviciu. Aci este vorba de fapte incriminate în Codul penal sau în legile speciale, pe care le poate săvîrşi orice persoană, deci şi un angajat. Împrejurarea că ele au fost săvîrşeşte în timpul serviciului sau la locul de muncă nu le dă o coloratură juri­dică deosebită. Atît calitatea de angajat a subiectului cît şi condiţiile de loc şi de timp în care a avut loc săvîrşirea faptei nu sînt prevăzute ca trăsături spe­cifice în conţinutul infracţiunii. Acestea rămîn simple împrejurări de fapt de natură a influenţa, eventual, gradul de pericol social concret al infracţiunii şi al infractorului şi implicit individualizarea sancţiunii.
În sfîrşit, în ce priveşte ultima categorie de infracţiuni săvîrşite de anga­jaţi — în afara serviciului şi fără nici o legătură cu atribuţiile funcţiei -- este evident că acestea nu pot avea caracterul de infracţiuni de serviciu.
În ce priveşte infracţiunile săvîrşite prin încălcarea unor îndatoriri de serviciu şi acele săvîrşite în legătură cu -serviciul, arătăm că şi pentru unele şi pentru altele trăsătura care le caracterizează — încălcarea îndatoririlor de ser­viciu sau legătura directă a activităţii infracţionale cu sarcinile de serviciu — trebuie să rezulte din conţinutul incriminării, trebuie, cu alte cuvinte, să constituie o trăsătură constitutivă a conţinutului infracţiunii. Din prima categorie fac parte infacţiuni ca: abuzul de serviciu, neglijenţa în serviciu; din cea de-a doua, infracţiuni ca: luarea de mită, remuneraţia injustă.
O privire generală asupra conţinutului infracţiunilor de serviciu scoate în evidenţă unele trăsături specifice şi distinctive ale acestora. De aceste trăsături specifice şi distinctive şi de problemele pe care le ridică voim să ne ocupăm în cele ce urmează.
3. Subiectul infracţiunilor de serviciu nu poate fi decît un funcţionar.
Ce se înţelege prin funcţionar arată art. 183 pct. 4 C. pen.[2]. Definirea noţiunilor juridice folosite într-o lege represivă este necesară, în primul rînd, pentru a înlătura arbitrarul în aplicarea unei asemenea legi. Pe de altă parte, în împrejurările concrete în care se săvîrşesc unele infracţiuni, folosirea definiţiilor din alte discipline ale dreptului ar putea fi neîndestulătoare sau ar putea da naştere la interpretări diferite, de natură a crea dubiu în aplicarea legii şi implicit a slăbi fermitatea şi legalitatea represiunii. Aceste temeiuri justifică folosire unei definiţii proprii dreptului penal pentru noţiunea de funcţionar. I
În principiu, exercitarea unei funcţii este consecinţa unui raport juridic de muncă, în care se găseşte persoana respectivă cu unitatea obştească.
În conformitate cu prevederile art. 183 pct. 4 C. pen. valabilitatea rapor­tului de muncă, precum şi condiţiile formale ale învestirii cu exercitarea funcţiei nu interesează, în determinarea calităţii de funcţionar, din punct de vedere penal. Este suficientă exercitarea funcţiei, care situează persoana în poziţia de deţinător de atribuţii în raport cu unitatea obştească, pentru ca să fie îndepli­nită condiţia calităţii de funcţionar cerută subiectului infracţiunilor de serviciu. Aceasta, deoarece răspunderea penală în cazul infracţiunilor de serviciu este atrasă nu de valabilitatea formală a raportului de muncă, ci de exercitarea reală a atribuţiilor funcţiei. Acesta este sensul cuvintelor din text: „indiferent dacă şi cum a fost învestit“[3].
Dar o interpretare corectă a acestor termeni nu poate fi dobîndită decît dacă ei sînt puşi în legătură cu cuvintele ce urmează în text: „în serviciul vreu­neia din unităţile sau organizaţiile obşteşti“. Aceste cuvinte exprimă necesitatea existenţei unui raport de serviciu între unitate şi persoana a cărei calitate de funcţionar este în discuţie. Dacă legiuitorul nu face o condiţie a calităţii de funcţionar din faptul şi modalitatea învestirii, aceasta nu înseamnă că orice activitate faptică, care are o contingenţă cu unitatea obştească, conferă cali­tatea de funcţionar.
Deci, chiar dacă condiţiile legale ale unei numiri în funcţie sau ale înves­tirii cu exerciţiul funcţiei nu sînt îndeplinite sau sînt îndeplinite viciat, cali­tatea de funcţionar poate totuşi exista, se cere însă, ca exerciţiul funcţiei sau însărcinării să dea expresie unui raport de serviciu — raport de muncă — între unitate şi persoana respectivă.
Dacă, de exemplu, în locul unui raport de muncă între unitate şi persoana respectivă apare un raport personal, izolat, între un angajat al unităţii şi această persoană, nu mai poate fi vorba de calitatea de funcţionar, căci nu există atributul specific al acestei calităţi: „în serviciul unităţii“. Serviciul per­sonal şi întîmplător făcut unui angajat al unităţii nu conferă calitatea de func­ţionar, chiar dacă acel serviciu este în legătură cu una dintre activităţile de serviciu ale angajatului[4].
O activitate faptică, executată de către o persoană care nu este angajată, care nu are consimţămîntul unităţii, prin forurile sale de resort, nu-i poate atribui acesteia calitatea de funcţionar, iar infracţiunea săvîrşită în cadrul aces­tei activităţi de fapt nu poate primi caracterizarea juridică de infracţiune de serviciu.
Este de asemenea locul să arătăm că nu există un raport de muncă în cazul activităţilor îndeplinite de membrii unei cooperative. Astfel, Tribunalul Suprem, colegiul penal, s-a pronunţat în sensul că membrii unei cooperative agricole de producţie nu au calitatea de funcţionari şi că ei nu dobîndesc această calitate nici în ipoteza cînd au încheiat o convenţie cu conducerea cooperativei agricole de producţie, prin care şi-au asumat sarcina să îngrijească animalele cooperativei. Ca atare, încălcarea obligaţiilor prevăzute într-o ase­menea convenţie nu poate constitui infracţiunea de neglijenţă în serviciu, ci infracţiunea prevăzută de art. 2686 C. pen.[5].
4. Obiectul juridic al infracţiunilor de serviciu îl constituie acele relaţii sociale care privesc normala desfăşurare a activităţii aparatului de stat şi a tuturor unităţilor socialiste.
Corecta îndeplinire a îndatoririlor de serviciu — adică fără încălcarea intenţionată sau chiar din culpă a normelor care disciplinează activităţile anga­jaţilor şi le statornicesc obligaţiile — constituie o condiţie esenţială pentru normala desfăşurare a activităţii aparatului de stat şi unităţilor socialiste[6].
De aceea, neîndeplinirea în mod corect a îndatoririlor de serviciu — cu intenţie sau din culpă — şi în genere săvîrşirea acelor fapte pe care le-am caracterizat ca infracţiuni de serviciu aduc atingere relaţiilor sociale care privesc normala desfăşurare a activităţii unităţilor socialiste, relaţii sociale care consti­tuie obiectul juridic al acestor infracţiuni.
Nu credem, aşa cum s-a susţinut uneori, că aceste infracţiuni ar avea şi un obiect nemijlocit, constînd în acele relaţii sociale care privesc îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
Îndeplinirea îndatoririlor de serviciu este obligaţia a cărei încălcare cons­tituie însăşi latura obiectivă a infracţiunii. Dar prin această încălcare a înda­toririlor de serviciu se loveşte într-o altă valoare, şi anume în buna funcţionare a unităţilor socialiste, care, aceasta, constituie obiectul juridic al infracţiunii.
Acţiunea de încălcare a îndatoririlor de serviciu poate avea însă — la unele infracţiuni — şi alte rezultate şi anume: fie o pagubă adusă avutului obştesc, fie o vătămare adusă intereselor legale ale cetăţenilor.
În aceste cazuri, ne găsim în faţa unui obiect juridic complex, în care intră, pe de o parte, relaţiile sociale care asigură normala desfăşurare a activi­tăţii unităţilor socialiste — ca obiect juridic principal, invariabil, caracteristic tuturor infracţiunilor de serviciu — şi, pe de altă parte, relaţiile sociale care privesc paza şi apărarea avutului obştesc sau, după caz, respectarea intereselor gale ale cetăţenilor, ca obiect juridic secundar, alternativ, deci variabil.
5. În latura obiectivă a infracţiunilor de serviciu, acţiunea (sau inacţiu­nea) constă într-o încălcare a îndatoririlor de serviciu. Cînd este vorba de acele infracţiuni care sînt în legătură cu serviciul, acţiunea (sau inacţiunea) este dis­tinctă de activitatea proprie serviciului, dar o influenţează; într-un mod oare­care afectează însăşi îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Astfel, luarea de mită constă, sub aspectul acţiunii materiale specifice în cererea, primirea, sau acceptarea de către funcţionar a unui folos material. Această acţiune specifică nu intră în activitatea de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu. Însă ea afec­tează în mod indirect această activitate nu numai pentru că primirea, cererea sau acceptarea folosului este făcută în scopul efectuării, neefectuării sau înde­plinirii cu întîrziere a unui act ce intră în atribuţiile de serviciu, dar şi pentru că, de cele mai multe ori, are efectul de a determina fie un act de îndeplinire corectă a îndatoririlor de serviciu — ceea ce trebuie să se înfăptuiască nu ca efect al unei remunerări ilicite ci numai în virtutea obligaţiilor de serviciu — fie săvîrşirea unui act ilegal, o încălcare a îndatoririlor de serviciu
Unele dintre infracţiunile de serviciu sînt, după cum se ştie, infracţiuni de rezultat, în sensul că existenţa lor este condiţionată de producerea unui anumit rezultat.
Cu privire la latura obiectivă a infracţiunilor de serviciu se conturează unele probleme generale legate fie de acţiune (sau inacţiune), fie de rezultat, fie de legătura de cauzalitate dintre acţiune şi rezultat.
6. Pentru a se stabili că un funcţionar şi-a încălcat îndatoririle de ser­viciu, este necesar să se cunoască aceste îndatoriri. Numai ştiind ce anume înda­toriri de serviciu are un funcţionar, se poate spune dacă, printr-o anumită faptă a sa, el le-a încălcat sau nu.
Se poate afirma că orice normă de incriminare privind o infracţiune de serviciu cuprinde o referire implicită — cu caracter general — la acele norme care stabilesc îndatoririle de serviciu.
Despre care anume norme este vorba?
În această privinţă nu se poate stabili o regulă generală. Cu privire la fiecare funcţie există un complex de norme: unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, altele, în acte normative cu caracter special, privind îndatoririle legate de o anumită funcţie, altele, în sfîrşit, în acte normative cu caracter şi mai special, privind o anumită funcţie, într-o anumită unitate.
Toate aceste norme trebuie însă să fie cuprinse în acte normative, emanate de la acele organe ale puterii de stat sau ale administraţiei de stat, care sînt îndrituite să emită astfel de acte normative.
În cadrul atribuţiilor de serviciu, angajaţii au de efectuat adesea activităţi tehnice, operaţii concrete de utilizare a uneltelor şi obiectelor de muncă, în îndeplinirea cărora ei trebuie să cunoască şi să aplice anumite norme tehnice[7].
Respectarea unor asemenea norme garantează obţinerea rezultatului ur­mărit şi în acelaşi timp asigură securitatea vieţii şi integrităţii corporale a celor ce participă la un proces de muncă sau se află în preajma acestuia.
Se pune problema dacă ncobservarea normelor tehnice implică o încăl­care a îndatoririlor de serviciu, de natură a caracteriza latura obiectivă a infrac­ţiunilor de serviciu.
În ce priveşte acele norme tehnice care sînt incluse în actele normative privitoare fie la procesul de producţie, fie la protecţia muncii şi tehnica securi­tăţii, este evident că acestea vor avea aceeaşi semnificaţie şi eficienţă ca orice alte norme de comportare din orice act normativ.
Există însă norme tehnice, care, deşi nu sînt prevăzute în acte normative, intră, în mod necesar, în cunoştinţele pe care le implică conducerea sau înfăp­tuirea unui proces de muncă. Asemenea norme tehnice fac parte din regulile elementare fără de care procesul de muncă respectiv nu poate fi efectuat, ele integrîndu-se în însăşi pregătirea şi cunoştinţele necesare pentru a putea ocupa şi îndeplini o anumită funcţie. Nu este de conceput că funcţia respectivă ar putea fi îndeplinită fără cunoaşterea şi corecta aplicare a acestor norme tehnice. În consecinţă, încălcarea lor se situează — credem — alături de încălcarea ori­cărei alte îndatoriri de serviciu şi, în aceeaşi măsură, se înscrie ca trăsătură constitutivă în conţinutul infracţiunilor de serviciu.
Se pune problema dacă şi dispoziţiile individuale, date de un organ ierar­hic superior pot cuprinde asemenea îndatoriri de serviciu, a căror neîndeplinire să intre în conţinutul unor infracţiuni de serviciu.
În această privinţă, considerăm că, în principiu, din dispoziţii individuale nu pot rezulta alte îndatoriri de serviciu decît acele care rezultă din actele normative. În măsura în care o dispoziţie a unui organ ierarhic superior se înscrie pe linia generală a îndatoririlor de serviciu ale organului în subordine, reprezentînd doar o aplicare la speţă a unei norme generale şi, în măsura în care această dispoziţie intră în competenţa şi atribuţiile de serviciu ale orga­nului superior, neîndeplinirea ei poate constitui o infracţiune de serviciu. Aceasta, pentru că nerespectarea unei asemenea dispoziţii reprezintă, în reali­tate, încălcarea unei îndatoriri de serviciu prevăzută de un act normativ. Dis­poziţia organului superior nu face, într-un asemenea caz, decît să actualizeze şi să circumscrie la condiţiile concrete ale desfăşurării unor anumite activităţi de serviciu, sarcinile generale cuprinse într-un act normativ.
Nu aceeaşi este situaţia cînd o dispoziţie individuală ar ii contrară înda­toririlor de serviciu prevăzute în actele normative în vigoare, reprezentînd un act de iniţiativă proprie a organului ierarhic superior. Neîndeplinirea unei ase­menea dispoziţii nu poate genera o infracţiune de serviciu. Din contră, înde­plinirea unei asemenea dispoziţii ilegale poate constitui infracţiune de serviciu, dacă produce vreunul din rezultatele caracteristice acestor infracţiuni. Într-ade­văr acel care, în mod voluntar, a acceptat să îndeplinească o dispoziţie ilegală, prin acest singur fapt şi-a încălcat îndatoririle de serviciu. El răspunde pentru toate consecinţele executării unei asemenea dispoziţii, atît emiterea dispoziţiei cît şi executarea ei intrînd în conţinutul unei infracţiuni de serviciu, bineînţeles, dacă s-au produs rezultatele caracteristice unei asemenea infracţiuni.
Dispoziţia organului superior nu este de natură să înlăture răspunderea penală, dacă ea are caracter vădit ilegal şi dacă organul inferior — de execu­tare — a avut posibilitatea să aprecieze ilegalitatea acestei dispoziţii (art. 137 C. pen.).
7. Am arătat mai sus că unele din infracţiunile de serviciu sînt infrac­ţiuni de rezultat, în sensul că producerea unui rezultat concret este prevăzută ca o condiţie necesară pentru existenţa infracţiunii.
Astfel, în incriminarea infracţiunilor de abuz de serviciu şi neglijenţă în serviciu, este prevăzută cerinţa producerii unuia dintre următoarele rezultate: tulburarea bunului mers al unităţii, vătămarea intereselor legale ale cetăţenilor, o pagubă pordusă în mod direct avutului obştesc. Infracţiunea se realizează chiar dacă numai unul — oricare — dintre ceste rezultate s-a produs.
Dar o aceeaşi încălcare a îndatoririlor de serviciu poate produce nu nu­mai unui din rezultatele de mai sus, ci poate produce, în mod cumulativ, şi două, şi chiar pe toate trei.
într-un asemenea caz, se pune problema dacă s-a săvîrşit o singură infrac­ţiune cu rezultate multiple sau dacă s-au săvîrşit atîtea infracţiuni — aflate în concurs ideal — cîte rezultate diferite s-au produs prin activitatea unică de încălcare a îndatoririlor de serviciu.
Caracterul alternativ al acestor rezultate nu înlătură — se susţine — unitatea infracţională în ipoteza producerii lor cumulative. Cu alte cuvinte, atunci cînd aceeaşi încălcare a îndatoririlor de serviciu a produs şi o tulburare a bunului mers al unităţii şi o pagubă avutului obştesc, nu ne găsim în faţa unui concurs de infracţiuni (într-o asemenea ipoteză ar fi vorba de un concurs ideal), ci în faţa unei infracţiuni unice care a produs două rezultate, prin faptul că a lezat două obiecte juridice distincte[8]. Împrejurarea că, pentru existenţa infracţiunii este suficient ca numai unul dintre aceste conţinuturi — oricare — să fie realizat nu ar înlătura unitatea infracţională atunci cînd au fost realizate amîndouă. Am semnalat numai această problemă, nu vom intra aci în adîncirea tuturor aspectelor sale [9].
9. În legătură cu săvîrşirea infracţiunilor de rezultat, în special a infrac­ţiunilor de serviciu, s-a pus uneori problema dacă nu ar trebui să intre sub incidenţa legii penale şi cazurile cînd, deşi nu s-a produs un rezultat vătămător, încălcarea îndatoririlor de serviciu a creat un pericol foarte grav pentru valorile ocrotite prin incriminarea infracţiunii. Asemenea valori — s-a susţinut — trebuie ocrotite nu numiai în existenţa lor, ei şi în siguranţa lor, iar atentatele aduse siguranţei acestor valori, le pune într-o asemenea măsură în pericol însăşi existenţa, încît o bună politică penală ar cere incriminarea şi a faptelor care, fără a crea un rezultat dăunător efectiv, creează pericolul ca un asemenea rezultat să se producă.
Rolul educativ al sancţiunii nu s-ar realiza integral dacă fapte care au produs un asemenea pericol nu ar fi sancţionate, atunci cînd evitarea rezulta­tului s-a datorat fie unei întîmplări, fie intervenţiei vigilente a unei alte per­soane. Fără această întîmplare fortuită sau fără intervenţia oportună a altei persoane, rezultatul dăunător s-ar fi produs, şi el ar fi putut fi grav şi de amploare.
Nu ar fi oare locul ca sancţiunea să se întindă şi asupra cazurilor în care valoarea socială care constituie obiectul juridic al infracţiunii a fost numaî pusă în pericol printr-o încălcare a îndatoririlor de serviciu săvîrşită cu intenţie sau chiar în mod neintenţionat ?
În sprijinul unui răspuns negativ la această întrebare se conturează urmă­toarele argumente: împletirea îndatoririlor de serviciu, varietatea aptitudinilor celor ce le îndeplinesc şi efortul comun conştient către cele mai bune realizări fac posibilă adesea evitarea consecinţelor unor încălcări ale îndatoririlor de serviciu. Dacă în fiecare dintre aceste ocazii ar interveni totuşi sancţiunea penală, ar exista primejdia de a se înlocui în cadrul colectivului de muncă, preocuparea de a evita rezultatele nocive ale unor greşeli prin aceea de a vîna şi evidenţia aceste greşeli, şi totodată, s-ar frîna iniţiativa funcţionarilor din teama de a nu crea o stare de pericol.
Pe de altă parte, tocmai varietatea sarcinilor de serviciu, cu varietatea corespunzătoare a posibilităţilor de încălcare a îndatoririlor de serviciu, a deter­minat diversificarea formelor de răspundere a angajaţilor în: răspundere mate­rială, răspundere disciplinară, răspundere administrativă şi răspundere penală. Răspunderea penală este rezervată faptelor ce prezintă un grad ridicat de pericol social, care derivă tocmai din producerea unor rezultate de oarecare am­ploare, de oarecare importanţă. Nu orice rezultate ridică fapta la gradul de pericol social al unei infracţiuni. Trebuie să fie vorba de rezultate care să prezinte o pondere deosebită. Altminteri încălcările îndatoririlor de serviciu se i înscriu în categoria acelor fapte care, prezentînd un grad mai redus de pericol social, atrag una din celelalte forme de răspundere menţionate mai sus. Cu atît mai mult lipsa oricărui rezultat, indiferent de procedeul prin care acesta a putut fi evitat, trebuie să situeze fapta sub nivelul gradului de pericol social care atrage răspunderea penală.
Ne exprimăm, cu privire la acest punct de vedere, o rezervă. Atunci cînd este vorba de o infracţiune, în latura obiectivă a căreia rezultatul prevăzut este o catastrofă, credem că răspunderea penală trebuie să fie antrenată şi în ipoteza cînd catastrofa nu s-a produs, dacă fapta, aşa cum a fost săvîrşită avea ca rezultat necesar şi iminent acea catastrofă şi dacă acel rezultat a fost;evitat dintr-o cauză independentă de voinţa subiectului.
Un asemenea rezultat priveşte bunuri de valoare mare şi vieţi de per­soane, el este foarte grav, de aceea credem că este suficient numai pericolul iminent al unui asemenea rezultat pentru ca fapta care 1-a produs să prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În actualul stadiu al legislaţiei noastre, un asemenea punct de vedere îşi găseşte confirmarea în art. 2451 C. pen., care incriminează o formă a abuzului de serviciu — săvîrşită de personalul ce asigură securitatea transporturilor — avînd drept urmare o catastrofă. Fapta constituind crimă, tentativa se pe­depseşte. Extinderea acestui punct de vedere şi la alte infracţiuni de serviciu — care produc pericolul unor asemenea rezultate de o gravitate deosebită — ar putea fi examinată, credem, în cadrul unor modificări legislative.
9. În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta de încălcare a îndatoririlor de serviciu şi rezultatul produs, înţelegem să ne oprim numai asu­pra unei cerinţe exprese, din cuprinsul textelor care incriminează infracţiunile de neglijenţă în serviciu şi abuz de serviciu. În aceste texte se cere ca atunci cînd rezultatul constă într-o pagubă adusă avutului obştesc, această pagubă să j se fi cauzat în mod direct. Se cere deci o legătură directă, nemijlocită, de cau­zalitate între fapta de încălcare a îndatoririlor de serviciu şi paguba produsă avutului obştesc.
Această cerinţă menţionată în mod expres în text, implică, pentru cele­lalte ipoteze ale textului — cînd s-a produs o tulburare a bunului mers al uni­tăţii sau o vătămare a intereselor cetăţenilor — posibilitatea ca paguba să se fi cauzat şi în mod indirect. Cu alte cuvinte, în aceste ipoteze, chiar în prezenţa unei legături de cauzalitate indirecte, conţinutul infracţiunii se realizează, spre deosebire de cazul pagubei aduse avutului obştesc, cînd numai existenţa unei legături directe de cauzalitate poate duce la conturarea infracţiunii.
O primă idee generală care se poate deduce din formularea expresă men­ţionată mai sus este că, în concepţia legiuitorului, în general, legătura de cauza- i litate, în orice infracţiune, nu trebuie să fie, în mod necesar directă; ea poate fi şi indirectă.
Prin aceasta, orice aport contributiv la crearea unui rezultat socialmente periculos apare susceptibil de a constitui o faptă infracţională — bineînţeles, dacă toate trăsăturile conţinutului infracţiunii sînt întrunite —, indiferent dacă el a generat în mod direct rezultatul, dacă a concurat cu alte cauze de acelaşi nivel la producerea acestui rezultat sau dacă n-a făcut decît să genereze o altă faptă care, aceasta, a produs la rîndul sau, în mod direct, rezultatul cerut de textul incriminator.
Această deducţie cu privire la concepţia legiuitorului nostru poate căpăta valoarea unei adevărate directive practice, în complicatele probleme ale stabi­lirii răspunderii penale, în cazul cînd la producerea unui rezultat au concurat şi alte cauze, în afară de acţiunea persoanei cu privire la care se pune problema răspunderii penale, dar mai ales în cazurile cînd între acţiunea acestei persoane şi rezultatul produs se interpun şi alte acţiuni (sau inacţiuni) cu netăgăduită eficienţă asupra rezultatului produs.
Ne vom mărgini aici numai la această observaţie şi vom trage concluzia că, în afara cazurilor în care rezultatul este o pagubă adusă avutului obştesc, legătura de cauzalitate între încălcarea unei îndatoriri de serviciu şi rezultatul produs poate fi şi indirectă.
Dar ne punem întrebarea: de ce oare tocmai cînd e vorba de un rezultat păgubitor pentru avutul obştesc să se facă această derogare de la un principiu general aplicabil în materia cauzalităţii? De ce o condiţie în plus, cînd e vorba de ocrotirea avutului obştesc?
Credem că, faţă de caracterul obiectiv al categoriei cauzalităţii şi de nece­sitatea unei concepţii unitare în ceea ce priveşte modul în care legătura de cau­zalitate se reflectă asupra răspunderii penale, o derogare de felul celei de mai sus nu şi-ar găsi locul în nici o materie. Cu atît mai puţin în materia avutului obştesc, în care faptele care au contribuit la producerea unei pagube patrimo-* niului socialist trebuie să atragă răspunderea penală — atunci cînd toate cele­lalte condiţii ale incriminării sînt întrunite — indiferent dacă această contri­buţie s-a realizat într-o legătură directă sau indirectă de cauzalitate.
Cerinţa din textul actual a fost determinată — credem — de un alt considerent, şi anume, de a constitui un temei în plus pentru diferenţierea pe­depsei în cazul cînd fapta a cauzat o pagubă avutului, obştesc. Pentru a se aplica în acest caz pedeapsa diferenţiată — mai gravă în anumite ipoteze — se cere ca paguba să fi fost cauzată în mod direct; aceasta nu înseamnă însă că fapta nu ar putea constitui infracţiune şi în cazul în care paguba a fost produsă indirect.
Un argument în sensul acestor susţineri rezultă din decizia de îndrumare nr. 23/1963 a Plenului Tribunalului Suprem în care este precizată răspunderea — şi penală, şi civilă — a acelora care, prin încălcarea îndatoririlor lor de serviciu, în mod intenţionat sau din neglijenţă, au creat altor persoane posibili­tatea de a săvîrşi infracţiuni în paguba avutului obştesc.
Iată două considerente edificatoare din această decizie: „în adevăr, dacă se constată că funcţionarul a săvîrşit faptele de negli­jenţă sau abuz în serviciu incriminate în art. 242 alin. 1 pct. 1 C. pen. şi art. 245 alin. 1 pct. 1 C. pen. (modificate prin Decretul nr. 212/1960), fiind îndeplinite condiţiile acolo arătate pentru tragerea sa la răspundere penală, şi dacă prin aceste fapte s-a creat posibilitatea reală ca alte persoane să săvârşească infracţiuni în paguba avutului obştesc, neputîndu-se ajunge la rezultatul păgu­bitor fără activitatea neglijentă sau abuzivă a funcţionarului, apare neîndoiel­nic că acest rezultat este consecinţa unei contribuţii comune a infractorului şi a autorului infracţiunii în dauna avutului obştesc, astfel că obligarea lor soli­dară la acoperirea prejudiciului este de neînlăturat“[10].
„În analiza condiţiilor legale sus-arătate pentru tragerea la răspundere penală a funcţionarului, instanţa va putea decide că există urmările cerute de art. 242 alin. 1 pct. 1 şi de art. 245 alin. 1 pct. 1 C. pen. (a cauzat o tulburare bunului mers al unităţii socialiste) chiar numai prin crearea posibilităţii ca alte psrsoane să păgubească avutul obştesc, dacă fapta funcţionarului care a dus la acest .rezultat îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 242 alin. 1 şi 245 alin. 1 C. pen. (este repetată sau prezintă caracter grav)“[11].
Din aceste considerente rezultă că fapta poate constitui infracţiune chiar dacă a cauzat în mod indirect o pagubă avutului obştesc, numai că, în acest caz, pedeapsa nu va fi aceea adecvată cuantumului pagubei, prevăzută în art. 242 alin. 3 şi art. 245 alin. 3 C. pen., ci aceea corespunzătoare ipotezei cînd rezultatul a fost o tulburare adusă bunului mers al unităţii, prevăzută în art. 242 alin. 2 şi art. 245 alin. 2 C. pen.
Configuraţia textelor actuale reprezintă o fază din evoluţia politicii noastre legislative, determinată de incontestabile realităţi şi coordonate concrete ale luptei contra infracţiunilor, în general, şi contra infracţiunilor în paguba avutului obştesc, în special. În stadiul actual al dezvoltării dreptului nostru socialist, credem că incriminarea infracţiunilor de serviciu poate folosi o for­mulare cu caracter general, fără distincţia din actualul text. Legătura de cau­zalitate şi atributele acesteia nici nu ar trebui menţionate în text, iar în ce priveşte tratamentul diferenţiat — după rezultatul produs — credem că acesta .ar urma să constituie o problemă de individualizare judiciară a pedepsei.
10. În ceea ce priveşte latura subiectivă, după cum se ştie, toate formele de vinovăţie pot caracteriza săvîrşirea infracţiunilor de serviciu.
Cu privire la reprezentarea care, în cazul infracţiunilor intenţionate sau săvîrşite din uşurinţă există în mintea infractorului, iar în cazul infracţiunilor comise din neglijenţă ar fi putut şi trebuit să existe, ni se pare util să accen­tuăm că această reprezentare priveşte nu numai rezultatul acţiunii infracţionale, dar şi legătura cauzală dintre acţiune şi rezultat. Cînd spunem, de exemplu, că un infractor şi-a dat seama de rezultatul faptei sale şi a voit acest rezultat, implicit afirmăm că el şi-a dat seama că fapta sa, prin declanşarea unor energii, va genera, ca efect al unor legi invariabile de înlănţuire a fenomenelor, rezul­tatul pe care îl doreşte. Este imposibil de conceput prevederea rezultatului fără ca în ea să fie cuprinsă şi reprezentarea legăturii de cauzalitate. Desigur că, atunci cînd este vorba de o legătură directă de cauzalitate, procesul de înlăn­ţuire a fenomenelor prezintă o consecvenţă logică uşor sesizabilă, care face ca prevederea acestui proces să se înfăptuiască fără dificultăţi — în mintea infrac­torului — şi tot fără dificultăţi să poată fi stabilită de organele de urmărire penală sau de instanţele de judecată.
Cînd însă este vorba de o legătură indirectă de cauzalitate cînd procesul de înlănţuire cauzală de la fapta subiectului la rezultatul final — indirect, mediat — s-a înfăptuit prin mijlocirea unor fenomene intermediare, existenţa laturii subiective implică prevederea (sau posibilitatea de prevedere) a acestui rezultat, ca efect mediat al faptei săvîrşite.
Bineînţeles că, atunci cînd admitem eficienţa unei legături indirecte de cauzalitate pentru constituirea infracţiunii, trebuie să admitem şi că această legătură se înfăptuieşte — cu toate consecinţele ei — indiferent cîţi factori intermediari se interpun între faptă şi rezultat.
Pluralitatea factorilor intermediari nu înlătură legătura de cauzalitate ar face mai dificilă atît stabilirea existenţei sale obiective, cît, mai ales, stabi­lirea laturii subiective: prevederea (sau posibilitatea de prevedere) a rezulta-tului, ca efect mediat al faptei săvîrşite.
Am pus accent pe aceste elemente, aici, pentru că în incriminarea unor infracţiuni de serviciu — abuzul de serviciu şi neglijenţa în serviciu — se face distincţie, aşa cum am arătat mai sus, între cazurile cînd — rezultatul fiind o pagubă adusă avutului obştesc — se cere existenţa unei legături directe de cauzalitate şi alte cazuri, cînd o asemenea legătură directă nu este cerută de text.
11. În art. 245 C. pen. este prevăzută, pentru abuzul de serviciu, o scuză absolutorie, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, formulată în modul următor: „Fapta nu constituie infracţiune dacă a fost cerută de nevoile ser­viciului“.
Natura juridică a acestei dispoziţii — cauză care înlătură caracterul penal al faptei — rezultă din însăşi termenii folosiţi în text: „nu se consideră infrac­ţiune“. Trebuie subliniat că înlăturarea caracterului penal al faptei este rezul­tatul unei situaţii obiective: fapta să fi fost cerută de nevoile serviciului.
Din împrejurarea că ne găsim în faţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei trebuie să tragem concluzia că ea se aplică atunci cînd, aparent, infracţiunea s-a realizat în toate elementele sale constitutive. Dacă Vreunul din aceste elemente constitutive lipseşte, infracţiunea nu se realizează, ipoteză în care nici nu se poate pune problema unei cauze care să înlăture caracterul penal al faptei. Numai cînd infracţiunea este realizată în toate elementele sale consti­tutive, numai atunci se pune problema aplicării — dacă este cazul — a unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
În acest sens s-a pronunţat Tribunalul Suprem, colegiul penal:
„Cauza de impunitate a abuzului de serviciu, prevăzută de art.s 245 C. !pen. — constînd în împrejurarea că fapta a fost cerută de nevoile serviciului presupune că toate trăsăturile acestei infracţiuni sînt formal întrunite. Ast­fel, în cazul în care se impută cheltuirea abuzivă a unor sume de bani ale uni­tăţii, pentru aplicarea art. 245 alin. penultim C. pen. nu este necesar să se facă [dovada că această cheltuire s-a făcut cu paza formelor legale, fiind suficient să se stabilească că, deşi formal ilicită, ea a fost determinată de nevoile unităţii, căreia i-a adus un folos“[12].
Dacă este aşa, dacă însăşi premisa de la care pornim implică realizarea conţinutului infracţiunii, se impune rezolvarea problemei de a şti ce fel de Inevoi ale serviciului sînt acelea care pot cere să se producă o pagubă avutului obştesc, o tulburare a bunului mers al unităţii sau o vătămare a intereselor legale (ale cetăţenilor şi ce criteriu trebuie folosit pentru a caracteriza asemenea nevoi ale serviciului ?
Vom încerca să schiţăm aci un punct de vedere.
Desfăşurarea activităţii unei unităţi obşteşti poate ridica probleme neprevăzute şi solicita iniţiative grabnice, în care sînt în joc interese majore ale unităţii. Tocmai de aceea, se poate întîmpla ca angajaţii de resort, confruntaţi cu necesitatea de a promova aceste interese, să nu găsească soluţii practice eficiente decît în acţiuni care implică o nesocotire a normelor existente mai mult decît atît, care pot implica chiar un anumit rezultat păgubitor pentru avutul obştesc sau de natură a tulbura bunul mers al unităţii. Totuşi, faţă de interesul major care este în joc, asemenea acţiuni trebuie întreprinse. Ele au toate caracteristicile unei infracţiuni de abuz de serviciu, dar, pentru că altă soluţie pentru a rezolva impasul nu se găsea, alt procedeu pentru promovarea interesului major al unităţii, pus în joc, nu era la dispoziţie, fapta săvîrşită în asemenea condiţii încetează de a avea caracter penal.
În modul acesta se justifică cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei prevăzută de art. 245 C. pen.
Dar, pentru aplicarea acestei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei este necesar un criteriu de evaluare a interesului unităţii, în vederea căruia s-a săvîrşit încălcarea îndatoririlor de serviciu.
Credem că, din cuprinsul textului, se pot desprinde două condiţii de aplicare a acestuia, una explicită, alta implicită.
Condiţia explicită rezultă din termenii „este cerută de interesele serviciului“, termeni care exprimă caracterul necesar al acţiunii respective.
Nu este vorba aci de aprecierea de către funcţionar a unor avantaje pe care le-ar crea pentru unitate fapta sa de încălcare a îndatoririlor de serviciu, ci de o situaţie obiectivă în care se impune cu necesitate soluţia adoptată.
Condiţia implicită este legată de raportul dintre rezultatul produs prin încălcarea îndatoririlor de serviciu şi acela ce s-ar fi produs dacă măsura respectivă (prin încălcarea îndatoririlor de serviciu) nu ar fi fost luată.
Credem că se cere ca rezultatul ce s-ar fi produs fără fapta funcţionarului să aibă o pondere superioară sub raportul gravităţii, aceluia care s-a produs prin fapta de încălcare a îndatoririlor de serviciu. Căci nu poate fi în interesul unităţii ca o pagubă mai mică să fie evitată printr-o faptă care produce o pagubă mai mare.
În acest sens, Tribunalul regional Crişana a arătat într-o decizie, pentru a motiva refuzarea aplicării cauzei de înlăturare a caracterului penal al fapi din art. 245 C. pen., următoarele: „inculpata nu a făcut dovada că prin che tuirea sumei arătate mai sus, în mod abuziv, fără ştirea şi aprobarea conduceri a înlăturat un prejudiciu mai mare sau o situaţie mai gravă pentru unitate“[13]
În practica judiciară şi în literatura juridică s-a pus problema dacă această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei funcţionează şi în cazul cînd rezultatul produs prin infracţiune a fost o vătămare a intereselor legale ale cetăţenilor. În lipsa oricărei distincţii făcute de text s-a răspuns că nu se poate crea, pe cale de interpretare, o asemenea discriminare şi că deci chiar dacă rezultatul produs a constituit o vătămare a intereselor legale ale cetăţenilor, fapta nu constituie infracţiune atunci cînd a fost cerută de nevoile serviciului[14].
Impunitatea acordată făptuitorului nu înlătură însă dreptul celor vătămaţi în interesele lor de a fi despăgubiţi de unitatea cărei funcţionar a săvîrşit fapta cerută de nevoile serviciului.
În legătură cu această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei observăm că ea nu este prevăzută decît pentru infracţiunea de abuz de servi­ciu, nu şi pentru neglijenţa în serviciu.
Credem că aceleaşi consideraţii eare justifică această cauză de înlăturare a răspunderii penale în materia infracţiunii de abuz de serviciu militează pentru aplicarea ei şi în materia neglijenţei în serviciu.
Într-adevăr, dacă o faptă cerută de interesele serviciului îşi pierde caracterul penal atunci cînd subiectul a prevăzut şi a acceptat producerea rezulta­tului nociv, cu atît mai mult ar trebui să se impună această consecinţă atunci cînd subiectul nu a prevăzut rezultatul faptei sale.
Pus în faţa unei cerinţe imperioase a serviciului, un funcţionar îşi încalcă îndatoririle de serviciu, deşi îşi dă seama că în felul acesta va produce un rezultat dăunător. Fapta sa nu este infracţiune, el nu va fi pedepsit.
Acelaşi funcţionar pus în faţa aceleiaşi cerinţe imperioase a serviciului şi încalcă îndatoririle de serviciu, dar fără a prevedea rezultatul dăunător al faptei sale, pe care însă ar fi trebuit să-l prevadă. De astă dată, faţă de configuraţia actuală a textelor, fapta sa rămîne infracţiune.
Acelaşi funcţionar, aceeaşi cerinţă a serviciului, aceeaşi încălcare a îndatoririlor de serviciu, acelaşi rezultat produs. Singura diferenţă priveşte forma vinovăţiei. Dar această diferenţă, nu poate justifica deosebirea de tratament, în sensul ca fapta săvîrşită cu intenţie să nu mai fie considerată infracţiune, pe cînd cea săvîrşită din neglijenţă să rămînă totuşi infracţiune.
Sub acest aspect, credem că — într-o viitoare redactare a textelor — cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei reglementată în prezent în art. 245 C. pen. — dacă va fi menţinută — ar trebui să fie prevăzută şi pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
*
Dintre multiplele probleme pe care le ridică materia infracţiunilor de serviciu, numai o parte au fost abordate în articolul de faţă.
Stabilirea răspunderii funcţionarilor pentru faptele săvîrşite de ei în cadrul serviciului prezintă — aşa cum am mai arătat — o deosebită importanţă în acţiunea de apărare a avutului obştesc.
Pentru o justă stabilire a răspunderii — în ce priveşte atît natura, cît şi întinderea sa — este însă necesară o cît mai temeinică conturare teoretică şi practică a semnificaţiei juridice a faptelor ce dau naştere acestei răspunderi. Este ceea ce am încercat să facem, în parte, în rândurile de mai sus.


[1] A se vedea: A. Alexa, Respectarea riguroasă a legii mijloc eficient de apărare a proprietăţii socialiste, în „Revista română de drept“ nr. 4/1967; A. Gherghe, I. Poenaru, Unele aspecte privind apărarea proprietăţii socialiste prin mijloace de drept penal, în „Revista română de drept“ nr. 7/1967.
[2] Art. 183 pct. 4: „Prin funcţionar se înţelege acel care exercită, permanent sau tem- porar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost învestit, o funcţie sau o însărcinare de orice natură, în serviciul vreunuia din unităţile sau organizaţiile obşteşti“.
[3] A se vedea Doru Pavel, Infracţiunea de delapidare, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 18.
[4] Ibidem, p. 23—24.
[5] Dec. nr. 1210/1965, în Culegere de decizii, 1965, p. 354; în acelaşi sens dec. nr. 183/1967, în „Revista română de drept“ nr. 6/1967, p. 155.
[6] A se vedea, cu privire la obiectul infracţiunilor de serviciu. V. Papadopol, Dreptul penal. Partea specială, în „Principii de drept“, Editura ştiinţifică, Bucureşti. 1958, p. 686.
[7] A se vedea T. Drăganu, Locul normelor tehnice în cadrul normelor de conduită în societatea noastră, în „Justiţia nouă“ nr. 8/1964, p. 86 şi urm.
[8] A se vedea: V. Papadopol, Consideraţii asupra infracţiunilor cu conţinuturi alterna-tive, în „Revista română de drept“ nr. S/1967; C. Dumitrescu, Sancţionarea abuzului de ser­viciu care a produs o pluralitate de urmări, în „Revista română de drept“ nr. 6/1967, p. 118.
[9] Trib. Suprem, col. pen., prin dec. nr. 2261/1966, în „Revista română de drept“ nr. 4/1967, p. 169, a statuat că atunci „cînd prin fapta de neglijenţă în serviciu a inculpatului, impiegat de mişcare într-o staţie C.F.R., s-a produs o ciocnire care a cauzat o pagubă mate­rială de o anumită valoare şi în acelaşi timp o tulburare a întregului trafic feroviar din staţia respectivă, pe o perioadă de timp apreciabilă — fapta calificîndu-se conform art. 242 pct. 1 şi 242 pct. 2 alin. 2 lit. a C. pen. — pedeapsa unică ce se va aplica urmează a se aprecia nu numai în raport de paguba materială, ci şi cu tulburarea produsă, precum şi cu pericolul la care au fost expuse persoanele care se aflau în cele două trenuri“.
[10] În Culegere de decizii 1963, p. 77.
[11] Ibidem, p. 78.
[12] Dec. nr. 208/1962, în „Justiţia nouă“ nr. 9/1962, p. 159. A se vedea, în acelaşi sens Gh. Chivulescu, notă la dec. nr. 166/1961, a Trib. Suprem, col. pen., în „Legalitatea populară“ nr. 5/1961, p. 100; Gh. Dărîngă, I. Petcu, Despre infracţiunea de abuz în serviciu, în „Justiţia nouă“ nr. 2/1962, p. 58.
[13] Dec. pen. nr. 432/1967 (nepublicată).
[14] A se vedea: Ana Măria Cociaşu, notă la dec. pen. nr. 254/1962 a Trib. reg. Maramureş, în „Justiţia nouă“ nr. 8/1964, p. 145; Gh. Chivulescu, loc. cit.
banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner