Contestaţia în anulare. Respingere

Tematică: Alte cereri

1. Prin noţiunea de „greşeală materială”, legiuitorul nu se referă la stabilirea eronată a situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor din dosar, ci are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele judecării recursului şi care au determinat esenţial soluţia instanţei. 2. Cum cele arătate în contestaţia în anulare reprezintă apărări pe fondul cauzei, şi care au fost analizate de instanţa de recurs, repunerea în discuţie a aceloraşi motive nemaiputând nu mai poate fi posibilă în această cale extraordinară de atac, în conformitate cu dispoziţiile art. 320 C. proc. civ.
(Curtea de Apel Timişoara, Secţia Litigii de Muncă, Decizia civilă nr. 2903 din 14 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)

Contestatorul E.G. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 1425 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr (...) , la data de 11 iunie 2008, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., solicitând admiterea contestaţiei, anularea deciziei şi rejudecarea recursului.
Motivându-şi contestaţia, contestatorul a arătat că decizia civilă nr. 1425 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara reprezintă rezultatul unei greşeli materiale, evidentă, involuntară, posibilă prin confundarea unor elemente importante şi a unor date existente la dosarul cauzei.
Astfel, decizia nr. 1/30.01.2007, emisă de către S.C. T. S.A. a fost considerată, printr-o greşeală materială a instanţei ca fiind o decizie de concediere, în timp ce decizia de concediere nr. 115/17.10.2007 a fost apreciată ca fiind o notificare, o înştiinţare, apreciind această confuzie ca fiind o greşeală materială evidentă a instanţei, iar nu o greşeală de interpretare a probelor existente la dosarul cauzei.
Raportat la greşeala materială comisă rezultă, printr-o interpretare logică, deducţia că, în raport de dispoziţiile legii, la Inspectoratul Teritorial de Muncă se înregistrează „înştiinţările”, „adresele”, iar nu actele denumite „decizie de concediere” şi care produce efectele unei decizii de concediere, deşi în conformitate cu dispoziţiile art. I din Legea nr. 403/2005 care modifică şi completează Legea nr. 130/1999 şi a dispoziţiilor Codului muncii, decizia de concediere este cea care trebuie comunicată Inspectoratului Teritorial de Muncă privind încetarea unui contract individual de muncă.
Greşeala materială comisă atât de instanţa de fond cât şi de către instanţa de recurs este că decizia internă, administrativă a S.C. T. S.A. este considerată ca fiind o veritabilă decizie de concediere, în timp ce decizia de concediere înregistrată la ITM este calificată ca fiind o adresă, pentru că dacă decizia de concediere nr. 115/17.10.2007 nu ar fi reprezentat o decizie de concediere, nu ar fi fost niciun argument pentru care ITM T s-o înregistreze cu titlu de decizie de concediere, fiind menţionată şi în carnetul de muncă drept actul prin care încetează contractul individual de muncă, decizia nr. 1/30.01.2007 nefiind înregistrată la ITM T, tocmai datorită faptului că aceasta nu reprezintă o decizie de concediere.
A mai arătat contestatorul că, deşi decizia nr. 1/30.01.2007 nu poate avea caracterul unei decizii de concediere, aceasta nu i-a fost comunicată în mod legal, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (3) Codul Muncii, şi ulterior înregistrată la ITM. Or, acest script nu i-a fost niciodată comunicat oficial şi nici nu a fost înregistrat la ITM, confirmarea de primire existentă la dosar nefiind semnată de el şi neajungând în posesia sa pentru a avea efectiv posibilitatea de a lua cunoştinţă de argumentele cuprinse în ea.
Ca atare, s-a concluzionat că decizia nu i-a fost comunicată în conformitate cu dispoziţiile art. 268 alin. (4) Codul Muncii, neputând produce efecte conform dispoziţiilor art. 75 Codul Muncii, neconsiderându-se de contestator că decizia nr. 1/30.01.2007 ar reprezenta o decizie de concediere, şi nu ar fi putut produce efectele pe care angajatorul le invocă pentru motivul că nu i-a fost comunicată în mod legal, iar semnarea confirmării de primire de către soţia sa, care a avut probleme medicale, nu ţine loc de comunicare valabilă a respectivului înscris.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata S.C. T. S.A. cu sediul în T a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei civile nr. 1425/11 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
A arătat intimata că instanţa de recurs nu a făcut nicio confuzie referitoare la actele analizate, aplicând corect dispoziţiile legale incidente în speţă, conchizând că nu este dat motivul admisibilităţii acestei căi extraordinare de atac.


Contestaţia în anulare formulată este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Motivul contestaţiei în anulare invocat de contestator, vizează situaţia când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale.
Prin noţiunea de „greşeală materială”, legiuitorul nu se referă la stabilirea eronată a situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor din dosar, ci are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele judecării recursului şi care au determinat esenţial soluţia instanţei.
Aspectele invocate de contestator în prezenta contestaţie în anulare au făcut obiectul recursului, fiind deja analizate de instanţa de recurs, pronunţând decizia civilă atacată, ori se poate observa că practic contestatorul reiterează aceleaşi aspecte ca cele invocate în recursul iniţial.
Din întreg probatoriul administrat în cauză, funcţie şi de motivarea deciziei instanţei de recurs, se poate observa că instanţa de recurs nu a făcut nicio „confuzie” a unor elemente importante aflate la dosarul cauzei.
Contestatorul, prin această contestaţie în anulare, critică de fapt modul de apreciere a probelor şi de aplicare a legii, care reprezintă motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs (cale de atac de care a uzat) şi nu într-o contestaţie în anulare (cale de atac de retractare, prin care se au în vedere erori materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii recursului, neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale) .
Instanţa de recurs a analizat susţinerile contestatorului referitoare la „confuzia” ivită, cu privire la deciziile emise de unitate, arătându-se că la data de 18 octombrie 2007 se înregistrează la ITM şi se operează în carnetul de muncă al contestatorului înscrisul intitulat „decizie de concediere nr. 115/17.10.2007”, în care se menţionează că, faţă de decizia nr. 1/30 ianuarie 2007 al cărei termen de contestare a fost de 30 de zile de la comunicare, contractul individual de muncă al reclamantului E.G. a încetat la 1 februarie 2008.
S-a reţinut, de asemenea, că acest înscris mai cuprinde dispoziţia de comunicare către ITM şi că nu reprezintă o decizie de concediere, deoarece raporturile de muncă au încetat prin decizia nr. 1/30.01.2007, decizie la care se face referire în cuprinsul acestui înscris şi, având valoarea juridică a unei înştiinţări, în mod corect instanţa de fond a apreciat că aceasta nu produce efecte cu privire la raporturile de muncă ale părţilor şi, ca atare, nu poate fi contestată, iar împrejurarea că această decizie a fost înscrisă în carnetul de muncă ca stând la baza încetări raporturilor de muncă nu schimbă natura ei, înscrierea fiind făcută de ITM şi putând fi rectificată în măsura în care nu corespunde realităţii.
În ce priveşte modalitatea de comunicare a deciziei nr. 1/30 ianuarie 2007, de asemenea, a fost analizată de instanţa de recurs, acesta constituind, de altfel, şi primul motiv de recurs invocat, în sensul că nu s-au respectat dispoziţiile art. 268 alin. (4) din Codul muncii potrivit cu care decizia se predă personal salariatului, sub semnătură de primire, ori în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată la domiciliul sau reşedinţa comunicată de părţi.
Şi acest motiv a fost analizat de instanţa de recurs, reţinând că unitatea a comunicat decizia contestatorului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, scrisoare recomandată ridicată de soţia reclamantului, care a recunoscut semnătura acesteia de pe confirmarea de primire.
În faţa instanţei de recurs, reclamantul a contestat modalitatea de comunicare a deciziei, formulând şi o cerere de repunere în termen a contestaţiei împotriva deciziei nr. 1/30 ianuarie 2007, şi care a fost respinsă ca inadmisibilă, ca fiind o cerere nouă, direct formulată în recurs, instanţa de recurs având cunoştinţă şi de înscrisurile medicale care atestă starea sănătăţii soţiei sale, şi pe care acesta o reiterează în motivele contestaţiei în anulare, aşa încât, raportat la prevederile art. 268 alin. (5) Codul Muncii, instanţa de recurs a menţinut soluţia instanţei de fond prin care s-a reţinut excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva deciziei nr. 1/30 ianuarie 2007.
Pentru toate aceste considerente, cum cele arătate în contestaţia în anulare reprezintă apărări pe fondul cauzei, şi care au fost analizate de instanţa de recurs, repunerea în discuţie a aceloraşi motive nemaiputând fi posibilă în această cale extraordinară de atac, în conformitate cu dispoziţiile art. 320 C. proc. civ., Curtea va respinge contestaţia în anulare ca nefondată, obligându-l pe contestator la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezilor existente la dosar, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. .
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner