Acţiune în răspundere patrimonială. Lipsa probelor.

Tematică: Actiune in raspundere patrimoniala

Reclamanta a încercat să-şi dovedească acţiunea mai mult pe prezumţii decât pe probe concludente şi pertinente încât în mod corect instanţa de fond a înlăturat susţinerile acesteia. Probele depuse în recurs, constând în declaraţii de martori, proces-verbal, extrase din regulament, fotografii, nu sunt înscrisuri noi de natură a schimba soluţia primei instanţe, acesta fiind valorificate cu ocazia cercetării fondului.
(Curtea de Apel Suceava, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 122 din 5 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată sub nr. (...), reclamantul (...) S. (...) S a chemat în judecată şi personal la interogator pe pârâtul B. O. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata următoarelor sume:
a) 864.000 lei, reprezentând plusuri şi minusuri în gestiune;
b) 5432, 60 lei reprezentând venituri nerealizate pe luna septembrie 2005;
c) 1100 reprezentând pretenţii băneşti pentru parcarea pe timp de noapte a autoturismului proprietate personală a pârâtului şi asigurarea pazei acestuia.
d) 1400 lei reprezentând contravaloarea taxei pentru obţinerea permisului de conducere categoria B de către copiii pârâtului.
e) 1536 lei reprezentând contravaloarea transportului soţiei şi a copiilor pârâtului cu autobuzele societăţii.
În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că pârâtul a fost încadrat ca şofer cu gestiune la (...) S. (...) S şi prin neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, cât şi prin abuzuri a cauzat societăţii daunele enumerate în petit. În drept a invocat dispoziţiile art. 270 din Codul Muncii.
Pârâtul prin întâmpinare a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în legătură cu primul capăt de cerere arătând că pentru aceste pretenţii părţile s-au mai judecat. Cu privire la cheltuielile de şcolarizare pentru copii, pârâtul a invocat lipsa calităţii procesuale pasive şi prescripţia dreptului la acţiune. Referitor la celelalte capete de cerere pârâtul a susţinut că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 271 alin. (1) Codul Muncii pentru a-i atrage răspunderea patrimonială şi că pentru pretenţiile invocate nu sunt dovezi concludente care să contureze producerea de către el a vreunui prejudiciu.
La termenul din 2.09.2007 pârâtul a arătat că renunţă la excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât litigiile soluţionate între părţi nu au vizat şi pretenţiile rezultate din inventarierea gestiunii, iar pretenţiile legate de şcolarizarea copiilor pârâtului nu au fost localizate în timp încât excepţia prescripţiei a fost unită cu fondul.
Având în vedere că în cauză se impunea analiza unor raporturi conexe în legătură cu desocotelile dintre angajat şi angajator instanţa a unit excepţia cu fondul cauzei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.
Prin sentinţa civilă nr. 1004 din 8 octombrie 2007, Tribunalul Botoşani a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta (...) S. (...) S în contradictoriu cu pârâtul B. O..
După analiza materialului probator administrat în cauză prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt întrunite cerinţele răspunderii contractuale patrimoniale prevăzută de art. 270, 271 alin. (1) din Codul Muncii.
Potrivit art. 287 din Legea nr. 53/2003, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.
În ceea ce priveşte suma de 864 lei reprezentând lipsuri în gestiune, prima instanţă a reţinut că prejudiciul nu a fost stabilit cu certitudine în referatul întocmit de administratorul societăţii nu are suficientă opozabilitate nefiind semnat de pârât.
În legătură cu aceeaşi sumă prima instanţă a reţinut că rezultatele inventarierii nu au fost înregistrate în contabilitate, iar martorul audiat în cauză nu a confirmat susţinerile reclamantei.
Referitor la suma de 5432, 6 lei reprezentând venituri realizate în luna septembrie 2005, prima instanţă a reţinut că nerealizarea nu are la bază culpa pârâtului, din declaraţiile martorilor rezultând că pe aceeaşi S. S-I circulau şi alte mijloace de transport cu program apropiat de cel al autobuzului reclamantei, iar condiţiile de conform al societăţilor concurente erau superioare faţă de cele asigurate de reclamantă.
În legătură cu pretenţiile privind parcarea şi paza autoturismului proprietate personală a pârâtului instanţa de fond a constatat că nu a existat niciun contract sau convenţie între părţi din care să rezulte vreo răspundere.
În ceea ce priveşte şcolarizarea copiilor pârâtului pentru obţinerea permisului de conducere, în cauză nu s-a dovedit că pârâtului i s-au predat bani, pentru a plăti taxa de şcolarizare.
Referitor la pretenţiile reclamantei asupra sumei de 1536 lei, reprezentând transportul membrilor pârâtului, instanţa de fond a reţinut din întreg probatoriul administrat în cauză că reclamanta nu şi-a dovedit pretenţiile în acest sens. Nu a rezultat din probatoriu că pârâtul şi familia sa ar fi călătorit cu autobuzul proprietatea reclamantei fără tichete de călătorie.
Cum nici unul dintre capetele de cererea nu a fost dovedit, sarcina probei revenind angajatorului, acţiunea a fost respinsă.

Împotriva sentinţei a declarat recurs (...) S. (...) S pe care a criticat-o sub aspectul netemeinicie invocând ca motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că societatea reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 270 pct. 1 şi 272 pct. 2 din Legea nr. 53/2003, aşa cum a fost modificată şi completată cât şi în baza art. 32 pct. 1 şi art. 34 pct. 2 din Regulamentul intern.
Cu privire la primul capăt de cerere, recurenta a arătat că şi-a îndeplinit cerinţele prevăzute de art. 287 din Legea nr. 53/2003, dovedind cu martori că pârâtul a refuzat să recunoască în scris că nu a eliberat bilete călătorilor dar şi pentru transportul bagajelor, aspect pe care instanţa de fond l-a ignorat.
Nu a fost luată în considerare nici nota organelor de control şi nici dovada cu borderoul de decontare care au fost recunoscute de pârât şi care atestau în mod cert producerea de prejudicii.
Din mai multe declaraţii de martori, rezultă indubitabil că pârâtul încasa sume de bani de la diferiţi clienţi fără a elibera bilete de călătorie ori bilete pentru transport bagaje, ori aceste probe nu au fost însuşite de instanţa de fond. De asemenea, s-au făcut dovezi certe că în luna septembrie 2005, pârâtul nu şi-a făcut planul, înregistrând pierderi substanţiale, iar instanţa de fond s-a limitat a lua în considerare apărările pârâtului în sensul că, nerealizările s-au datorat concurenţei altor firme.
De asemenea au fost respinse şi pretenţiile privind contravaloarea parcării autoturismului proprietate personală a pârâtului la sediul societăţii reclamante deşi în acest sens s-a dislocat spaţiu şi a fost asigurată şi pază.
Greşiti s-au respins şi pretenţiile privind costul şcolarizării copiilor pârâtului, pentru obţinerea permisului de conducere categoria B. şi pentru transportul membrilor familiei sale, întrucât pretenţiile sale au fost dovedite iar pârâtul nu a contracarat probatoriul reclamantei.


Verificând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs, probatoriul administrat în cauză şi prevederile legale în materie Curtea constată că recursul nu este fondat. La prima vedere se constată că recursul reclamantei vizează mai mult aspecte de netemeinicie şi nu de legalitate deşi instanţa de recurs este investită cu prioritate a soluţiona cel de-al aspect.
Chiar şi în aceste condiţii reclamanta nu a depus dovezi clare şi certe din care să rezulte că în cauză sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 270, 272 Codul Muncii.
Reclamanta a încercat să-şi dovedească acţiunea mai mult pe prezumţii decât pe probe concludente şi pertinente încât în mod corect instanţa de fond a înlăturat susţinerile acesteia. Probele depuse în recurs, constând în declaraţii de martori, proces-verbal, extrase din regulament, fotografii, nu sunt înscrisuri noi de natură a schimba soluţia primei instanţe, acesta fiind valorificate cu ocazia cercetării fondului.
Cum soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner