Litigii de muncă. Drepturi băneşti. Recurs.

Tematică: Drepturi banesti

Motivul de recurs care vizează excepţia tardivităţii acţiunii este nefondat şi are la bază o greşită interpretare a obiectului acţiunii dedusă judecăţii, excepţia invocată fiind corect soluţionată de instanţa de fond. Alegând varianta propusă de reclamant fără ca aceasta să fie susţinută de vreo probă şi fără ca suma acordată să poată fi verificată pe baza probelor administrate, curtea reţine că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului cu privire la acest aspect, şi, întrucât în calea de atac a recursului nu se poate administra proba cu expertiza tehnică, în baza art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., ţinând cont şi de dispoziţiile deciziei XXI/22.06.2006 a Î.C.C.J. prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile legale ce reglementează casarea cu trimitere şi în cazul litigiilor de muncă, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare primei instanţe.
(Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 456/M din 23 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin sentinţa civilă nr. 74/2008 a Tribunalului Braşov a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării acţiunii şi a fost admisă acţiunea reclamantului (ei) E.U., iar pârâta (...) S. (...) a fost obligată să-i plătească suma de 6382 lei cu titlul de drepturi salariale şi suma de 100 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect drepturi salariale prescriptibile în 3 ani şi nu se contestă măsura angajatorului privind suspendarea, modificarea contractului individual de muncă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamantul (a) fost angajata în cadrul societăţii pârâte, cu contract individual de muncă, pe perioada nedeterminată. Potrivit înscrisurilor depuse de pârâtă la dosar rezultă că în perioada în litigiu s-a luat hotărârea de a se acorda drepturile salariale, procentual, în funcţie de producţia vândută, pentru unele sectoare s-a redus norma de muncă iar altele sectoare şi-au închis temporar activitatea (sectorul producţie cuzineţi-în perioada decembrie 2005- februarie 2006). În cazul încetării activităţii s-a stabilit că personalul respectiv va fi remunerat cu suma de 300 lei.(proces verbal din data de 29.11.2005).
Potrivit art. 40 alin. (2) lit. c) Codul Muncii angajatorului îi revine obligaţia de acorda salariatului toate drepturile ce decurg din lege, contractul colectiv de muncă aplicabil şi contractele individuale de muncă.
Conform art. 154 alin. (2) Codul Muncii pentru munca prestată salariatul are dreptul la un salariu exprimat în bani, acesta reprezentând echivalentul muncii prestate .
Foile colective de prezenţă depuse de pârâtă la dosar dovedesc faptul că reclamantul (a) nu a absentat nemotivat de la locul de muncă astfel încât angajatorul are obligaţia de a-i plăti salariul cuvenit, obligaţie ce rezultă din textul art. 156 din Codul muncii.
În lipsa probării de către pârâtă că salariatul (a) nu a desfăşurat activitate susţinută în perioada în care acesteia nu i-au fost acordate drepturile salariale, reţinerile din salariul acesteia nu au suport legal.
Pe de altă parte, se reţine că angajatorului îi este interzis, prin dispoziţiile art. 164 alin. (2) din Codul Muncii să facă orice reţineri din salariu, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, care să constate datoria certă, lichidă şi exigibilă a salariatului.
Dificultăţile financiare ale societăţii pârâte nu pot fi primite ca temei al exonerării acesteia de obligaţiile ce-i revin.
Cât priveşte perioada în care activitatea societăţii a fost întreruptă temporar, se reţine că potrivit art. 53 din Codul Muncii, „pe durata întreruperii temporare a activităţii angajatorului salariaţii beneficiază de o indemnizaţie, plătită din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat”.
Din procesul verbal încheiat în data de 29.11.2005 s-a decis că salariaţii care nu lucrează în perioada decembrie 2005-februarie 2006, ca urmare a întreruperii activităţii unor sectoare, vor fi plătiţi cu suma de 300 lei. Această decizie a consiliului de administraţie contravine dispoziţiilor imperative din Codul Muncii anterior menţionate, astfel că instanţa a reţinut ca fiind întemeiate pretenţiile reclamantului(ei) privind plata diferenţelor dintre suma încasată şi indemnizaţia în cuantum de 75 % din salariul de bază.
Reţinerile din salariu au fost calculate de către reclamant(ă) la suma de 6382 lei. Întrucât pârâta nu a contestat acest mod de calcul, Tribunalul, în raport de dispoziţiile legale mai sus amintite a reţinut ca fiind întemeiată acţiunea pentru suma pretinsă, astfel că a admis-o şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6382 lei net cu titlu de drepturi salariale.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâta la plata către reclamant(ă) a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii pronunţate la fond a formulat recurs pârâta (...) S. (...), iar prin motivele de recurs este criticată atât soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii cât şi cuantumul sumei acordate.
Cu privire la excepţia tardivităţii se arată că, practic se contestă hotărârea de suspendare a contractului de muncă pentru motive economice ori termenul în care se poate formula o astfel de contestaţie este de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă [art. 283 lit. a) Codul muncii].
Cu privire la cuantumul pretenţiilor admise, prin motivele de recurs se arată că suma acordată nu a fost dovedită prin nicio probă şi nu corespunde unor calcule realiste.
Recursul este fondat.
Reclamantul(a) este salariat(a) la (...) S. (...), iar prin acţiunea dedusă judecăţii solicită diferenţe de drepturi salariale cuvenite pentru o perioadă în care a prestat muncă cu normă întreagă însă a primit drepturi salariale mai mici decât cele din contractul de muncă, precum şi drepturi salariale în cuantum de 75% din salariul de bază pentru perioada în care angajatorul a întrerupt temporar activitatea, conform art. 53 alin. (1) Codul Muncii şi art. 68 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură.
În concret, reclamantul (a) nu contestă decizia angajatorului de întrerupere temporară a activităţii din motive economice ci solicită drepturile salariale cuvenite în această perioadă şi neacordate de către angajator. Faţă de obiectul acţiunii, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 283 lit. a) Codul Muncii, ci dispoziţiile de la lit. c) din cadrul aceluiaşi text de lege.
Prin urmare, motivul de recurs care vizează excepţia tardivităţii acţiunii este nefondat şi are la bază o greşită interpretare a obiectului acţiunii dedusă judecăţii, excepţia invocată fiind corect soluţionată de instanţa de fond.
Pe fondul cauzei, curtea reţine că din contractul individual de muncă al reclamantului (ei) rezultă drepturile şi obligaţiile stabilite de părţi, salariul cuvenit pentru munca prestată, iar cu privire la felul muncii, locul muncii şi drepturile salariale. De asemenea este prevăzut expres că modificarea acestor elemente din contract nu poate avea loc decât „prin acordul părţilor”(art. II pct. 1 din contract).
Cu toate acestea Consiliul de Administraţie al societăţii pârâte a hotărât, datorită problemelor economico financiare ale societăţii, acordarea drepturilor salariale către angajaţi să se facă „procentual” pentru anumite perioade (hot din 25.06.2007) în funcţie de producţia vândută cu respectarea salariului minim pe economie”.
De asemenea, societatea pârâtă a hotărât întreruperea activităţii din motive economice pentru anumite sectoare cu plata către angajaţii afectaţi a unei sume fixe de 300 RON.
Diminuarea drepturilor salariale ale angajaţilor fără acordul acestora prin decizie unilaterală a angajatorului contravine principiilor şi normelor de drept ce guvernează raporturile de muncă întrucât, angajatorul este obligat să respecte clauzele contractuale, atât cele din contractele colective de muncă aplicabile cât şi cele din contractele individuale de muncă, dar şi dispoziţiile imperative ale legii de la care nici măcar părţile nu pot deroga.
Pe de altă parte, din analiza înscrisurilor contabile depuse în probaţiune la dosarul de fond rezultă că reclamantul (a) nu a primit toate drepturile salariale cuvenite pentru perioada în care acesta (aceasta) a lucrat cu normă întreagă conform pontajelor anexate, reclamantul (a) formulând pretenţii în acest sens.
În concret, angajatorul a prevăzut ca formă de salarizare în Contractul de Muncă la Nivel de Unitate pe anii 2004-2005 salarizarea de regie normată, iar plata drepturilor salariale s-a realizat în acord (procentual în funcţie de producţia vândută), iar această formă de salarizare a fost hotărâtă în mod unilateral de către Consiliul de Administraţie în data de 29.11.2006 şi în data de 25.06.2007, modificându-se în acest fel modul de salarizare al angajaţilor fără acordul acestora.
În cazul întreruperii temporare a activităţii din motive economico-financiare, potrivit art. 53 alin. (1) Codul Muncii, salariaţii beneficiază de o indemnizaţie ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază, nerespectarea acestei obligaţii constituind contravenţie [art. 176 lit. j) Codul muncii] iar societatea pârâtă a şi fost sancţionată în acest sens.
Faţă de aceste considerente curtea reţine că, în principiu, reclamantul (a) a făcut dovada faptului că nu şi-a încasat toate drepturile salariale cuvenite, însă, în ceea ce priveşte cuantumul pretenţiilor, motivele de recurs invocate de către pârâtă sunt fondate .
Astfel, reclamantul (a) a solicitat prin acţiune o sumă fixă fără a se anexa şi modalitatea de calcul utilizată pentru ca aceasta să poată fi verificată atât de către instanţă cât şi de către societatea pârâtă. Aceasta din urmă a depus în recurs un calcul propriu care a fost contestat, la rândul său, de către reclamant (ă) şi care, de asemenea, nu cuprinde suficiente elemente şi detalii care să permită verificarea lui de către o persoană lipsită de cunoştinţe de contabilitate. Susţinerea intimatului (ei) din cadrul recursului care arată că la fondul cauzei calculul prezentat de reclamant (ă) nu a fost contestat şi pentru acest considerent trebuie recunoscut şi în recurs, nu este veridică. (...) S. a contestat calculul reclamantului (ei) exprimându-şi opoziţia chiar prin întâmpinarea formulată.
Întrucât o hotărâre judecătorească trebuie să se bazeze pe probe concludente şi pertinente, curtea apreciază că în speţă se impunea a fi pusă în discuţie necesitatea efectuării unei expertize tehnico-contabile prin care să se verifice cuantumul concret al pretenţiilor fiecărui angajat. În lipsa unei probe ştiinţifice, acordarea sumelor propuse de una sau alta dintre părţi constituie o alternativă păguboasă pentru partea dezavantajată şi contravine atât interesului părţilor câr şi scopului actului de justiţie.
Alegând varianta propusă de reclamant fără ca aceasta să fie susţinută de vreo probă şi fără ca suma acordată să poată fi verificată pe baza probelor administrate, curtea reţine că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului cu privire la acest aspect, şi, întrucât în calea de atac a recursului nu se poate administra proba cu expertiza tehnică, în baza art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., ţinând cont şi de dispoziţiile deciziei XXI/22.06.2006 a Î.C.C.J. prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile legale ce reglementează casarea cu trimitere şi în cazul litigiilor de muncă, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare primei instanţe pentru ca aceasta să administreze probele necesare rezolvării pe fond în ceea ce priveşte cuantumul pretenţiilor solicitate prin acţiunea dedusă judecăţii. Se va avea în vedere obiectul pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi prin precizarea acesteia formulată de reclamant.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner