Comandant de nava. Vechime in magistratura. Neîndeplinirea condiţiilor pentru recunoaşterea activităţii reclamantului ca fiind asimilată celei a judecătorilor şi procurorilor.

Tematică: Actiune in constatare

1. Funcţia deţinută de reclamant în perioada de referinţă invocată, nu se regăseşte în enumerarea strictă şi limitativă a art. 86 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, text care defineşte în mod clar profesiile şi locurile de muncă asimilate magistraturii. Pe de altă parte, din economia normei legale enunţate, rezultă în mod implicit, ca şi condiţie pentru ocuparea respectivelor funcţii, absolvirea cursurilor de specialitate juridică. Reclamantul nu se află într-o situaţie comparabilă cu persoanele la care se referă textul de lege menţionat, pentru a atrage aplicarea în speţă a Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, publicată în J. Oficial al Comunităţilor Europene, nr. Legea nr. 303/2000), astfel că starea de discriminare invocată nu se confirmă, aprecierea primei instanţe sub acest aspect fiind eronată. 2. Este lipsită de relevanţă invocarea în cauză a prevederilor art. 82-83 din O.G. nr. 42/1997, privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, deoarece obligaţiile enumerate în textul de lege menţionat, care cad în sarcina comandantului de navă, nu presupun o specializare strict juridică, fiind exercitate doar în condiţiile şi împrejurările excepţionale în care au loc evenimentele la care se face referire în cuprinsul respectivului act normativ (săvârşirea unor infracţiuni, naştere, deces, etc.).
(Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia Civilă, de Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1481/R din 21 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin sentinţa civilă nr. 1142/11 iunie 2008, Tribunalul Harghita a respins cererea pârâtului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind disjungerea capătului de cerere referitor la efectuarea menţiunilor în carnetul de muncă, precum şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis acţiunea civilă formulată de către reclamantul Ţ.O. împotriva pârâţilor Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu M şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi, drept consecinţă:

- a constatat că în perioada 1.07.1983-31.12.1984, reclamantul a desfăşurat activitate judiciară asimilată judecătorilor şi procurorilor, ce constituie vechime în magistratură;

- a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu M să procedeze la înscrierea în carnetul de muncă al reclamantului a acestei perioade cu menţiunile cuvenite.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Referitor la excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie precizat faptul că art. 281 din Codul Muncii, prevede expres că jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, modificarea, executarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale, sau după caz colective de muncă, prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali. Art. 1 din Codul Muncii stipulează că acesta reglementează totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii.

Deşi pârâtul face referire în acest sens, la prevederile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976, arătând că judecarea capătului de cerere privind efectuarea menţiunilor în carnetul de muncă este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea angajatoare, instanţa a apreciat că aceste susţineri sunt nefondate, de vreme ce competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă ( implicit cererile ce vizează întocmirea, completarea şi eliberarea carnetelor de muncă), este în mod expres prevăzută de art. 2 C. proc. civ. şi de Legea nr. 168/1999.

În acest context, tribunalul a respins cererea pârâtului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de disjungere a capătului de cerere referitor la efectuarea menţiunilor în carnetul de muncă şi totodată, pentru aceleaşi considerente, şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamantul ( actualmente procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Topliţa) a absolvit Institutul de N. „N. cel E.”, promoţia 1975, iar începând cu anul 1979 a devenit comandant de navă ( Brevet seria B, nr. 8658/1979) în cadrul Comandamentului G. de Pescuit P.O.T, ulterior Întreprinderea de Pescuit P. T.

În anul 1983, reclamantul a absolvit facultatea de Drept din cadrul Universităţii B.J.D.I, obţinând diploma de licenţă în ştiinţe juridice, specializarea drept.

Aşa cum este reglementat la art. 82 din O.G. nr. 42/1997, republicată, privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, comandantul, conducătorul de navă are obligaţia de a face cercetările care se impun în cazul în care la bordul navei sunt descoperite elemente ale unor infracţiuni prevăzute de legislaţia română, să acorde persoanei acuzate dreptul la apărare, să o protejeze pe ea şi pe proprietăţile ei, să o reţină în condiţii normale de viaţă la bord şi să o predea autorităţilor competente din primul port de escală, împreună cu documentele întocmite în timpul cercetării. De asemenea comandantul/conducătorul de navă are obligaţia de a consemna în jurnalul de bord al navei evenimentele prevăzute la alin. (1) şi să informeze în scris misiunea diplomatică a României din statul în al cărui port face escală nava [alin. (1) şi (2) din art. 82].

Mai mult comandantul/conducătorul de navă are obligaţia de a înregistra în jurnalul de bord naşterile, căsătoriile şi decesele care au loc la bordul navei şi are dreptul şi obligaţia de a certifica testamentul unei persoane aflate la bord, când nava se află în mers.

Certificarea acordată de comandantul/conducătorul de navă este echivalentă cu certificarea acordată de un notar public – art. 83 din O.G. nr. 42/1997.

În raport cu prevederile acestor texte de lege se poate considera că funcţia de comandant de navă deţinută de reclamant are caracter exclusiv civil, deci nu militar, întrucât funcţiona în cadrul marinei civile, atribuţiile de serviciu fiind de specialitate pur juridică, desfăşurate pe cazurile dreptului penal, civil, comercial şi administrativ.

De asemenea, s-a reţinut că, din analiza prevederilor art. 86 din Legea nr. 303/2004, în raport cu activitatea concretă desfăşurată de reclamant în perioada 1983-1984, reiese în mod cert că acesta din urmă, prin natura muncii sale, avea responsabilităţi ce se găsesc şi pot fi asimilate în mare măsură celor din cuprinsul art. 86 din Legea nr. 303/2004.

În plus, prin nerecunoaşterea perioadei în care reclamantul a îndeplinit funcţia de comandant de navă, ca şi perioadă asimilată judecătorilor şi procurorilor, s-a creat o situaţie discriminatorie între acesta şi alte categorii socio-profesionale de specialitate juridică ce au desfăşurat activităţi similare cu cele prevăzute de către petent, recunoscute de altfel ca şi vechime în magistratură.

În acest sens s-a pronunţat şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 59/13.03.2007, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin Decizia nr. 2734/22.05.2007.

În ceea ce priveşte stabilirea existenţei discriminării, tribunalul a făcut trimitere la Directiva 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, publicată în J. Oficial al Comunităţilor Europene, Legea nr. 303/2000, conform căreia tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neaparat în situaţii chiar similare, precum şi la dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, conform cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

De asemenea, s-au invocat prevederile O.G. nr. 137/2000 – art. 2 şi 3, stabilindu-se ca fiind injust criteriul de diferenţiere constând în categoria socio-profesională, pentru ca o anumită perioadă să fie considerată vechime în magistratură.

Pentru aceste considerente, acţiunea a fost admisă, constatându-se că în perioada în care reclamantul a fost comandant de navă, acesta a desfăşurat activitate asimilată judecătorilor şi procurorilor, constituind vechime în magistratură.

Soluţia anterior descrisă a fost atacată cu recurs de către pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu M şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocându-se motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.

 

Prin memoriul de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, adăugând la Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, respectiv la art. 86 din aceasta, care nu asimilează vechimii în magistratură funcţia de comandant de navă. Or, rezolvarea solicitării reclamantului s-ar putea face numai prin intervenţia legiuitorului, instanţele judecătoreşti nefiind abilitate să creeze şi să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative, respectiv al Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive, respectiv al Guvernului.

S-a mai susţinut că diversele atribuţii pe care le îndeplinesc comandanţii de navă nu presupun pregătire juridică, iar cele care, totuşi, au o astfel de natură, sunt exercitate doar datorită împrejurărilor excepţionale în care se produc, ceea ce nu echivalează cu funcţia de judecător sau procuror.

De asemenea, pârâţii au invocat Deciziile nr. 819 şi 821 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Reclamantul a formulat întâmpinare în cauză, prin care a susţinut legalitatea hotărârii primei instanţe, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

 

Examinând calea de atac dedusă judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:

Prin acţiunea civilă formulată, reclamantul a solicitat să se constate că în perioada 1 iulie 1983-31 decembrie 1984 a desfăşurat activitate juridică asimilată judecătorilor şi procurorilor, întrucât a fost comandant de navă şi absolvent al facultăţii de drept.

Prima instanţă a considerat ca fiind întemeiată solicitarea acestuia, pornind de la constatarea existenţei unui tratament discriminatoriu, aplicat de legiuitor prin utilizarea, drept criteriu de diferenţiere, a categoriei socio-profesionale, criteriu apreciat ca injust în raport de prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Trebuie observat, însă, că funcţia deţinută de reclamant în perioada de referinţă invocată, nu se regăseşte în enumerarea strictă şi limitativă a art. 86 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, text care defineşte în mod clar profesiile şi locurile de muncă asimilate magistraturii. Pe de altă parte, din economia normei legale enunţate, rezultă în mod implicit, ca şi condiţie pentru ocuparea respectivelor funcţii, absolvirea cursurilor de specialitate juridică.

Or, pentru ocuparea postului de comandant de navă, legislaţia nu prevede cerinţa absolvirii unor studii juridice, dovadă în acest sens fiind chiar faptul că reclamantul a fost numit în funcţia respectivă în anul 1979, după ce a finalizat cursurile Institutului de N. „N. cel E.”, în anul 1975. B., în anul 1983 a facultăţii de drept, nu este de natură a conduce la asimilarea activităţii desfăşurate ulterior, pe acelaşi post – de comandant de navă – cu vechimea în magistratură, deoarece pentru ocuparea acestuia nu erau necesare studii juridice, astfel că nici nu poate fi echivalat cu o funcţie de specialitate juridică, aptă să atragă vechimea în magistratură, prin raportare la prevederile art. 86 din Legea nr. 303/2004.

Pentru aceleaşi considerente, Curtea reţine că reclamantul nu se află într-o situaţie comparabilă cu persoanele la care se referă textul de lege menţionat, pentru a atrage aplicarea în speţă a Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, publicată în J. Oficial al Comunităţilor Europene, nr. Legea nr. 303/2000), astfel că starea de discriminare invocată nu se confirmă, aprecierea primei instanţe sub acest aspect fiind eronată.

Este lipsită de relevanţă invocarea în cauză a prevederilor art. 82-83 din O.G. nr. 42/1997, privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, deoarece obligaţiile enumerate în textul de lege menţionat, care cad în sarcina comandantului de navă, nu presupun o specializare strict juridică, fiind exercitate doar în condiţiile şi împrejurările excepţionale în care au loc evenimentele la care se face referire în cuprinsul respectivului act normativ. (săvârşirea unor infracţiuni, naştere, deces, etc.).

Faţă de aspectele anterior relevate, Curtea constată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 86 din Legea nr. 303/2004 şi ale art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000, astfel că, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite căile de atac deduse judecăţii şi va modifica în tot hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner