Litigii de muncă. Drepturi băneşti. Recurs. Admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor. Respingerea acţiunii privind plata drepturilor salariale pentru perioada 1.01.2003-27.06.2004 ca urmare a intervenirii prescripţiei

Tematică: Drepturi banesti

Recursul formulat de Ministerul Economiei şi Finanţelor este fondat. Deşi nu este titularul obligaţiei de plată a drepturilor salariale, recurentul a fost obligat de prima instanţă, alături de ceilalţi pârâţi, la plata unor sume către intimata reclamantă, cu care, într-adevăr, nu are raporturi juridice, aşa încât excepţia invocată este întemeiată. Recursul formulat de Ministerul Justiţiei este, de asemenea, fondat. Potrivit dispoziţiilor art. 283 alin. (1) lit. c) Codul muncii, reţinute şi de prima instanţă, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. „Data săvârşirii faptei” este un criteriu obiectiv, care se raportează la momentele succesive reprezentate de neacordarea sporului de 30% la indemnizaţia lunară de care a beneficiat intimata în perioada 1.01.2003-30.04.2004 şi a sporului de 40% la indemnizaţia lunară de care a beneficiat intimata în perioada 1.05.2004-1.02.2006, această inacţiune reprezentând „fapta”, iar „data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei” este un criteriu subiectiv, stabilit pentru fiecare „prestaţie” succesivă, raportându-se la datele la care drepturile salariale, mai puţin sporul de 30%, respectiv 40%, cuvenit dar neacordat, au fost încasate de intimată.
(Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 2 din 8 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, reclamanta H.E.F. a chemat în judecată pe pârâţii Tribunalul Iaşi, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata drepturile salariale în cuantum de: 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, actualizată în raport cu rata inflaţiei la data plăţii efective pentru perioada 1.01.2003-30.04.2004 şi de 40% pentru perioada 1.05.2004-31.08.2004; 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, actualizată în raport cu rata inflaţiei la data plăţii pentru perioada 1.09.2004-1.02.2006, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada 1.01.2003-31.08.2004 a desfăşurat activitate de judecător la Judecătoriile Bârlad şi V, iar începând cu data de 1.09.2004 desfăşoară activitate de judecător la Judecătoria Răducăneni, susţinând, în esenţă, că prin dispoziţiile art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002 completele specializate în infracţiuni de corupţie primesc un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară. Textul art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002 a fost modificat prin O.U.G. nr. 24/2004, în sensul majorării cu 40% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, acest beneficiu fiind extins şi la conducerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel, procurorii din cadrul D.I.I.C.O.T., precum şi la toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorii Parchetului de pe lângă instanţa supremă.
A mai susţinut reclamanta că aceste texte au introdus o discriminare, care nu are la bază un criteriu obiectiv şi raţional, între judecătorii care participă la judecarea cauzelor de corupţie ori a celor în care urmărirea penală a fost efectuată de procurorii din cadrul D.I.I.C.O.T. şi ceilalţi judecători, fiind în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Reclamanta consideră că are calitatea de persoană discriminată, potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 şi are dreptul, în baza art. 21 din acelaşi act normativ, să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit.
Prin Hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat existenţa unei discriminări directe prin aplicarea textelor de lege menţionate şi a propus Ministerului Justiţiei iniţierea unui proiect de act normativ de modificare a acestor prevederi, în vederea eliminării diferenţei de tratament salarial, care a creat inegalitate evidentă între cele două categorii de magistraţi.
A mai arătat reclamanta că, prin Decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în aplicarea nediscriminatorie a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002 şi a dispoziţiilor art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002 modificată prin O.U.G. nr. 24/2004, modificată şi aprobată prin Legea nr. 601/2004, drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraţilor.
Prin întâmpinarea formulată, invocând dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, precum şi Decizia nr. VI din 15.01.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâtul Ministerul Justiţiei a considerat că dreptul la acţiune al reclamantei este parţial prescris.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a susţinut că drepturile solicitate de reclamantă au fost stabilite de legiuitor exclusiv în favoarea judecătorilor care compun completele specializate în judecarea infracţiunilor de corupţie. Pârâtul a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că stabilirea şi acordarea diferitelor sporuri aferente unui raport de muncă sau de serviciu constituie un atribut exclusiv al angajatorului.
Prin încheierea din 7.09.2007, avându-se în vedere dispoziţiile art. 8 din O.U.G. nr. 22/2002, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost respinsă. La solicitarea reclamantei a fost citat în cauză şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Prin sentinţa civilă nr. 1816 din 3 octombrie 2007, Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei.
A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta H.E.F. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Iaşi, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâţii Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice au fost obligaţi să plătească reclamantei o despăgubire bănească reprezentând drepturile salariale în cuantum de 30% din indemnizaţia brută lunară pentru perioada 1.01.2003-30.04.2004, actualizată în raport cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.
Pârâţii Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice au fost obligaţi să plătească reclamantei o despăgubire bănească reprezentând drepturile salariale în cuantum de 40% din indemnizaţia brută lunară pentru perioada 1.05.2004-31.08.2004, actualizată în raport cu rata inflaţiei până la data plăţii efective. Pârâţii Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice au fost obligaţi să plătească reclamantei o despăgubire bănească reprezentând drepturile salariale în cuantum de 40% din indemnizaţia brută lunară pentru perioada 1.09.2004-1.02.2006, actualizată în raport cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.
A fost respinsă cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Justiţiei. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Ministerul Economiei şi Finanţelor susţine că, în condiţiile în care nu figurează ca subiect al raporturilor de muncă sau de serviciu la care face referire intimata, nu are calitate procesuală pasivă, în cazul de faţă raportul de drept procesual putându-se lega valabil numai între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, concretizat în drepturi salariale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Legea nr. 500/2002, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite, prin legea bugetară asumată, nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. Mai mult, Ministrul Justiţiei nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăţii solicitate, sens în care nu poate fi obligat să aloce fondurile pentru efectuarea plăţii pretinse.
În motivarea recursului, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Ministerul Justiţiei susţine că hotărârea instanţei de fond este nelegală sub aspectul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Invocând dispoziţiile art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, precum şi dispoziţiile art. 283 Codul Muncii recurentul consideră că prima instanţă a pronunţat o soluţie greşită în ceea ce priveşte aprecierea momentului la care a început cursul prescripţiei, respectiv data pronunţării Hotărârii nr. 185/2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care nu a făcut decât să constate tratamentul discriminatoriu. În plus, soluţia primei instanţe este în contradicţie cu modul în care însăşi reclamanta a stabilit obiectul cererii introductive, respectiv drepturi salariale, precum şi cu dispozitivul Deciziei nr. VI din 15.01.2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Intimaţii nu au depus întâmpinare. În recurs nu au fost administrate probe noi şi nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, Curtea constată următoarele:
Recursul formulat de Ministerul Economiei şi Finanţelor este fondat. Calitatea procesuală pasivă a recurentului este justificată prin prisma dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 22/2002 aprobată prin Legea nr. 288/2002, conform cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
Însă intimata reclamantă nu a solicitat, iar instanţa de fond nu a dispus ca recurentul, care are printre atribuţii, aşa cum sunt ele reglementate de Legea nr. 500/2002, şi pe cea de coordonare a acţiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, să includă în proiectele de legi bugetare sumele acordate intimatei. Deşi nu este titularul obligaţiei de plată a drepturilor salariale, recurentul a fost obligat de prima instanţă, alături de ceilalţi pârâţi, la plata unor sume către intimata reclamantă, cu care, într-adevăr, nu are raporturi juridice, aşa încât excepţia invocată este întemeiată.
Recursul formulat de Ministerul Justiţiei este, de asemenea, fondat. Potrivit dispoziţiilor art. 283 alin. (1) lit. c) Codul muncii, reţinute şi de prima instanţă, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 166 alin. (1) Codul muncii, care prevăd că dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Prin acţiunea introductivă, invocând aplicarea nediscriminatorie a unor dispoziţii legale, precum şi dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, intimata reclamantă H.E.F. a solicitat plata drepturilor salariale de 30%, respectiv 40% din indemnizaţia brută lunară pentru perioada 1.01.2003-1.02.2006, actualizate în raport cu rata inflaţiei la data plăţii.
Având în vedere dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, se constată că, în cazul prestaţiilor succesive, cum sunt drepturile salariale, dreptul la acţiune pentru fiecare prestaţie se stinge printr-o prescripţie deosebită, care începe să curgă de la data la care drepturile salariale erau datorate, nu de la data la care autoritatea de stat în domeniul discriminării a soluţionat sesizarea persoanelor care se consideră discriminate.
Potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cererea pentru plata despăgubirilor nu este condiţionată de sesizarea C.N.C.D., aşa încât nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care C.N.C.D. a pronunţat Hotărârea nr. 185/2005 prin care s-a constatat existenţa discriminării directe. Prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie nu a început să curgă la data de 4.04.2002, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 43/2002, deşi recurentul, prin întâmpinarea formulată la fond, nu a susţinut că termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la această dată, ci a invocat dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, reiterate şi în recurs, care au fost ignorate de instanţa de fond.
Mai mult, şi art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 prevede că termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.
„Data săvârşirii faptei” este un criteriu obiectiv, care se raportează la momentele succesive reprezentate de neacordarea sporului de 30% la indemnizaţia lunară de care a beneficiat intimata în perioada 1.01.2003-30.04.2004 şi a sporului de 40% la indemnizaţia lunară de care a beneficiat intimata în perioada 1.05.2004-1.02.2006, această inacţiune reprezentând „fapta”, iar „data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei” este un criteriu subiectiv, stabilit pentru fiecare „prestaţie” succesivă, raportându-se la datele la care drepturile salariale, mai puţin sporul de 30%, respectiv 40%, cuvenit dar neacordat, au fost încasate de intimată.
În consecinţă, reţinând că în ambele recursuri este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., se vor admite recursurile şi se va modifica în parte sentinţa, în sensul că se vor admite atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, cât şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei. În consecinţă, se va respinge acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor şi se va admite în parte acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, urmând să fie respinsă acţiunea privind plata drepturilor salariale pentru perioada 1.01.2003-27.06.2004.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner