Litigii de muncă. Contestaţie decizie concediere. Recurs

Tematică: Contestatie decizie concediere

Angajatorul era obligat, la sfârşitul perioadei de probă să emită o decizie de concediere care să respecte cerinţele impuse de art. 62 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv să fie motivată în fapt şi drept, să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă, neputând înceta raportul de muncă cu angajatul printr-o simplă notificare
(Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 303/M din 8 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin sentinţa civilă nr. 983/2007 a Tribunalului Braşov, a fost admisă în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta N.(...)E., în contradictoriu cu pârâta (...) (...) E.T.s SRL. A dispus anularea înscrisului denumit, „notificare” nr. 3/27.03.2007 emisă de pârâtă la data de 27.03.2007. A anulat măsura concedierii şi pe cale de consecinţă a dispus reintegrarea reclamantei în postul de director vânzări în cadrul societăţii pârâte.
A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 4863 lei reprezentând drepturile salariale de care ar fi beneficiat începând cu data încetării raportului de muncă până în data de 19.09.2007. A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 1064 lei reprezentând comisionul de 1% din încasările realizate în perioada februarie-martie 2007. A respins restul pretenţiilor. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1950 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Se reţine aşadar că reclamata a fost angajată pe durată nedeterminată, în contract fiind prevăzută o perioadă de probă de 60 de zile.
Reglementarea perioadei de probă este cuprinsă în dispoziţiile art. 31-33 din Codul  Muncii,  că o clauză contractuală posibilă.
Perioada de probă reprezintă intervalul de timp în care se verifică aptitudinile şi pregătirea profesională a salariatului şi, în funcţie de rezultate, dacă sunt negative, se poate exercita, în ultima zi a perioadei respective-dreptul angajatorului de a-l concedia pe salariat pentru necorespundere profesională, dar fără preaviz.
Potrivit art. 31 alin. (5) din Codul  Muncii, pe durata perioadei de probă salariatul se bucură de toate drepturile şi are toate obligaţiile prevăzute în legislaţia muncii, în contractul colectiv de muncă, în regulamentul intern şi în contractul individual de muncă.
Interpretând coroborat dispoziţiile din Codul Muncii în această materie, instanţa a apreciat că angajatorul are posibilitatea, în cazul în care consideră necorespunzătoare activitatea prestată de salariat, de a-l concedia în temeiul art. 61 lit. d) (pentru necorespundere profesională), fără preaviz, aşa cum stabileşte art. 73 alin. (2) din Cod. Aşadar, singura deosebire în acest caz al existenţei perioadei de probă, faţă de ipoteza în care contractul se încheie fără perioadă de probă-este aceea că, astfel cum s-a reţinut mai sus, salariatului i se aplică art. 61 lit. d), dar fără a se da preavizul stabilit de art. 73 alin. (1).
Pârâta susţine în întâmpinare că angajatorul poate înceta raportul de muncă printr-o simplă notificare, fără a fi necesar urmarea unor proceduri sau invocarea unor motive. Se mai susţine că nimeni nu poate interveni în posibilitatea angajatorului de a continua sau nu raportul de muncă cu un angajat aflat în perioadă de probă, acesta fiind un atribut exclusiv al angajatorului, poate fi de natură subiectivă sau nu, esenţial fiind faptul că aceasta este o chestiune care îl priveşte personal.
Interpretarea dată de pârâtă dispoziţiilor legale aplicabile este eronată întrucât, contrar celor susţinute în întâmpinare, Legea nr. 53/2003 este o lege de protecţie a salariaţilor împotriva eventualelor abuzuri ale angajatorilor, reglementând, prin dispoziţii imperative, procedurile ce trebuie urmate în cazul măsurilor de concediere. Interpretarea intimatei în sensul că măsura dispusă nu poate fi cenzurată de instanţă, că este un atribut exclusiv al angajatorului, nu are niciun suport juridic în condiţiile în care instanţa de judecată este îndreptăţită să intervină pentru restabilirea unui drept încălcat, îndeosebi în cazul raporturilor de muncă unde legislaţia este favorabilă salariaţilor .
Concluzionând asupra acestui aspect, în temeiul dispoziţiilor art. art. 31 alin. (5) din Codul Muncii potrivit cărora pe durata perioadei de probă salariatul se bucură de toate drepturile şi are toate obligaţiile prevăzute în legislaţia muncii, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 61 lit. d) din Codul Muncii care reglementează procedura concedierii pentru necorespundere profesională.
În aceste sens, angajatorul era obligat, la sfârşitul perioadei de probă să emită o decizie de concediere care să respecte cerinţele impuse de art. 62 alin. (2) din Codul Muncii respectiv să fie motivată în fapt şi drept, să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă.
Aceste menţiuni sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, vătămarea produsă fiind prezumată de lege.
Într-adevăr nemotivarea unei concedieri vatămă dreptul la apărare al salariatului şi pune instanţa în situaţia de a nu putea verifica legalitatea măsurii dispuse.
În cauza de faţă nu a fost emisă o astfel de decizie, existând numai notificarea prevăzută de art. 31 alin. (4) din Codul Muncii care nu cuprinde nicio menţiune cu privire la motivele pentru care s-a dispus concedierea reclamantei.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa a dispus anularea acestui înscris ca nelegal, a anulat măsura concedierii şi, văzând dispoziţiile art. 78 din Codul Muncii, va repune părţile în situaţia anterioară în sensul că a dispus reintegrarea reclamantei în postul deţinut anterior măsurii de concediere, cu obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor de care a fost lipsită pe această perioadă.
Aceste drepturi salariul neîncasat şi comisionul de 1% din încasările realizate în perioada februarie-martie 2007, drepturi ce au constituit obiectiv al raportului de expertiză realizat în cauză de expertul D.B. şi înregistrat sub nr. (...) care face parte din prezenta hotărâre.
Petitul privind anularea adresei nr. 4/29.03.2007 şi adresei nr. 5/11.04.2007 a fost respins întrucât acestea adrese au fost revocate de pârâtă prin decizia nr. 6/20.04.2007, în prezent nemaiputând produce niciun efect juridic.
De asemenea instanţa a respins cererea privind daunele morale întrucât concedierea reclamantei s-a produs în data de 27.03.2007, anterior apariţiei Legii nr. 237/2007 de modificare a art. 269 din Codul  Muncii.
Acest act normativ, intrat în vigoare la data de 12.07.2007, reglementează posibilitate pretinderii în instanţă de către salariat a acoperirii prejudiciilor morale produse din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, posibilitate ce nu exista anterior modificării legislative.
Pe acoperirea prejudiciului moral, reclamanta are la îndemână doar acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., care este o acţiune de drept civil de competenţa judecătoriei.
Instanţa a mai pronunţat şi o sentinţă de completare a dispozitivului sentinţei civile atacate, prin care a admis cererea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta la rectificarea înscrierilor efectuate în carnetul de muncă seria B nr. (...) la poziţia 67 privind încetarea raporturilor de muncă în baza art. 61 lit. d) din Codul  Muncii, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în decretul 92/1976, şi din registrul de evidenţă al salariaţilor.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurenta (...) E. T. SRL B, criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin modificarea adusă O.G. nr. 65/2005, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 371/2005 alin. (41) al art. 31 din respectiva ordonanţă s-a modificat în sensul că s-a adăugat în text cuvântul „numai” ceea ce înseamnă că este posibilă o singură modalitate de încetare a contractului de muncă afectat de perioada de probă, şi anume prin notificare, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fiind exclusă concedierea în temeiul disp. art. 58-75 Codul Muncii sau demisie, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
O altă critică din recurs se referă la faptul că ne aflăm în faţa unei situaţii distincte de încetare a raporturilor de muncă, ce nu trebuie să îndeplinească condiţiile formale ale unei decizii de concediere, nefiind aplicabilă niciuna din regulile prevăzute de Codul Muncii cu privire la concediere.
Cu privire la plata către contestatoare a sumei de 1064 lei reprezentând comisionul de 1% din încasările realizate de subscrisa în perioada februarie-martie, în mod greşit expertul a avut în vedere toate vânzările societăţii inclusiv cele referitoare la vitrine frigorifice, seife, case de marcat şi mobilier de inox, pentru că aceste vânzări nu puteau fi avute în vedere la stabilirea comisioanelor.
Sumele ce au fost avute în vedere la determinarea comisionului din vânzări, sunt sumele reale care în mod normal fac obiectul unor asemenea suplimentări salariale, şi au fost acordate reclamantei, motiv, pentru care nu se mai poate face o altă plată.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că recursul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, însă a reţinut în mod eronat starea de fapt, astfel că având în vedere probatoriul administrat cu ocazia soluţionării cauzei la fond, şi ţinând cont şi de apărările şi susţinerile contestatoarei şi ale intimatei, urmează că motivarea sentinţei să fie substituită în cadrul prezentului recurs.
Problema care se pune în speţă şi care trebuia să fie lămurită de la început de instanţa de fond este aceea a naturii juridice a contractului de muncă intervenit între părţi şi anume dacă acesta este un contract de muncă pe durată determinată sau pe durată nedeterminată. Numai după aceea urma să fie analizată legalitatea măsurii de încetare a raporturilor de muncă şi incidenţa în cauză a textelor de lege invocate de părţi.
Aşa cum rezultă din conţinutul înscrisului depus de părţi la fila 10 din dosarul de fond, la litera C, rubrica „durata contractului”, se menţionează expres faptul că salariata îşi începe activitatea în data de 30.01.2007 şi este angajată pe perioadă nedeterminată. Dacă prin menţiunea de la finalul contractului, aflată la rubrica „alte clauze” „ perioada de probă este de 60 de zile”, se dorea că raporturile de muncă să fie temporare, angajatorul trebuia să menţioneze expres acest lucru la capitolul C lit. b) unde ar fi trebuit să stipuleze că „contractul se încheie pe perioadă determinată, de 60 de zile”.
Numai în această situaţie s-ar fi pus problema denunţării contractului de muncă printr-o notificare întemeiată pe disp. art. 31 alin (41) din Codul  Muncii, aşa cum se susţine în cuprinsul criticilor din recurs. Faptul că părţile au dorit că raporturile de muncă să fie încheiate pe durată nedeterminată, rezultă fără niciun dubiu şi din adeverinţa emisă de angajator şi semnată de reprezentantul firmei, unde este menţionat expres că „este angajată cu contract individual de muncă din data de 30.01.2007, pe perioadă nedeterminată”. (fila 14 dosar fond).
În aceste condiţii, este mai mult decât evident, faptul că acea menţiune privind perioada de probă de 60 de zile, nu schimbă voinţa părţilor care este neechivocă, în sensul de a încheia un contract de muncă pe perioadă nedeterminată. Prin urmare, măsura încetării raporturilor de muncă trebuie analizată în raport de acest aspect, şi într-adevăr în lipsa unei decizii de concediere, face că actul dispus de angajator să fie unul arbitrar şi abuziv. Simpla notificare nu era suficientă pentru a concedia un angajat şi în consecinţă reclamanta va fi reintegrată pe postul deţinut anterior măsurii concedierii, cu obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale, de care a fost lipsită pe această perioadă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică din recurs legată de plata comisionului de 1 % din vânzări, relativ la faptul că expertul nu a determinat în mod corect baza de calcul a pretenţiilor reclamantei, trebuie observat că admisibilitatea acestui capăt de cerere are la bază o probă ştiinţifică şi anume un raport de expertiză contabilă.
Pe tot parcursul procesului la instanţa de fond, pârâta a fost reprezentată de avocat, iar la termenul din 9.10.2007, s-a dispus comunicarea raportului de expertiză pentru a fi studiată şi a fi formulate eventualele obiecţiuni.
La termenul care s-a acordat în data de 23.10.2007, în lipsa obiecţiunilor la raportul de expertiză, înţelegându-se prin acest lucru că s-a achiesat la concluziile expertului, instanţa a închis dezbaterile procedând la judecarea cauzei în fond. În cadrul recursului, pe baza unor simple afirmaţii şi în detrimentul unei probe ştiinţifice administrată deja, instanţa nu poate modifica dispozitivul sentinţei atacate. Prin urmare nici această critică nu poate fi primită şi în consecinţă va fi respinsă.
Faţă de toate aceste considerente instanţa apreciază că recursul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins urmând că sentinţa primei instanţe să fie menţinută că legală şi temeinică.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner