Litigii de muncă. Contestaţie decizie concediere. Recurs

Tematică: Contestatie decizie concediere

Faptele culpabile ale contestatorului şi gravitatea acestora au fost dovedite, iar aplicarea art. 266 Codul muncii a fost făcută corect de intimată ţinând cont de nivelul culpei, de consecinţele abaterii disciplinare.
(Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 471/M din 24 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)

Constată că, prin sentinţa civilă 232/2007, Tribunalul Braşov a dispus următoarele:
A respins excepţia tardivităţii emiterii Deciziei nr. 720 din data de 29.10.2007, emisă de intimata Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale România S.A. A admis contestaţia formulata de contestatorul P. N. O., în contradictoriu cu intimata Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale România S.A.. A anulat Decizia nr. 720 din data de 29.10.2007, emisa de intimata.
A obligat intimata sa-l reintegreze pe contestator în funcţia deţinuta anterior concedierii sale, aceea de director adjunct la Direcţia Regionala de Drumuri şi Poduri B. A obligat pe intimata sa-i plătească contestatorului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat din data de 29.10.2007 şi pana la data reintegrării efective în funcţia deţinuta anterior. A obligat intimata sa-i plătească contestatorului suma de 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Contestatorul P.N.O. a chemat în judecata pe intimata Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România-S.A., solicitând instanţei că prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună următoarele:
- constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 720/29.10.2007 sau, în subsidiar, anularea deciziei că netemeinica şi nelegala;
- reintegrarea să în funcţia deţinuta anterior, şi anume, aceea de director adjunct Direcţia Regionala de Drumuri şi Poduri B;
- plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat din 29.10.2007 şi pana la reintegrarea să în funcţia deţinuta anterior;
- plata cheltuielilor de judecata.
Contestatorul a fost angajatul paratei pe durata nedeterminata, în funcţia de director adjunct la Direcţia Regionala de Drumuri şi Poduri B, aşa cum rezulta din actul adiţional nr. 59/53/08.03.2007 la contractul individual de munca.
La data de 03.08.2007 contestatorul a semnat actul nr. 317, intitulat “autorizaţie de amplasament şi execuţie în zona drumului”.
La data de 29.10.2007, Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., a emis Decizia nr. 720, contestata în cauza, prin care i s-a desfăcut contestatorului contractul individual de munca, pentru săvârşirea unei abateri foarte grave de la disciplina muncii, constând în semnarea actului nr. 317, intitulat “autorizaţie de amplasament şi execuţie în zona drumului”.
Contestatorul a invocat excepţia tardivităţii emiterii deciziei contestate, susţinând că s-au inculcat dispoziţiile art. 268 Codul Muncii.
Instanţa a apreciat că aceasta excepţie nu este întemeiata, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 268 alin. (1) Codul muncii „angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisa în forma scrisa, in termen de 30 de zile de la data luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai mult de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.
Interpretând acest text de lege, instanţa a apreciat că are relevanta juridica în speţa data la care directorul general a luat cunoştinţa despre săvârşirea unei abateri disciplinare, şi nu data la care aceasta persoana a cunoscut fapta săvârşita de contestator.
Sancţiunea a fost aplicata la data de 29.10.2007, de către directorul general al Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A.
Data la care directorul general a luat cunoştinţa de săvârşirea unei abateri disciplinare este 16.10.2007, când acestuia i s-a înaintat raportul comisiei de disciplina, prin care s-a reţinut faptul că fapta săvârşita de contestator este abatere disciplinara. În consecinţa, termenul de emitere a deciziei de sancţionare disciplinara, prevăzut de art. 268 alin. (1) Codul Muncii, a fost respectat
În ceea ce priveşte nulitatea absoluta a deciziei de concediere, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit.b Codul Muncii, instanţa a apreciat că aceasta sancţiune nu este incidenta.
Astfel, la data de 03.08.2007, contestatorul a semnat „autorizaţia de amplasament şi execuţie în zona drumului” nr. 317.
Din cuprinsul acesteia, coroborata cu depoziţia martorului N.J., instanţa a reţinut faptul că aceasta ”autorizaţie” este în fapt un aviz de amplasare a unui panou publicitar, şi nu o autorizaţie de construcţie, pe lângă acesta fiind necesara şi obţinerea „in conformitate cu legislaţia în vigoare, a avizelor tuturor destinatorilor legali de lucrări în zona drumului, a proprietarului legal de teren şi a autorizaţiei de construcţie, conform Legii nr. 50/1991”, precum şi „acordul Serviciului Circulaţie al IPJ C privind amplasarea panoului publicitar”.
Faptul că contestatorul nu a avut delegaţie din partea noului director regional să semneze aceste avize, nu duce la concluzia depăşirii atribuţiilor de serviciu, cat timp contestatorul a continuat sa-si exercite atribuţiile pe care le avea în mod obişnuit, că urmare a delegării anterioare.
Instanţa a reţinut faptul că contestatorul nu si-a depăşit atribuţiile de serviciu prin semnarea acelui aviz, în condiţiile în care preluase aceasta activitate de la fostul director regional, iar noul director a acceptat în mod tacit acesta practica (acest lucru rezulta din însăşi depoziţia noului director regional, în care acesta arata că nu s-a ocupat personal de acest lucru, dar nici nu a delegat vreun alt subaltern să exercite aceste atribuţii).
În aceste condiţii, nu are relevanta în cauza faptul că directorul regional era sau nu prezent fizic la serviciu în ziua în care contestatorul a semnat avizul, cat timp în fapt acest director nu avea timp să se ocupe de verificarea documentaţiei şi de semnarea acestor avize.
În ceea ce priveşte susţinerea intimatei potrivit căreia emiterea avizului este greşita şi pentru că încălca prevederile Ordinului Ministrului Transporturilor nr. 158/1996, deoarece avizarea amplasării unui panou pe un drum european revine numai Direcţiei Naţionale, nu şi direcţiilor regionale, instanţa a reţinut următoarele:
Pe de-o parte, în decizia de sancţionare disciplinara nu se retine aceasta critica, ea nefăcând obiectul cercetării disciplinare; în aceste condiţii, nu poate fi pus în discuţie acest aspect intr-o contestaţie împotriva măsurii de sancţionare disciplinara, care nu a avut în vedere acest motiv de neegalitate a deciziei.
Pe de alta parte, din însăşi depoziţia martorului propus de intimata, rezulta că panoul publicitar pentru amplasarea căruia a fost acordat avizul de către contestator, nu se afla pe un drum european, martorul declarând că acesta „era amplasat în apropierea unui drum european”.
În ceea ce priveşte al doilea aspect reţinut în decizia de concediere, referitor la faptul că nu a solicitat completarea conţinutului reclamei din panoul publicitar, instanţa a apreciat că răspunderea pentru conţinutul reclamei nu incumba contestatorului, ci altor persoane fizice sau juridice, prevăzute în Legea nr. 148/2000 privind publicitatea.
Este adevărat că acest panou publicitar, prin conţinutul sau, ar fi putut avea urmări nedorite asupra mediului social din judeţul C, dar de acest aspect nu poate fi învinovăţit contestatorul, deoarece, pe de-o parte, răspunderea aparţinea altor persoane menţionate în legea publicitarii, iar pe de alta parte, contestatorul a semnat doar unul dintre numeroasele avize ce trebuie emise înainte de eliberarea autorizaţiei de construcţie şi de amplasarea efectiva a panoului publicitar.
Instanţa a reţinut şi faptul că, la aplicarea sancţiunii disciplinare [cea mai H. dintre cele 6 prevăzute de art. 262 alin. (1) Codul muncii], intimata nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 266 Codul Muncii.
Împotriva sentinţei a formulat recurs contestatorul P.N. în termen, motivat.
Se solicită admiterea recursului, modificare sentinţei în sensul admiterii excepţiei tardivităţii emiterii deciziei de concediere, plata integrală a cheltuielilor de judecată.
1. Se arată că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere.
Consideră că termenul legal în care se putea dispune concedierea contestatorului era termenul de 30 de zile care începe să curgă din 14.08.2007-15.08.2007 acestea fiind datele când directorul general şi directorul regional au aflat de „aşa-zisa” abatere disciplinară.
2. Instanţa de fond ar fi trebuit să acorde toate cheltuielile de judecată, inclusiv cheltuielile de deplasare efectuate la fond.
Intimata D. B a formulat recurs în termen, motivat în termen, invocând dispoziţiile art. 304 pct.7 şi 304 pct.9 Cod procedură civilă. Se susţine că instanţa de fond a reţinut greşit că petentul, nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu atâta timp cât a semnat autorizaţia în cauză fără a avea mandat din partea directorului Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri B.
1. Astfel, prin semnarea autorizaţiei de execuţie şi amplasament a unui panou inscripţionat „Ţ. secuiesc” în limbile română, maghiară şi germană pe DN 11 la cererea C.J. Cv. de către reclamant, deşi în unitate era prezent şi Directorul Regionalei de Drumuri şi Poduri B, ing.E.T.H., au fost încălcate dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. b) din Codul Muncii, deoarece nu există nicio dispoziţie prin care reclamantul să fie împuternicit în acest sens.
Arată că motivele „contradictoriii şi străine de natura pricinii” din hotărâre sunt cuprinse în afirmaţia instanţei de fond „că domnul P.N. nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu deşi nu avea delegaţie din partea noului director regional să semneze Autorizaţiile de amplasament şi execuţie în zona drumului”.
2. Instanţa nu a interpretat corect dispoziţiile legii.
Autorizaţia emisă şi semnată de contestator încalcă din punct de vedere tehnic dispoziţiile Ordinului Ministrului Transportului 571/1997 pct. 3.7.8 cu privire la fundaţia panoului publicitar, amplasare, grafica panoului publicitar, vicii care au fost constatate la faţa locului, după amplasare.
3. Competenţa de emitere a acestei autorizaţii aparţine Directorului General al Administraţiei Naţionale a Drumurilor conform Ordinului Ministrului Transportului 158/1996 fiind vorba de panouri publicitare amplasate pe autostrăzi, drumuri naţionale deschise traficului internaţional.
Au fost ignorate dispoziţiile art. 30 alin. (7) din Constituţia României, panoul publicitar, prin conţinutul său, facilitează o formă de îndemn la separatism etnic.
4. Instanţa de fond a minimalizat importanţa semnării acestei autorizaţii considerând că aceasta reprezintă doar un simplu aviz de amplasare. În realitate este vorba despre o autorizaţie de execuţie care se emite după acordul de principiu dat de administratorul drumului, iar documentaţia în vederea emiterii ei trebuie să conţină: cerere tip, autorizaţie de construcţie, memoriu tehnic, proiect panou publicitar, macheta grafică la reclamă.
Părţile au formulat concluzii scrise în cauză iar recurenta D. a formulat şi întâmpinare în cauză.
A. Analizând recursul reclamantului instanţa constată că nu este fondat.
Excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere a fost corect soluţionată.
„Termenul de 30 de zile, stipulat de art. 268 alin. (1) Codul Muncii, începe să curgă de la data la care reprezentantul angajatorului a luat la cunoştinţă de săvârşirea abaterii. Luarea la cunoştinţă se poate realiza printr-o notă, referat, proces verbal care dobândesc dată certă prin înregistrarea în registrul angajatorului”.
Este evidentă intenţia legiuitorului din conţinutul art. 268 alin. (1) Codul Muncii. Emiterea deciziei de sancţionare trebuire să aibă loc în termenele aici prevăzute care curg din momente diferite. Astfel termenul de 30 de zile curge de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare. Aceasta presupune deja cunoaşterea faptei de către angajator şi analiza ei, calificarea ei că şi „abatere disciplinară”.
Acesta este un termen de prescripţie (U. Ş., Tratat dreptul muncii, vol.I Ed. M. M..B 2003 p. 564). Termenul maxim în care poate fi emisă decizia de sancţionare este de 6 luni şi curge de la data săvârşirii faptei. Acest termen este de decădere (O. E. – Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Ed.S. B 2003). Nerespectarea lui atrage imposibilitatea angajatorului de a-l mai sancţiona disciplinar pe salariat.
În speţă, s-au respectat dispoziţiile art. 268 alin. (1) Codul muncii, în sensul că decizia de sancţionare a fost emisă în 30 de zile de la data la care angajatorul a luat la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare, adică în 16.10.2007.
Datele de 14.08.2007 şi 15.08.2007 la care face referire recurentul afirmând că acestea marchează momentul începerii curgerii celor 30 de zile pentru emiterea deciziei de sancţionare, reprezintă momentul la care au fost terminate lucrările de amplasare a panoului publicitar în cauză (14.08.2007) şi directorul regional al DRDP B a fost informat de conducerea D. despre inscripţionarea cu menţiunea „Ţ.S” existentă pe panoul publicitar din comuna D. jud. C şi respectiv momentul (15.08.2007) înregistrării la CNADNR să B a sesizării asupra săvârşirii şi descrierii faptei de la această dată fiind derulată procedura de cercetare prealabilă a faptei şi calificarea ei că abatere gravă, acest din urmă aspect îndeplinindu-se de abia în 16.10.2007 prin întocmirea raportului de către Comisia de Cercetare disciplinară.
Deci decizia de sancţionare (din 29.10.2007) a fost emisă corect în termen de 30 de zile calculat din 16.10.2007 conducerea angajatorului a luat la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei care a avut loc în 14.08.2007.
Pentru aceste considerente recursul reclamantului va fi respins. Analiza motivului de recurs cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în întregime la fond fiind fără suport legal în condiţiile în care recursul reclamantului va fi respins iar recursul pârâtului va fi admis şi sentinţa modificată conform celor din prezentul dispozitiv.
Cu privire la recursul intimatei CNADNR instanţa constată este fondat.
Potrivit actului adiţional la contractul de muncă 59/53/8.03.2007, contestatorul avea funcţia de director adjunct în cadrul DRDP B şi avea că atribuţie, printre altele coordonarea activităţii privind întocmirea documentaţiilor tehnico-economice ale drumurilor şi podurilor în scopul dezvoltării reţelei din teritoriu. Potrivit pct.11 din actul adiţional invocat avea atribuţia de a-l înlocui pe directorul DRDP în lipsa acestuia şi de a executa atribuţiile ce-i reveneau acestuia.
Este dovedit la fond (declaraţia de martor a actualului director al DRDP – p.270) că în 3.08.2007 data semnării autorizaţiei 317 în litigiu, directorul DRDP era la serviciu. În consecinţă, potrivit dispoziţiilor mai sus invocate din cuprinsul actului adiţional, contestatorul nu-l putea înlocui pe directorul regional decât în lipsa acestuia şi drept consecinţă nu putea semna autorizaţii în numele acestuia, cu atât mai puţin în „nume propriu” aşa cum recunoaşte contestatorul la interogatoriu (f.199) că a semnat autorizaţia în cauză în baza unui mandat verbal dat de fostul director, mandat despre care actualul director, învestit în iunie 2007, afirmă în declaraţia de martor că „nu a făcut nicio delegare de atribuţii sau sarcini, nici scrisă sau verbală”.
Într-adevăr, în probaţiune, s-au depus numeroase autorizaţii de amplasament şi execuţie semnate de contestator care nu au fost contestate sub aspectul legalităţii însă acestea au fost emise în perioada conducerii direcţiei regionale de drumuri şi poduri B de către fostul director N. J. care a acceptat efectele unui „mandat tacit” în ceea ce priveşte delegarea atribuţiilor de semnare a autorizaţiilor.
Prin urmare, la data emiterii autorizaţiei 317/2007, directorul E.T.H. fiind prezent la serviciu şi nefiind dovedit mandatul de reprezentare a acestuia de către contestator şi pentru acte sau fapte pe care contestatorul să le îndeplinească şi când acest director era prezent în unitate, nu se poate extinde atributul semnării autorizaţiei în cauză şi pentru aceste situaţii.
Sub acest aspect fapta culpabilă a contestatorului descrisă în decizia de sancţionare este dovedită.
Susţinerile recurentei CNADNR cu privire la neîndeplinirea condiţiilor tehnice a amplasamentului stipulate în autorizaţia de amplasament şi Execuţie 317/2007 nu pot fi primite deoarece nu dovedesc existenţa vreunei fapte culpabile a contestatorului, neamplasarea corectă a panoului publicitar fiind o problemă de executare a dispoziţiilor autorizaţiei, iar executarea nu era atributul contestatorului deoarece din conţinutul autorizaţiei în cauză rezultă că, de îndeplinirea cauzelor înserate în autorizaţie răspunde o altă persoană.
Este însă întemeiat motivul la recurs care vizează aprecierea greşită a instanţei de fond asupra naturii juridice a autorizaţiei în cauză şi asupra conţinutului acesteia.
Instanţa de fond a reţinut greşit că această autorizaţie este de fapt un aviz care nu are o importanţă atât de mare, fiind urmat de eliberarea autorizaţiei de construcţie şi de amplasarea efectivă a panoului publicitar.
Din conţinutul art. 4.3 şi 4.4 din Ordinul 571/19.12.1997 pentru aprobarea Normelor tehnice privind proiectarea şi amplasarea panourilor publicitare în zona drumurilor rezultă că noţiunile „aviz” şi „autorizaţie” sunt distincte.
Înainte de amplasarea efectivă a panoului publicitar există acordul prealabil care este valabil 3 luni de la data emiterii lui şi nu dă dreptul la începerea lucrărilor fără obţinerea autorizaţiei de amplasarea şi acces la drum.
Această autorizaţie de amplasare poate avea caracter permanent sau provizoriu şi este valabilă 1 an, termen în cadrul căruia trebuie începută execuţia obiectivului.
Este evident că în speţă, actul care a atras sancţionarea disciplinară a contestatorului este o autorizaţie în sensul art. 4.4 din Ordinul susmenţionat şi nu un aviz care are natura juridică a unui acord prealabil, deoarece din conţinutul autorizaţiei în cauză rezultă expres condiţiile de valabilitatea impuse de art. 4.4 din Ordinul nr. 571/1997.
Pe de altă parte, din probatoriul administrat rezultă că această autorizaţie nr. 317/2007 a fost actul final în baza căruia s-a procedat la amplasarea efectivă a panoului publicitar.
Prin urmare, pentru eliberarea ei, contestatorul trebuia să verifice documentaţia necesară care trebuia să cuprindă: cererea tip, autorizaţia de construcţie, certificat urbanism, copie deviz, memoriu tehnic, plan amplasament în zonă, plan de situaţie, proiect panou publicitar, machetă grafică reclamă, înscrisuri din care rezultă şi conţinutul reclamei.
Din declaraţia numitului T.D. din cadrul biroului Siguranţa Circulaţiei-Avize şi Autorizări, dată la cercetarea prealabilă, rezultă că în vederea emiterii acestei autorizaţii nu s-a cunoscut conţinutul reclamei şi nici nu s-a solicitat „macheta grafică” a panoului publicitar, cu conţinutul reclamantei, „considerându-se, în baza bunelor relaţii între E.B şi Consiliul Judeţean C, că se poate emite autorizaţia solicitată” (f. 179 dosar fond).
Aşadar, deşi contestatorul avea obligaţia să verifice dacă documentaţia în vederea emiterii acestei autorizaţii de amplasament a panoului publicitar este completă, nu a îndeplinit-o procedând la semnarea formularului tipizat de autorizaţie fără a cunoaşte conţinutul reclamei.
Chiar dacă, recurentul contestator susţine în apărare că nu are atribuţii de verificare a conţinutului reclamei şi că nu poate cenzura acest aspect, nu poate fi primită această apărare având în vedere importanţa, efectul autorizaţiei în sine, acesta fiind actul în baza căruia se procedează la executarea efectivă a lucrării de amplasare a panoului, consecinţele amplasării unui panou publicitar cu o reclamă care ar încălca dispoziţiile art. 6 lit. a) şi art. 8 din Legea nr. 148/2000 fiind foarte greu de înlăturat, după momentul efectuării lucrării de amplasare, impactul asupra opiniei publice având deja loc, urmările putând afecta ordinea publică.
Tocmai de aceea, recurenta intimată a considerat abaterea contestatorului foarte gravă şi fiind afectată ordinea publică, contestatorul ar fi fost în măsură să evite aceste urmări dacă ar fi cunoscut conţinutul reclamei putând să solicit schimbarea reclamei.
Este adevărat că nu poate răspunde contestatorul pentru conţinutul reclamei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 148/2000, însă, este răspunzător pentru necunoaşterea în întregime a documentaţiei ce a stat la baza emiterii autorizaţiei şi care i-ar fi dezvăluit conţinutul reclamei, conţinut ce trebuia menţionat în autorizaţia de amplasament şi execuţie.
De altfel, se constată din conţinutul tuturor autorizaţiilor semnate de contestator în timpul derulării relaţiilor de muncă la intimată, că acestea cuprindeau şi conţinutul reclamei, singura autorizaţie care nu are această menţiune este cea în cauză 317/3.08.2007.
Prin urmare, faptele culpabile ale contestatorului şi gravitatea acestora au fost dovedite, iar aplicarea art. 266 Codul muncii a fost făcută corect de intimată ţinând cont de nivelul culpei, de consecinţele abaterii disciplinare.
Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 304 pct.9 Cod procedură civilă şi 3041 Cod procedură civilă raportat la art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, instanţa va admite recursul intimatei şi va modifica în parte sentinţa, în sensul respingerii contestaţiei în fond.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner