Litigii de muncă. Contestaţie decizie concediere. Recurs

Tematică: Contestatie decizie concediere

1. Munca suplimentară poate fi efectuată doar la cererea angajatorului. În lipsa unei asemenea solicitări, care să îmbrace forma scrisă, instanţa de fond a apreciat în mod corect că pretenţiile recurentului sunt nefondate. Mai mult, faţă de împrejurarea că orele suplimentare se efectuează la solicitarea angajatorului, care este cel ce plăteşte remuneraţia, în plus de salariu, munca prestată peste programul normal de lucru, din iniţiativa salariatului, nu are regimul juridic al orelor suplimentare şi nu conferă salariatului dreptul la compensare sau la plată. 2. Capătul de cerere privind neacordarea daunelor morale, a fost respins în mod corect deoarece reclamantul nu a dovedit că ar fi suferit vreun prejudiciu de ordin moral.
(Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 462 din 21 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)

În deliberare se constată că prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub dosar nr. (...), contestatorul O.B. a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în contradictoriu cu intimata S.C. „ U. TRANS” S.R.L. D să se dispună:
- anularea deciziei nr. 1185/16.05.2007 emisă de intimată;
- să fie obligată intimata la plata muncii suplimentare prestate de contestator precum şi la despăgubiri în sumă de 20.000 lei;
- să fie obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea contestaţiei sale a arătat că prin decizia a cărei anulare o solicită, intimata i-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă încheiat la 1.11.2005, deşi anterior acesta încetase, prin acceptarea demisiei contestatorului.
Prin urmare, a susţinut că decizia de concediere este una nelegală şi abuzivă deoarece, pe de-o parte, la data emiterii ei, cererea de demisie a contestatorului, înregistrată la unitate sub nr. 687/12.07.2007, fusese acceptată de angajator, iar pe de altă parte, că aspectele reţinute în motivarea deciziei sunt neconforme cu realitatea.
De asemenea a mai arătat că intimata nu a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă prevăzută de lege, în sensul că nu a fost convocat la unitate să dea explicaţii în legătură cu aspectele de indisciplină reţinute în sarcina sa.
Sub aspectul drepturilor salariale a învederat că intimata nu i-a achitat contravaloarea muncii suplimentare prestate în folosul intimatei precum şi în zilele de sâmbătă şi duminică deşi era îndreptăţit la aceasta. În drept, a invocat art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi art. 281-291 din Codul Muncii.
Prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 115-118 C. proc. civ., pârâta a solicitat respingerea contestaţiei ca fiind neîntemeiată deoarece cererea reclamantului a fost întemeiată pe art. 55 lit. b) din Codul Muncii, nicidecum pe art. 79 alin. (7) din Codul Muncii, şi a fost vizată doar pentru luare la cunoştinţă de către directorul megamarketului şi comunicare către administrator, acesta din urmă având competenţa de analizare a cererii.
A mai arătat că intimata a adus la cunoştinţa contestatorului, în scris, faptul că este de acord cu cererea lui doar în condiţiile în care acesta va efectua preavizul de 30 de zile, în intervalul 12.04.2007-11.05.2007.
Întrucât contestatorul nu a înţeles să respecte acest preaviz, nemaiprezentându-se la locul de muncă, începând din 21.04.2007, unitatea intimată l-a pontat ca absent nemotivat şi a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al acestuia.
Referitor la legalitatea deciziei emise, intimata a învederat că a respectat procedura prevăzută de art. 266-268 Codul Muncii. Astfel, sub un prim aspect, a susţinut că l-a convocat pe contestator, pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile, cu adresa nr. 785/27.04.2007, expediată cu confirmare de primire, însă în urma neprezentării la convocare, unitatea a procedat în mod legal la concedierea acestuia.
Cu privire la plata orelor suplimentare, pârâta a susţinut că, în cauză, nu au fost administrate dovezi de natură a demonstra prestarea unei munci suplimentare, de către contestator, astfel că nu se impune admiterea acestui capăt de cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 1187/LM/6.12.2007, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, sub dosar nr. (...), s-a admis în parte acţiunea în conflict de drepturi formulată de reclamantul O.B., în contradictoriu cu pârâta S.C.” U. TRANS” S.R.L. Sibiu şi pe cale de consecinţă:
- s-a anulat decizia nr. 1185/16.05.2007 emisă de pârâtă;
- s-au respins celelalte capete de cerere;
- a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 460 lei, cu titlu cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, după examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, că reclamantul a fost salariatul societăţii pârâte, ocupând funcţia de director I.U.D.
Cu cererea înregistrată sub nr. 987/12.04.2007, reclamantul a solicitat angajatorului, încetarea contractului de muncă începând cu data de 20.04.2007, în temeiul art. 55 lit. b) din Codul Muncii, cererea fiind vizată de directorul N. Ulterior, prin adresa nr. 763/13.04.2007, Serviciul resurse umane din cadrul societăţii pârâte a comunicat reclamantului că este de acord cu încetarea raporturilor de muncă dintre părţi începând cu data de 12.05.2007, cu condiţia efectuării preavizului de 30 zile. Deoarece reclamantul a refuzat să semneze pentru luarea la cunoştinţă a adresei de mai sus, unitatea angajatoare a încheiat procesul-verbal nr. 695/13.04.2007.
Reclamantul s-a mai prezentat la locul de muncă, până la data de 20.04.2007, predând obiectele care i-au fost puse la dispoziţie de angajator, pe durata derulării raporturilor de muncă după care, începând cu data de 23.04.2007, s-a angajat la S.C. „S. Imex” S.R.L. B.
Susţinerile reclamantului, potrivit cărora acesta a solicitat încetarea raporturilor de muncă prin demisie, au fost înlăturate de către prima instanţă ca nefondate, cu motivarea că în fapt, cererea reclamantului a fost una de încetare a contractului individul de muncă prin acordul părţilor, şi nu prin demisie.
În plus, s-a reţinut că şi în situaţia în care reclamantul ar fi demisionat, acesta trebuia să respecte preavizul de 30 de zile, prevăzut în art. 79 alin. (4) din Codul Muncii şi stipulat în contractul individual de muncă al reclamantului, la Cap. L lit. c).
S-a mai reţinut că pârâta, nefiind de acord cu termenii de încetare a raporturilor de muncă dintre părţi, a comunicat obiecţiile sale reclamantului, cu adresa nr. 763/13.04.2007, şi l-a înştiinţat că angajatorul este de acord cu desfacerea contractului individual de muncă, prin acordul părţilor, însă începând cu data de 12.05.2007, deci după expirarea preavizului de 30 de zile.
Prin urmare, instanţa de fond, a constatat că între părţi nu a intervenit niciun acord de încetare a raporturilor de muncă începând cu 20.04.2007, şi că neprezentarea reclamantului la locul de muncă în intervalul 23.04.2007-11.05.2007 constituie o abatere disciplinară de natură a atrage răspunderea disciplinară.
Referitor la respectarea procedurii prealabile a cercetării disciplinare, s-a constatat că unitatea pârâtă l-a convocat pe reclamant, cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, deoarece convocarea i-a fost comunicată în chiar ziua în care trebuia să se prezinte la sediul pârâtei pentru efectuarea cercetării disciplinare. Acest fapt, a fost apreciat de către instanţa de fond ca fiind un temei obiectiv pentru care reclamantul nu a răspuns convocării care i-a fost făcută, la data şi locul stabilite.
În aceste condiţii, s-a constatat că unitatea angajatoare nu putea proceda la concedierea reclamantului, în condiţiile art. 267 alin. (3) din Codul Muncii, şi că măsura dispusă împotriva lui este lovită de nulitate.
Referitor la legalitatea deciziei nr. 1185/16.05.2007, prin care pârâta a dispus concedierea reclamantului, în temeiul art. 61 lit. a) din Codul Muncii, s-a reţinut că a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul Muncii şi că prin urmare, este lovită de nulitate absolută.
Cu privire la capătul de cerere vizând plata orelor suplimentare, s-a reţinut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă în acest sens astfel că nu i se cuvin iar legat de despăgubirile în cuantum de 20.000 lei că acesta nu poate solicita plata lor, în condiţiile art. 78 Codul Muncii, atât timp cât a recunoscut că ultima zi de lucru în cadrul pârâtei a fost 20.04.2007 şi că începând cu 23.04.2007 s-a angajat la o altă unitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul de 10 zile prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999, reclamantul O.B. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând modificarea ei, în sensul admiterii capetelor de cerere vizând plata orelor suplimentare şi a daunelor morale. În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut că soluţia primei instanţe este greşită deoarece a demonstrat atât cu martori cât şi documente temeinicia pretenţiilor sale.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Prin întâmpinarea depusă, intimata a solicitat, sub un prim aspect, să se constate nulitatea recursului deoarece nu cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute art. 302¹ lit. a) şi b) C. proc. civ. şi nu a fost motivat în termenul legal, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamant deoarece recurentul nu a făcut dovada susţinerilor sale. Astfel, a învederat că, potrivit art. 118 Codul Muncii, orele suplimentare se efectuează doar la cererea angajatorului şi că recurentul nu a demonstrat efectuarea acestei munci suplimentare.
Legat de daunele morale solicitate de reclamant a învederat că şi aceste pretenţii băneşti au fost respinse în mod corect ca nedovedite.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, atât prin prisma criticilor formulate şi în conformitate art. 304¹ C. proc. civ., cât şi din oficiu, în limitele art. 306 alin. (2) C. proc. civ., se constată că prezentul recurs este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Excepţia nulităţii recursului, prin prisma art. 302¹ alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. civ., invocată de intimată urmează să fie respinsă ca nefondată dat fiind faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 176/2005 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302¹ alin. (1) lit. a) C. proc. civ., şi s-a statuat că textul de lege atacat este neconstituţional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs „numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, Codul unic de înregistrare sau, după caz, Codul fiscal şi contul bancar”, precum şi dacă recurentul locuieşte în străinătate, „domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul”.
Referitor la nulitatea recursului, conform art. 302¹ alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 315/2005, deşi a respins ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302¹ alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a reţinut că dincolo de semnificaţia esenţială a acestor menţiuni pentru buna administrare a justiţiei în faza de atac a recursului, coroborând reglementarea criticată cu dispoziţiile art. 287 şi cu cele ale art. 316 din C. proc. civ., rezultă că partea are posibilitatea să complinească omisiunea lor până la prima zi de înfăţişare, în cererea de apel şi, prin extindere, şi în aceea de recurs.
Faţă de aspectele de mai sus, excepţia nulităţii recursului, prin prisma art. 302¹ alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. civ., urmează să fie înlăturată.
În ce priveşte nulitatea recursului întemeiată pe dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Curtea constată că nici această excepţie nu este fondată deoarece recursul a fost declarat de partea nemulţumită, în termen, respectiv la data de 21.12.2007, deci mai înainte de comunicarea hotărârii primei instanţe, care a avut loc la 19.02.2007.
Pe fondul cauzei, Curtea constată că primul aspect critic invocat de către reclamant, prin cererea de recurs, este neîntemeiat deoarece potrivit art. 118 alin. (1) Codul Muncii, munca suplimentară poate fi efectuată doar la cererea angajatorului. Prin urmare, în lipsa unei asemenea solicitări, care să îmbrace forma scrisă, instanţa de fond a apreciat în mod corect că pretenţiile recurentului sunt nefondate. Mai mult, faţă de împrejurarea că orele suplimentare se efectuează la solicitarea angajatorului, care este cel ce plăteşte remuneraţia, în plus de salariu, munca prestată peste programul normal de lucru, din iniţiativa salariatului, nu are regimul juridic al orelor suplimentare şi nu conferă salariatului dreptul la compensare sau la plată.
În consecinţă, sub acest aspect nu se impune modificarea sentinţei atacate.
Referitor la cel de-al doilea motiv de nelegalitate a hotărârii, vizând neacordarea daunelor morale, se constată că acestea au fost respinse în mod corect deoarece reclamantul nu a dovedit că ar fi suferit vreun prejudiciu de ordin moral.
În raport de cele ce au precedat, s-a constatat că soluţia primei instanţe este la adăpost de criticile formulate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prezentul recurs a fost respins ca nefondat.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner