Medic. Modificare unilaterală contract de muncă. Legalitatea dispoziţiei atacate. Neacordarea indemnizaţeie de conducere. Daune morale. Dovadă.

Tematică: Contestatie decizie modificare unilaterala a contractului de munca

1. Consideraţiile instanţei de fond sunt eronate întrucât pornesc de la o situaţie premisă, greşită şi anume că art. 385 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 prevede că vârsta de pensionare la medici este de 65 de ani, fără a observa că această prevedere legală a fost introdusă prin legea nr. 264/2007, act normativ ulterior emiterii dispoziţiei atacate. 2. Hotărârea este criticabilă şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 19/2000, pe care instanţa îl preia în mod trunchiat, fără a observa că vârsta standard de pensionare de 65 de ani la bărbaţi urma să fie atinsă într-o perioadă de 13 ani, conform eşalonării de la anexa nr. 3. 3. Întrucât dispoziţia atacată este legală, rezultă că rămân fără suport atât obligarea la plata indemnizaţiei de conducere, cât şi la plata daunelor morale. Nu se poate aprecia că o persoană are o suferinţă morală atunci când i se face aplicarea unui act normativ în vigoare.
(Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, pentru Cauze Cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia Civilă nr. 201/CM din 1 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)

 

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C a declarat recurs la data de 7 ianuarie 2008 împotriva sentinţei civile nr. 2134 din 28 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin acţiunea înregistrată iniţial sub nr. 1707CA/2006 la Tribunalul Constanţa – Secţia Contencios Administrativ –, reclamantul Ş.E. a chemat în judecată pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea în tot a deciziei nr. 1654 din 30 octombrie 2006 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C, prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia de medic şef al Serviciului Judeţean de Medicină Legală şi recunoaşterea dreptului acestuia de a fi medic şef al acestui serviciu;

- anularea în tot a deciziei nr. 1655 din 30 octombrie 2006 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C, privind numirea ca medic şef al Serviciului Judeţean de Medicină Legală a dr. P. N.;

- pronunţarea în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 asupra legalităţii înscrisurilor şi documentelor care au stat la baza emiterii actelor supuse judecăţii;

- daune morale în cuantum de 10.000 lei.

La termenul din data de 18 decembrie 2006, reclamantul şi-a completat obiectul acţiunii cu un capăt de cerere nou, referitor la obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei de conducere de la data eliberării din funcţie şi până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Prin precizările la acţiune depuse la termenul de judecată din data de 7 mai 2007, reclamantul a arătat că înţelege să solicite:

- constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1654/30.10.2006 emisă de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C, recunoaşterea dreptului reclamantului de a fi medic şef al Serviciului Judeţean de Medicină Legală C, cu consecinţa reintegrării sale în funcţie;

- constatarea nulităţii deciziei nr. 1655/30.10.2006 emisă de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C;

- obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 100.000 lei.

În considerentele formulate prin acţiune, cât şi prin precizările depuse pe parcursul judecăţii, reclamantul a arătat că a îndeplinit funcţia de medic şef al Serviciului Judeţean de Medicină Legală C, din 15 februarie 1990.

În data de 30 octombrie 2006, prin decizia nr. 1654 emisă de instituţia pârâtă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C, a fost revocat din funcţia de medic şef al serviciului, motivat de faptul că a împlinit vârsta de pensionare şi nu mai poate deţine o funcţie de conducere în cadrul spitalului, conform art. 385 alin. 6 din Legea nr. 95/2006.

Această decizie nu a fost comunicată reclamantului, ci transmisă prin fax serviciului.

Criticile aduse acestei decizii au vizat, în esenţă, emiterea unui asemenea act de către Spitalul Clinic C, iar nu de către Autoritatea de

Sănătate Publică Judeţeană C (fosta D.S.P.), astfel cum era legal în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 1/2000 modificată şi completată.

 Nu a fost consemnat totodată, un termen de contestare a acestei decizii.

 Reclamantul a mai arătat că serviciul de medicină legală nu este o secţie de spital şi, prin urmare, nu sunt incidente prevederile Legii spitalelor nr. 95/2006, ci cele ale H.G. nr. 774/2000, care dispun că serviciile de medicină legală judeţene sunt conduse de un medic şef numit de directorul Direcţiei Judeţene de Sănătate Publică.

Cât priveşte împlinirea vârstei legale de pensionare, reclamantul a arătat că împlineşte 65 de ani în luna august 2007.

S-a invocat nelegalitatea emiterii deciziei nr. 1655/2006, de numire a medicului şef P.N., în funcţia de medic şef al Serviciului datorită incidenţei în speţă a art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 774/2000.

Sub aspectul plăţii de daune morale, s-a susţinut că eliberarea din funcţie în modalitatea arătată a adus atingere imaginii sale, având în vedere că este o persoană publică şi un specialist recunoscut în domeniu. S-a mai susţinut că împotriva sa a fost declanşată o campanie mediatică, în sensul că nu ar îndeplini condiţiile profesionale necesare ocupării unei funcţii de conducere.

Prin întâmpinare, pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

Pârâtul a susţinut că acţiunea este inadmisibilă prin prisma dispoziţiilor care reglementează procedura specială a Legii contenciosului administrativ, reclamantul neasigurând condiţiile instituite prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

A fost invocată, totodată, excepţia prematurităţii formulării acţiunii, motivată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Asupra fondului, instituţia pârâtă a susţinut că acţiunea este nefondată, întrucât, în speţă, operează prevederile art. 385 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, conform căruia N. care au împlinit vârsta de pensionare prevăzută de lege nu pot deţine funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii Publice, al ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, al autorităţilor de sănătate publică, al C.N.A.S., al C.J.A.S., precum şi al oricărei unităţi sanitare publice.

S-a susţinut că schimbarea din funcţie a reclamantului s-a realizat cu aprobarea Autorităţii de Sănătate Publică C, iar emiterea deciziei nr. 1655 din 30 octombrie 2006 a fost realizată cu aceeaşi aprobare.

Sub aspectul daunelor morale, pârâtul a apreciat că reclamantul este ţinut să probeze prejudiciul de imagine suferit.

La termenul din 8 ianuarie 2007 a fost formulată în cauză o cerere de intervenţie în interes alăturat pârâtului, de către intervenientul P.N., care a menţionat că este medic primar legist, şeful disciplinei de medicină legală în cadrul Facultăţii de medicină – Universitatea P.C., doctor în medicină şi şef de lucrări – expert medico-legal gr. I.

S-a solicitat, în raport de poziţia procesuală adoptată, respingerea acţiunii reclamantului, menţionându-se că decizia de revocare a reclamantului în raport de dispoziţiile art. 385 alin. 6 din Legea nr. 95/2006 este legală şi temeinică. Intervenientul a mai apreciat că prin Ordinul nr. 90 din 21 februarie 2001 privitor la reorganizarea laboratoarelor de medicină legală aflate în structura Direcţiilor Judeţene ca servicii de medicină legală judeţene şi cabinete de medicină legală, serviciile de medicină legală judeţene şi cabinetele de medicină legală din oraşele nereşedinţă de judeţ conform O.G. nr. 1/2000 se reorganizează ca unităţi fără personalitate juridică şi fac parte din structura organizatorică a spitalelor.

S-a susţinut că, sub acest aspect, reclamantul a devenit angajat al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C, care a şi semnat începând cu anul 2001 toate actele de autoritate. Au fost invocate, totodată, prevederile art. 184 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, care dispun că în secţiile clinice universitare – serviciul de medicină legală fiind, a susţinut intervenientul, o secţie clinică – funcţia de şef de secţie se ocupă de către cadrul didactic cu gradul cel mai mare de predare, la recomandarea senatului sau a consiliului profesoral al instituţiei de învăţământ medical superior în cauză.

Or, în cauză, a susţinut intervenientul, este cadrul didactic cu gradul cel mai mare de predare, având la data ocupării funcţiei şi recomandarea senatului universitar.

La termenul din 12 februarie 2007 a fost depusă o nouă cerere de intervenţie accesorie, formulată de intervenientul Consiliul Superior de Medicină Legală B, cererea fiind depusă în sprijinul reclamantului Ş.E.

Intervenientul a susţinut că activitatea serviciilor de medicină legală este reglementată de legislaţia specială privind instituţiile de medicină legală, respectiv, O.G. nr. 1/2000 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 459/2001 şi Legea nr. 271/2004 şi H.G. nr. 774/2000 cu modificările aduse prin H.G. nr. 1204/2002 şi Legea nr. 271/2004.

S-a invocat incidenţa art. 10 din O.G. nr. 1/2000 modificată, care prevede că serviciul de medicină legală se înfiinţează în fiecare judeţ şi sunt conduse de un medic legist şef, numit de directorul Direcţiei Judeţene de Sănătate Publică în condiţiile legii.

Or, în speţă, a arătat intervenientul, instituţia pârâtă şi-a arogat drepturi pe care nu le avea, în sensul demiterii şi numirii pe funcţia de conducere a medicului şef de medicină legală, încălcând legislaţia aplicabilă în domeniu.

Au fost, de asemenea, menţionate prevederile art. 11 din Legea nr. 271/2004, conform cărora angajarea, transferul şi desfiinţarea contractului individual de muncă al persoanelor cu pregătire superioară din instituţiile de medicină legală se fac de organele competente potrivit legii, cu acordul Consiliului Superior de Medicină Legală.

Cererile de intervenţie au fost admise în principiu, conform art. 52 C. proc. civ., prin încheiere interlocutorie, la 12 februarie 2007.

Prin încheierea nr. 613 din 13 iunie 2007, Tribunalul Constanţa – Secţia Comercială, Contencios Administrativ şi Fiscal – a calificat prezentul litigiu ca fiind unul referitor la raporturi de muncă, trimiţând cauza la secţia civilă, în raport de prevederile art. 2 alin. 1 lit. c) C. proc. civ.

Recursul declarat împotriva acestei încheieri de către instituţia pârâtă a fost respins ca inadmisibil, conform deciziei civile nr. 299/CA din 22 august 2007 a Curţii de Apel Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei civile a Tribunalului Constanţa, sub nr. (...).

Prin sentinţa civilă nr. 2134 din 28 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost admisă în parte acţiunea reclamantului Ş.E., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C. A fost anulată decizia nr. 1654 din 30 octombrie 2006 emisă de instituţia pârâtă. A fost obligat pârâtul la plata, către reclamant, a indemnizaţiei de conducere pentru perioada noiembrie 2006-august 2007, precum şi la 10.000 lei daune morale. Au fost respinse ca nefondate celelalte capete de cerere. A fost respinsă cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtului, formulată de intervenientul P.N.

A fost respinsă ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală, cererea de intervenţie accesorie, în interesul alăturat reclamantului, a Consiliului Superior de Medicină Legală. S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport de lipsa procedurii prealabile, pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C nu a mai susţinut-o, astfel cum rezultă din încheierea din 12 februarie 2007.

În raport de susţinerile referitoare la necompetenţa secţiei civile în soluţionarea prezentului litigiu, raportată la calificarea acestuia ca fiind un litigiu de muncă, instanţa a apreciat prin încheierea din 26 octombrie 2007 că această cauză vizează raporturi de natura celor care atrag jurisdicţia muncii.

Litigiul a fost reţinut spre soluţionare, întrucât, chiar dacă se pune în discuţie, de principiu, luarea unei măsuri nelegale de demitere din funcţia de conducere, natura raporturilor invocate sunt cele de muncă, iar nu cele de serviciu. În speţă, reclamantul, cât şi intervenientul - persoană fizică nu au calitatea de funcţionari publici, ci pe aceea de medic, fiind supuşi astfel unui raport de muncă.

Schimbarea din funcţia de conducere nu modifică natura raporturilor juridice puse în discuţie, iar susţinerea că între reclamant şi pârâtul unitate sanitară nu ar exista niciun raport de subordonare constituie o apărare de fond, iar nu un aspect care să inducă actului decizional un caracter administrativ.

Pe cale de consecinţă, soluţia vizând analizarea acestui litigiu ca fiind unul generat de raporturi de muncă este fondată.

La data de 8 ianuarie 2007, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C a ridicat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intervenientului Consiliul Superior de Medicină Legală. Această excepţie a fost admisă prin încheierea interlocutorie din 26 octombrie 2007 pentru considerentele reţinute în această hotărâre. Faţă de această soluţie, s-a renunţat la reiterarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior de Medicină Legală.

La termenul din 16 aprilie 2007, intervenientul în interesul pârâtului a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor parţiale din art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 774/07.09.2000 şi ale art. 11 din O.G. nr. 1/2000 cu modificările prin Legea nr. 459/2001 şi Legea nr. 271/2004.

S-a solicitat, pe cale de consecinţă, înaintarea dosarului Curţii Constituţionale şi suspendarea judecării prezentei cauze până la dezlegarea acestor excepţii. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă prin încheierea din 26 octombrie 2007, pentru considerentele expuse în această hotărâre.

Asupra fondului cauzei au fost reţinute următoarele:

Prin dispoziţia nr. 1654 din 30 octombrie 2006 a managerului Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C s-a dispus, în aplicarea art. 385 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, eliberarea din funcţie începând cu data de 30 octombrie 2006, a dr. Ş.E. din funcţia de medic şef al Serviciului Judeţean de Medicină Legală.

S-a menţionat că începând cu aceeaşi dată, medicul menţionat îşi va continua activitatea ca medic primar de medicină legală; urmare eliberării din funcţie, reclamantului i s-a suspendat indemnizaţia de conducere în procent de 25% la salariul de bază lunar.

Actul sus-menţionat a fost urmat de dispoziţia nr. 1655 din 30 octombrie 2006 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C prin care, începând cu 30 octombrie 2006, a fost numit în funcţia de medic şef al acestui Serviciu dr. P.N., cu acordarea indemnizaţiei de conducere de 25% din salariul de bază.

Principala critică adusă de reclamant actului decizional prin care s-a statuat în sensul eliberării sale din funcţia de medic şef, s-a referit la emiterea lui de către o autoritate care nu avea competenţa legală de a statua în vreo modalitate asupra raporturilor sale de muncă.

Reclamantul a invocat şi prevederile O.G. nr. 1/2000, care prin art. 5 alin. (1) lit. c) dispun că serviciile de medicină legală judeţene sunt subordonate, din punct de vedere administrativ, direcţiilor de sănătate publică, precum şi cele ale art. 10 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000, care menţionează că serviciile de medicină legală se înfiinţează în fiecare judeţ, având sediul în localitatea reşedinţă de judeţ şi sunt conduse de un medic legist şef, numit de directorul direcţiei judeţene de sănătate publică, în condiţiile legii.

Aceste prevederi legale trebuie, însă, privite în mod nuanţat în situaţia raporturilor juridice de muncă ale reclamantului, întrucât la data intrării în vigoare a O.G. nr. 1/2000 (anume, la 20 ianuarie 2000), reclamantul Ş.E. îndeplinea deja funcţia de medic şef al laboratorului de medicină legală, conform dispoziţiei nr. 773 din 16 decembrie 1992 a Spitalului Clinic Judeţean C.

Conform actului menţionat, reclamantul a fost numit de către directorul Spitalului Clinic Judeţean C, pe bază de concurs, în această funcţie de conducere, începând cu data de 1 ianuarie 1993. Aşadar, apariţia, pe parcursul derulării raporturilor juridice ale reclamantului cu unitatea sanitară menţionată, a unor acte normative noi, care au subordonat administrativ activitatea serviciilor de medicină legală fostei direcţii de sănătate publică judeţene (actuala autoritate de sănătate publică judeţeană) nu a modificat sfera acestor raporturi de muncă.

Textele menţionate au relevanţă pentru noile situaţii juridice apărute ulterior intrării în vigoare a legii, însă, în cauză, reclamantul nu a contestat că are un contract de muncă încheiat cu unitatea sanitară pârâtă.

Principiul simetriei în privinţa încheierii şi încetării actelor juridice a fost în acest caz respectat, astfel că decizia nr. 1654 din 30 octombrie 2006 a Spitalului Clinic Judeţean C a dispus în sensul modificării contractului individual de muncă al reclamantului cu această unitate sanitară.

Textul art. 10 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000, potrivit căruia serviciile de medicină legală se înfiinţează în fiecare judeţ şi sunt conduse de un medic legist şef, numit de directorul direcţiei judeţene de sănătate publică, în condiţiile legii (respectiv, prin concurs organizat conform Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 698/2001 modificat) este astfel incident situaţiilor de numire în această funcţie de conducere intervenite după intrarea în vigoare a actului normativ.

Astfel fiind, în raport de aceste considerente, s-a reţinut că dispoziţia nr. 1654 din 30 octombrie 2006 nu poate fi criticată din perspectiva necompetenţei conducerii unităţii sanitare de a lua măsura menţionată.

Cât priveşte nulitatea apreciată în raport de faptul că decizia menţionată nu conţine un termen înăuntrul căruia să se poată contesta actul, s-a avut în vedere că o asemenea sancţiune invocată ca apărare de fond nu se poate încadra în dispoziţiile referitoare la concediere sau la aplicarea sancţiunilor disciplinare, întrucât măsura dispusă de instituţia pârâtă a vizat o modificare unilaterală a contractului individual de muncă. Or legea nu prevede în acest caz, emiterea unei decizii care să includă cu titlu obligatoriu şi sub sancţiunea invocată, termenul înăuntrul căruia actul poate fi contestat.

Decizia este nelegală, însă, prin prisma modului de aplicare a prevederilor art. 385 alin. (6) din Legea nr. 95/2006. Astfel, conform art. 385 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, modificată şi completată, în forma în vigoare la data luării măsurii contestate, N. se pensionează la vârsta prevăzută de lege.

Potrivit alin. (6) al art. 385 din lege „N. care au împlinit vârsta de pensionare prevăzută de lege nu pot deţine funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii Publice, al ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, al autorităţilor de sănătate publică, al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, al caselor judeţene de asigurări de sănătate şi a municipiului B, precum şi în cadrul spitalelor publice şi al oricărei alte unităţi sanitare publice”.

Textul menţionat trimite, aşadar, la legea-cadru în domeniul pensiilor din sistemul public – Legea nr. 19/2000, care, prin art. 41 alin. (2) prevede că vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi.

Prin urmare, măsura încetării funcţiei de conducere, pe criteriul vârstei, nu putea fi dispusă mai înainte de împlinirea de către reclamant a vârstei standard de pensionare prevăzute de lege, anume, 65 de ani.

De altfel, modificarea ulterioară a textului art. 385 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, intervenită prin Legea nr. 264/2007, a statuat expres asupra vârstei de 65 de ani la care N., indiferent de sex, se pot pensiona.

 Cum la data luării măsurii de către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C vârsta standard de pensionare, în raport de care operau şi prevederile art. 385 alin. 6 din Legea nr. 95/2006, era de 65 de ani [conform art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000], iar nu de 62 ani şi 11 luni, astfel cum i s-a comunicat reclamantului prin adresa nr. 29106 din 28 decembrie 2006, dispoziţia contestată este nelegală.

Constatarea nelegalităţii actului decizional nu va genera, însă, în speţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară, din cel puţin două considerente:

 - la data pronunţării hotărârii, reclamantul împlinise vârsta legală de pensionare indusă de chiar modificarea textului art. 385 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, astfel cum a fost realizată prin Legea nr. 247/2007 – intrată în vigoare la 30 iulie 2007.

 - prin Ordinul Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr. 698/2001 a fost aprobată Metodologia privind angajarea, transferarea şi detaşarea medicilor şi care, conform Ordinului nr. 378/2002, se aplică şi postului de şef serviciu medicină legală; actele normative menţionate stabilesc astfel că posturile de conducere se ocupă pe bază de concurs.

Nelegalitatea dispoziţiei contestate va atrage, însă, acordarea de despăgubiri corespunzătoare indemnizaţiei de conducere de care ar fi beneficiat reclamantul de la data emiterii actului decizional nelegal şi până la data împlinirii condiţiilor de pensionare (august 2007).

Aceste drepturi nu au putut fi acordate până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, întrucât, astfel cum s-a arătat, reclamantul era îndreptăţit să ocupe conform legii funcţia de conducere doar până la momentul împlinirii vârstei legale de pensionare.

Cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 1655 din 30 octombrie 2006, prin care instituţia pârâtă a dispus numirea în funcţia de conducere a unei alte persoane, instanţa de fond a reţinut că acesta este nefondat.

Actul menţionat reţine în preambul existenţa adresei Universităţii P., nr. 471/2006, prin care s-a comunicat propunerea numirii în funcţia de şef al Serviciului Judeţean de Medicină Legală, în şedinţa Senatului universitar, a intervenientului dr. N.P., precum şi adresa Autorităţii de Sănătate Publică Judeţeană C, nr. 1-4322 din 23 octombrie 2006, prin care a fost comunicată adresa nr. EN 4661 din 2 octombrie 2006 a Ministerului Sănătăţii.

Dispoziţia s-a fundamentat la acea dată pe condiţia gradului didactic de predare superior, ea primind totodată şi avizul Autorităţii de Sănătate Publică Judeţeană C.

Susţinerile reclamantului pe care s-a fondat cererea în constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 1655 din 30 octombrie 2006, în sensul că intervenientul P.N. nu a mai îndeplinit ulterior numirii sale condiţiile pentru care a fost desemnat pe această funcţie, nu pot conduce la concluzia nelegalităţii actului de numire.

Nelegalitatea deciziei de revocare din funcţie a reclamantului nu atrage în mod direct constatarea nelegalităţii deciziei de numire a noului medic şef al acestui serviciu, iar în raport de înscrisurile depuse de unitatea sanitară pârâtă, la data numirii intervenientului, acesta a avut îndeplinite condiţiile formale de desemnare pe acest post.

 

În raport de capătul de cerere privitor la acordarea de daune morale, estimate iniţial la 10.000 lei şi ulterior la 100.000 lei, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (1) Codul Muncii, modificat prin Legea nr. 237/2007, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Răspunderea civilă contractuală include, astfel, prin voinţa legiuitorului şi partea de prejudiciu moral la care este îndreptăţit cel căruia i s-a produs o lezare a valorilor personale nepatrimoniale, ca efect direct al actului de decizie al angajatorului.

În speţă, reclamantul a suportat în mod incontestabil un astfel de prejudiciu moral, determinat de schimbarea intempestivă şi nelegală din funcţia de medic şef al serviciului judeţean de medicină legală, printr-o interpretare eronată a legii, fapt care a generat o mediatizare intensă a situaţiei litigioase create, dar şi de situaţia ivită în colectivul SML (astfel cum reiese din declaraţia martorului D.G.E.).

Reclamantul se bucură de o recunoaştere internaţională a valorii sale profesionale, fapt atestat prin diplomele şi atestatele ştiinţifice depuse. Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine inexistenţa unei lezări grave, de natură a atrage reclamantului un prejudiciu de imagine, motiv pentru care cererea de acordare a daunelor morale este pe deplin întemeiată.

Analizând, însă, condiţiile în care s-a produs acest prejudiciu, respectiv printr-un act al angajatorului, dispus cu aproape un an anterior îndeplinirii de către reclamant a condiţiilor legale de schimbare din funcţia de conducere, s-a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la plata sumei de 10.000 lei cu acest titlu.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:

Instanţa de fond a concluzionat în mod greşit faptul că vârsta standard de pensionare a reclamantului era la împlinirea vârstei de 65 de ani deşi potrivit normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000 (forma de la data de 22 iulie 2007) acesta împlinise vârsta standard de pensionare în anul 2005.

Vârsta standard de pensionare de 65 de ani pentru bărbaţi (prevăzută de art. 41 din Legea nr. 19/2000) urmează să fie atinsă în 13 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, astfel că, în luna octombrie 2006, când a fost emisă decizia de eliberare din funcţia de medic şef al Serviciului Judeţean de Medicină Legală, intimatul care avea împlinită vârsta de 64 de ani, avea depăşită vârsta standard de pensionare.

În referire la daunele morale acordate reclamantului, acestea nu sunt cuvenite în lipsa unei vădite nelegalităţi a deciziei contestate. Schimbarea din funcţia de conducere nu s-a făcut intempestiv ci chiar după depăşirea limitei de vârstă impusă de legea privind reforma în sănătate.

Daunele morale sunt nefondate şi din perspectiva dispoziţiilor Deciziei nr. 40 din 7 mai 2007 (publicată în Monitorul Oficial la 12 noiembrie 2007) pronunţată într-un recurs în interesul legii şi care a statuat că „o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale au făcut-o acele instanţe care au considerat că acordarea de daune morale este admisibilă numai în măsura în care în cuprinsul contractului colectiv de muncă sau contractului individual de muncă au fost incluse clauze exprese în acest sens”.

A criticat, de asemenea, hotărârea şi din perspectiva admiterii capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata indemnizaţiei de conducere pentru perioada noiembrie 2006 – august 2006.

 

Recursul este fondat. Curtea, analizând hotărârea atacată din perspectiva criticilor formulate, observă caracterul întemeiat al acestuia, astfel că va admite recursul pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

U. de lege incidente în cauză:

Articolul 385 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sanitar, astfel cum era în vigoare la data emiterii dispoziţiei atacate, dispune: „N. se pensionează la vârsta prevăzute de lege”.

Articolul 385 alin. (6) din Legea nr. 95/2006 (text în vigoare la data emiterii dispoziţiei atacate) prevede: „N. care au împlinit vârsta de pensionare prevăzută de lege nu pot deţine funcţii de conducere (…)”.

Articolul 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 prevede că „vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi de 65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii, prin creşterea vârstelor standard de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3”.

Reclamantul intimat, născut în august 1942, avea în luna octombrie 2006 vârsta de 64 de ani.

Din coroborarea dispoziţiilor legale mai sus enunţate rezultă următoarele:

Vârsta de pensionare pentru medici era vârsta prevăzută de lege. Legea la care se face trimitere este, fără îndoială, art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, care arată că atingerea vârstei de 65 de ani pentru bărbaţi urma să se facă potrivit eşalonării de la anexa nr. 3.

În luna octombrie 2006, momentul emiterii dispoziţiei contestate, vârsta standard de pensionare era de 62 de ani şi 11 luni iar reclamantul (născut în luna august 1942) avea vârsta de 64 de ani şi 3 luni.

Articolul 385 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, text în vigoare la data emiterii dispoziţiei atacate, prevedea că N. care au împlinit vârsta de pensionare prevăzută de lege nu pot deţine funcţii de conducere.

Întrucât reclamantul împlinise vârsta de pensionare de 62 de ani şi 11 luni (după anexa 3 din Legea nr. 19/2000) la data de 30 octombrie 2006, rezultă că dispoziţia de elibera din funcţia de medic şef al Serviciului Judeţean de Medicină Legală este conformă cu legea.

În aceste condiţii, toate alegaţiile instanţei de fond sunt eronate întrucât pornesc de la o situaţie premisă, greşită şi anume că art. 385 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 prevede că vârsta de pensionare la medici este de 65 de ani, fără a observa că această prevedere legală a fost introdusă prin legea nr. 264/2007, act normativ ulterior emiterii dispoziţiei atacate.

Hotărârea este criticabilă şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 19/2000, pe care instanţa îl preia în mod trunchiat, fără a observa că vârsta standard de pensionare de 65 de ani la bărbaţi urma să fie atinsă într-o perioadă de 13 ani, conform eşalonării de la anexa nr. 3.

Întrucât dispoziţia atacată este legală, rezultă că rămân fără suport atât obligarea la plata indemnizaţiei de conducere pentru perioada noiembrie 2006-august 2007, cât şi la plata daunelor morale. Nu se poate aprecia că o persoană are o suferinţă morală atunci când i se face aplicarea unui act normativ în vigoare.

Pe de altă parte, avem în vedere şi Decizia nr. 40/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, care a statuat că daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind cauze exprese în acest sens.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 312 C. proc. civ., se va admite recursului şi se va modifica în parte sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate ce s-au constituit în motive de recurs, fiind menţinute totodată celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner