Demisie. Nelegalitatea suspendării contractului individual de muncă la iniţiativa angajatorului. Absentearea salariatului pe durata preavizului.

Tematică: Actiune in anulare

1. Demisia reprezintă desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului şi în acest caz manifestarea de voinţă a salariatului în sensul încetării raporturilor de muncă trebuie să fie fermă şi neechivocă. 2. Prin înscrisurile depuse de reclamant la societatea pârâtă, acesta şi-a manifestat intenţia de a înceta raporturile de muncă şi în aceste condiţii este nejustificată opoziţia pârâtei de a da curs cererii reclamantului, cu atât mai mult cu cât, fiind vorba de un act unilateral de voinţă al salariatului, nu este necesară aprobarea acestuia. 3. Chiar dacă s-ar aprecia că în cazul primelor două înscrisuri înaintate de reclamant, intenţia de a demisiona nu a fost clară, prin ultimul înscris reclamantul a precizat expres că solicită „desfacerea contractului de muncă din iniţiativa sa” şi să se emită decizie în acest sens până la 31 martie 2004. Menţionarea expresă în cererea formulată a acestei solicitări exprimă fără echivoc intenţia reclamantului de a înceta raporturile de muncă cu pârâta. 4. Susţinerile pârâtei în sensul că instanţa de fond a dat o interpretare eronată actului în baza căruia a luat act de demisia reclamantei se apreciază a fi nefondate. Actul respectiv nu poate fi considerat o simplă corespondenţă purtată între părţi din moment ce reclamantul a solicitat desfacerea contractului de muncă din iniţiativa salariatului. Chiar dacă actul menţionat este intitulat „notă finală de conciliere”, esenţial este conţinutul acestuia şi manifestarea de voinţă pe care o cuprinde. 5. Nu se poate susţine că pârâta doar a luat act de absenţele nemotivate şi ca atare de suspendarea contractului de muncă al reclamantului, atâta timp cât acest şi-a manifestat voinţa în sensul de a demisiona, manifestare care nu poate fi cenzurată de pârâtă. 6. În ceea ce priveşte neprezentarea reclamantului la locul de muncă în perioada de preaviz, aceasta putea eventual să atragă desfacerea disciplinară a contractului de muncă şi nu suspendarea acestuia. 7. Împrejurarea că desfacerea disciplinară a contractului de muncă pentru absenţe nemotivate este o măsură mai gravă decât suspendarea contractului pentru acelaşi motiv, nu poate constitui un impediment pentru pârâtă de a desface contractul de muncă, cu atât mai mult cu cât suspendarea pentru absenţe nemotivate intervine doar la iniţiativa salariatului, or, acesta a precizat expres că nu înţelege să se prevaleze de prevederile legale care-i dau această posibilitate, reclamantul menţinându-şi această poziţie pe tot parcursul judecării cauzei. 8. Referitor la interpretarea prevederilor art. 51 lit. g) Codul Muncii, în vigoare la data la care reclamantul a formulat cerere de demisie, instanţa de fond a interpretat corect prevederile legale, reţinând că în temeiul acestora iniţiativa suspendării unui contract de muncă pentru absenţe nemotivate aparţine doar salariatului. Chiar dacă se reţine că iniţial societatea pârâtă a luat act de manifestarea de voinţă a salariatului de la data la care acesta nu s-a mai prezentat la locul de muncă, din momentul în care reclamantul şi-a manifestat voinţa de a demisiona, suspendarea nu mai subzistă, pârâta neputând trece peste voinţa salariatului.
(Curtea de Apel Targu Mureş, Secţia Civilă, de Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1391/R din 26 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 mai 2006 la Tibunalul H reclamantul G.J. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. P. SRL, cu sediul în M C constatarea suspendării unilaterale de către pârâtă a contractului de muncă nr. 10/81916, încheiat de părţi la 19 august 2002, constatarea încetării contractului individual de muncă menţionat ca urmare a demisiei, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii respectivului contract şi restituirea carnetului de muncă reţinut abuziv de pârâtă. De asemenea, reclamantul a solicitat să se constate stinsă datoria sa către pârâtă rezultată din dispoziţiile de plată nr. 176, 180, 183, 185, 186, 190-195, 199, emise în perioada 1 octombrie 2003-2 decembrie 2003, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 101.650.000 lei vechi, reprezentând datorie compensată, certă, lichidă şi exigibilă.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională şi a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 3.235, 80 Euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 4089 din 30 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 2540/2006 s-au respins atât acţiunea principală formulată de reclamant, cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă.
Prin decizia nr. 428/R/17 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-M, Secţia Civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, s-a admis recursul declarat de reclamantul G.J., împotriva sentinţei civile sus-menţionate, dispunându-se casarea parţială a sentinţei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Harghita, în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei S.C. „P.” SRL M C, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate. Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta-reclamantă reconvenţională S.C. „P.” SRL împotriva aceleiaşi sentinţe.
Din considerentele deciziei instanţei de recurs rezultă că măsura casării a vizat doar modul de soluţionare a acţiunii principale, instanţa de recurs reţinând că instanţa de fond nu a analizat nici legalitatea suspendării contractului de muncă al reclamantului, nici încetarea acestuia, raportat la cererile formulate de reclamant şi adresate pârâtei, context în care s-a dispus ca aceste aspecte să fie analizate în rejudecare. De asemenea, s-a reţinut că în rejudecare se impune a se verifica aspectele privind compensarea solicitată, şi suplimentarea probatoriului administrat cu privire la această măsură.
Prin sentinţa civilă nr. 2785 din 7 noiembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Harghita, Secţia civilă în dosarul nr. (...) în urma rejudecării cauzei, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul G.J. împotriva pârâtei S.C. P. SRL M C.
Prin decizia civilă nr. 138/R/13 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-M, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, s-a admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei sus-menţionate, casând integral sentinţa atacată şi dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Harghita.
Instanţa de recurs a reţinut că instanţa de fond, cu ocazia rejudecării nu s-a conformat dispoziţiilor din decizia de casare în sensul că nu s-au clarificat aspectele la care s-a făcut referire în decizia de casare.
În rejudecare, reclamantul G.J. a solicitat disjungerea capetelor de cerere referitoare la constatarea nulităţii suspendării unilaterale de către pârâtă a contractului de muncă, constatarea încetării contractului individual de muncă nr. 10/81916 prin demisie şi restituirea carnetului de muncă de capătul de cerere care viza constatarea stingerii prin compensaţie a datoriei sale către pârâtă în sumă de 156.800.000 lei.
Cererea de disjungere formulată de reclamant a fost admisă, instanţa de fond constatând că petitele din cererea reclamantului ce vizau raporturile juridice de muncă sunt în stare de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1543 din 26 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. (...) s-a admis în parte acţiunea reclamantului G.J., formulată împotriva pârâtei S.C. „P.” SRL, constatând că raporturile juridice de muncă existente între părţi au încetat la data de 31 martie 2004, ca urmare a demisiei reclamantului. S-a respins cererea reclamantului de eliberare a carnetului său de muncă. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta S.C. P. SRL, cu sediul în M C şi a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii tuturor capetelor de cerere din acţiunea formulată de reclamant şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi în recurs.
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa de fond a interpretat eronat actul de la fila 34 din dosarul de fond, ajungând la concluzia că acel act constituie demisia reclamantului. Pârâta a susţinut că actul respectiv poate fi considerat doar o corespondenţă purtată între părţi şi nicidecum un act care produce consecinţa demisiei, deoarece este intitulat „notă finală de conciliere” şi nu „demisie”, iar în acel act se fac referiri la aspecte legate de relaţia de muncă dintre reclamant şi pârâtă. Pe de altă parte, prin actul în discuţie reclamantul a pus în vedere faptul că în situaţia în care doleanţele lui nu vor fi îndeplinite va demisiona, cea ce denotă faptul că nu şi-a manifestat intenţia fermă de a demisiona.
S-a mai susţinut că instanţa a interpretat greşit legea când a reţinut că doar G.J. este cel care în conformitate cu art. 51 lit. g) Codul Muncii avea iniţiativa de a cere suspendarea contractului de muncă, întrucât din formularea textului legal rezultă că iniţiativa se consideră însă şi absenţa nemotivată, fără vreun alt demers, astfel că pârâta a luat act de absenţele nemotivate şi a adus la cunoştinţa ITM H motivul de suspendare.
Pe de altă parte, chiar în situaţia în care reclamantul ar fi demisionat, trebuia să se prezinte la serviciu în perioada de preaviz, iar neprezentarea constituie iarăşi un motiv de suspendare. De asemenea, instanţa a reţinut greşit că pârâta putea desface contractul de muncă al salariatului pe cale disciplinară, pentru absenţe nemotivate întrucât aceasta este o măsură mult mai gravă decât aceea a suspendării de care pârâta a luat act.
Reclamantul s-a opus admiterii recursului.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 304/1 C. procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs reţine următoarele:
Reclamantul G.J. a fost angajatul pârâtei S.C. P. SRL, cu sediul în M C, raporturile de muncă fiind stabilite în baza contractului individual de muncă nr. 10/81916 din 19 august 2002.
Din actele dosarului nr. 2540/2006 al Tribunalului Harghita rezultă că la începutul anului 2004 reclamantul şi-a manifestat intenţia de a demisiona de la societatea pârâtă. În acest sens reclamantul a înaintat un înscris intitulat „referat”, datat 19 ianuarie 2004 (fila 113 dosar nr. 2540/2006 al Tribunalului Harghita), prin care a arătat că în situaţia în care nu vor fi clarificate statutul său şi drepturile salariale, acesta reprezintă preavizul său pentru desfacerea contractului de muncă. Printr-un alt înscris intitulat „răspuns la nota dvs. din 21 ianuarie 2004” (fila 114 dosar nr. 2540/2006 al Tribunalului Harghita) înregistrat la S.C. P. SRL la 13 februarie 2004 reclamantul a menţionat că solicită desfacerea contractului de muncă din iniţiativa sa, acest înscris reprezentând o revenire la referatul din 19 ianuarie 2004.
Societatea pârâtă a refuzat să ia act de cererea reclamantului şi a apreciat că în condiţiile în care reclamantul nu s-a mai prezentat la locul de muncă, în temeiul art. 51 lit. g) Codul Muncii, în vigoare la acea dată, contractul de muncă este suspendat datorită absenţelor nemotivate.
În această situaţie, reclamantul a trimis societăţii pârâte prin scrisoare recomandată, un alt înscris intitulat „notă finală de conciliere” (fila 10 dosar nr. 2540/2006 al Tribunalului Harghita), solicitând să se ia act de demisia lui şi în consecinţă să se emită decizie de desfacere a contractului de muncă din iniţiativa salariatului până la data de 31 martie 2004. Societatea pârâtă nu a dat curs nici acestei cereri, apreciind în continuare că sunt incidente prevederile art. 51 lit. g) Codul Muncii şi în consecinţă contractul de muncă este suspendat pentru absenţe nemotivate.
Conform prevederilor art. 79 alin. (1) Codul Muncii, prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului, care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
Demisia reprezintă desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului şi în acest caz manifestarea de voinţă a salariatului în sensul încetării raporturilor de muncă trebuie să fie fermă şi neechivocă.
În speţă, prin înscrisurile depuse de reclamant la societatea pârâtă, acesta şi-a manifestat intenţia de a înceta raporturile de muncă şi în aceste condiţii este nejustificată opoziţia pârâtei de a da curs cererii reclamantului, cu atât mai mult cu cât, fiind vorba de un act unilateral de voinţă al salariatului, nu este necesară aprobarea acestuia.
Chiar dacă s-ar aprecia că în cazul primelor două înscrisuri înaintate de reclamant, intenţia de a demisiona nu a fost clară, prin ultimul înscris reclamantul a precizat expres că solicită „desfacerea contractului de muncă din iniţiativa sa” şi să se emită decizie în acest sens până la 31 martie 2004. Menţionarea expresă în cererea formulată a acestei solicitări exprimă fără echivoc intenţia reclamantului de a înceta raporturile de muncă cu pârâta.
După cum s-a mai precizat, pârâta s-a prevalat de prevederile art. 51 lit. g) Codul Muncii, care au fost în vigoare până în anul 2005, când au fost abrogate prin O.U.G. nr. 65/2005 şi care prevedeau că poate fi suspendat contractul de muncă din iniţiativa salariatului în caz de absenţe nemotivate. În temeiul acestor prevederi legale şi în contextul în care reclamantul nu s-a mai prezentat la locul de muncă, pârâta a apreciat că este suspendat contractul de muncă.
Suspendarea prevăzută de art. 51 lit. g) Codul Muncii reprezenta, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, un caz de suspendare a contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului. Chiar dacă se reţine că primele două manifestări de voinţă nu au fost clare, în condiţiile în care prin înscrisurile din luna martie 2004 expediat societăţii pârâte, prin scrisoare recomandată, reclamantul a solicitat ferm să se ia act de demisia sa, în mod nejustificat se susţine că ar opera şi în prezent suspendarea contractului de muncă. Fiind vorba de un caz de suspendare din iniţiativa salariatului, chiar dacă reclamantul a lipsit de la locul de muncă, suspendarea a încetat în momentul în care reclamantul şi-a manifestat voinţa de a înceta raporturile de muncă, precizând în acest sens şi o dată expresă. În consecinţă curtea reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat că este întemeiată cererea reclamantului de a se constata încetarea prin demisie a raporturilor de muncă dintre părţi.
Susţinerile pârâtei în sensul că instanţa de fond a dat o interpretare eronată actului în baza căruia a luat act de demisia reclamantei se apreciază a fi nefondate. Actul respectiv nu poate fi considerat o simplă corespondenţă purtată între părţi din moment ce reclamantul a solicitat desfacerea contractului de muncă din iniţiativa salariatului. Chiar dacă actul menţionat este intitulat „notă finală de conciliere”, esenţial este conţinutul acestuia şi manifestarea de voinţă pe care o cuprinde. Faptul că în cuprinsul actului se fac referiri la relaţiile de muncă dintre părţi nu are relevanţă în privinţa manifestării de voinţă exprimată de reclamant, care nu reprezintă doar „o ameninţare” cu demisie aşa cum susţine pârâta, din moment ce reclamantul a precizat expres că solicită să se dea curs cererii sale şi să i se înmâneze decizia de desfacere a contractului de muncă.
Referitor la interpretarea prevederilor art. 51 lit. g) Codul Muncii, în vigoare la data la care reclamantul a formulat cerere de demisie, instanţa de fond a interpretat corect prevederile legale, reţinând că în temeiul acestora iniţiativa suspendării unui contract de muncă pentru absenţe nemotivate aparţine doar salariatului. Chiar dacă se reţine că iniţial societatea pârâtă a luat act de manifestarea de voinţă a salariatului de la data la care acesta nu s-a mai prezentat la locul de muncă, din momentul în care reclamantul şi-a manifestat voinţa de a demisiona, suspendarea nu mai subzistă, pârâta neputând trece peste voinţa salariatului.
În prezent, prin art. 51 alin. (2) Codul Muncii se prevede că poate fi suspendat contractul individual de muncă în situaţia absenţelor nemotivate ale salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum şi prin regulamentul intern.
Pârâta nu se poate prevala de aceste prevederi întrucât, pe de o parte, nu erau în vigoare la data la care reclamantul nu s-a mai prezentat la serviciu, şi pe de altă parte, pârâta nu a făcut dovada modalităţii în care este reglementată la nivel de unitate suspendarea contractului individual de muncă în situaţia absenţelor nemotivate.
Nu se poate susţine că pârâta doar a luat act de absenţele nemotivate şi ca atare de suspendarea contractului de muncă al reclamantului, atâta timp cât acest şi-a manifestat voinţa în sensul de a demisiona, manifestare care nu poate fi cenzurată de pârâtă.
În ceea ce priveşte neprezentarea reclamantului la locul de muncă în perioada de preaviz, aceasta putea eventual să atragă desfacerea disciplinară a contractului de muncă şi nu suspendarea acestuia.
Împrejurarea că desfacerea disciplinară a contractului de muncă pentru absenţe nemotivate este o măsură mai gravă decât suspendarea contractului pentru acelaşi motiv, nu poate constitui un impediment pentru pârâtă de a desface contractul de muncă, cu atât mai mult cu cât suspendarea pentru absenţe nemotivate intervine doar la iniţiativa salariatului, or, acesta a precizat expres că nu înţelege să se prevaleze de prevederile legale care-i dau această posibilitate, reclamantul menţinându-şi această poziţie pe tot parcursul judecării cauzei.
Faţă de cele ce preced, instanţa de recurs reţine că în mod justificat instanţa de fond a constatat că raporturile de muncă dintre părţi au încetat ca urmare a demisiei reclamantului, hotărârea atacată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cauză şi în consecinţă, recursul dedus judecăţii, fiind nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să fie respins. Cu aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner