Anularea deciziei de concediere. Aplicarea art. 78 alin. (1) Codul Muncii. Plata cuantumului sporului de 100% pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal şi a contravalorii tichetelor de masă. Plata cheltuielilor de judecată

Tematică: Contestatie decizie concediere

În mod întemeiat Tribunalul Mehedinţi, reţinând că este vorba de un contact de muncă pe durată nedeterminată, şi nu de unul pe durată determinată, a susţinut că temeiul de drept al desfacerii contractului de muncă este reprezentat de dispoz. art. 65-67 Codul Muncii ce reglementează încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, şi nu dispoz. art. 56 lit. j) Codul Muncii care reglementează situaţia în care contractul individual de muncă încetează de drept la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată.
(Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 8730 din 10 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)

La data de 7 februarie 2007, reclamantul U.J., a chemat în judecată SC G. Institutul de Cercetări şi N. Energetice SA pentru a se dispune anularea dispoziţiei de concediere nr. 41/18 ianuarie 2007, obligarea pârâtei la plata următoarelor drepturi băneşti, actualizate cu indicele de inflaţie la data achitării efective, drepturile salariale pe perioada 1-23 ianuarie 2007, indemnizaţia egală cu salariul negociat pe o lună pentru că a fost concediat fără acordarea preavizului, indemnizaţia egală cu 1, 5 salarii de bază brute conform art. 43 din C.C.M., sporul de 100% pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal, în perioada 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2006, contravaloarea a 180 tichete de masă neacordate în perioada 1 aprilie-31.12.2005.

Tribunalul Mehedinţi prin sentinţa nr. 645 de la 13 martie 2008 a admis în parte acţiunea formulata de reclamantul U.J., împotriva pârâtei SC G. Institutul de cercetări şi N. Energetice SA (J. SA) B. A anulat dispoziţia de concediere nr. 41/18 ianuarie 2007 emisă de pârâtă. A obligat pârâta să plătească reclamantului următoarele sume nete, actualizate, până la data de 31.01.2007, 581 lei despăgubiri pe perioada1-23 ianuarie ; 3.448 lei contavaloarea sporului de 100 % pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal în perioada 1.01.2004-31.12.2006, 1200 lei contravaloarea a 162 tichete de masă pe perioada 1 aprilie-31 decembrie 2005, sume ce urmează a fi actualizate în continuare până la data plăţii efective. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta G. Institutul de cercetări şi N. Energetice J. SA B, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate. În motivarea recursului a arătat că cererea de anulare a dispoziţiei de încetare a contractului de muncă, nu poate fi admisă atât din lipsa vădită a interesului procesual, iar instanţa, desfiinţând decizia de încetare a contractului de muncă nu pune nimic în loc, iar dacă se derobează de faptul de „a pune ceva în loc” atunci neglijează în mod vădit ca desfiinţarea actului decizional implică restaurarea situaţiei anterioare actului decizional.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că fondul cauzei nu a fost cercetat sub toate aspectele, aşa cum a stabilit Curtea de Apel Craiova. Prin actul adiţional din 14.02.2006 nu s-a negociat, pe lângă alte elemente, că părţile au convenit şi cu privire la derularea în timp a contractului de muncă şi referitor la durata acestuia, s-a convenit să fie înscrisă în principiu ca nedeterminată, grevată de condiţia încetării raporturilor comerciale ale subscrisei cu ROMAG U.

Conform probelor de la dosar, la 31.12.2006, au încetat raporturile comerciale astfel că la acest termen a încetat de drept şi contractul individual de muncă al contestatorului, despre acest aspect fiind informat şi contestatorul că s-a şi angajat la societatea care a adjudecat la 22.12.2006 contractul de recepţie a cărbunelui pentru anul 2007.

Astfel că în cauză este vorba de o încetare a contractului de muncă ajuns la un termen convenit în scris prin actul adiţional la 14.02.2006 pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Potrivit clauzelor de la art. 41 din CCM J. aplicabil la momentul desfacerii contractului de muncă, în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă nu se acordă preaviz.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că pretenţiile salariale pentru perioada 1.01.2007-23.01.2007 nu sunt admisibile întrucât, societatea nu a avut obligaţia de a acorda salariatului preaviz, contractul de muncă încetând prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, salariatul nu poate să primească două remuneraţii de la doi angajatori pentru aceeaşi activitate, desfăşurată în aceeaşi unitate de timp în favoarea aceluiaşi beneficiar.

A mai arătat recurenta-pârâtă că nu se poate acorda indemnizaţie de concediu pentru această perioadă întrucât nu există un contract de muncă valid pentru această perioadă. S-a mai susţinut că nu există temei legal pentru plata indemnizaţiei corespunzătoare unui termen de preaviz întrucât încetarea contractului de muncă la termenul pentru care a fost încheiat nu presupune un preaviz, acesta fiind înţeles din momentul negocierii.

Recurenta-pârâtă a arătat că nu există temei legal pentru plata indemnizaţiei de concediere întrucât nu este vorba de concediere, ci de încetarea raporturilor de muncă la termenul convenit şi ca atare nu sunt aplicabile prevederile CCM privind plata unui astfel de indemnizaţii. A mai susţinut recurenta-pârâtă că nu datorează contestatorului plata de sporuri pentru orele lucrate în zilele de repaus şi sărbători legale, întrucât au lucrat în ture, organizate de aşa natură încât abia se realiza numărul de ore cerut lunar de lege.

Din foile colective de prezenţă, depuse la dosar rezultă că numărul mediu de ore lucrate în ture de către contestator nu a fost depăşit. De asemenea, a fost asigurată o tură specială prin care s-a asigurat acordarea liberelor, cât şi a concediilor de odihnă corespunzătoare.

Ultimul motiv de recurs invocat se referă la faptul că, instanţa de fond, în mod greşit a admis cererea privind plata contravalorii tichetelor de masă, deşi în lunile ianuarie, februarie, martie şi aprilie 2006 s-au acordat tichete de masă dar începând cu luna mai 2006 s-au înregistrat arierate bugetare pentru care nu obţinuse înlesnire la plată şi conform dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2001 privind întărirea disciplinei economico-financiare şi alte dispoziţii cu caracter financiar, nu se puteau acorda tichete de masă. La dosar s-au depus şi facturile din care rezultă că începând cu luna mai 2006 SC J. SA nu a mai încasat de la ROMAG U. contravaloarea tichetelor de masă, facturile lunare fiind diminuate cu valoarea acestora. În drept a invocat dispoziţiile art. 80 din Legea 168/1999, art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

La data de 2 (...) intimatul a depus întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţată de instanţa de fond.

Recursul este nefondat.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă este nefondat, deoarece contestatorul are interes să invoce nulitatea unei decizii de încetare a raporturilor de muncă atunci când consideră că această decizie a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că instanţa a anulat decizia de încetare a raporturilor de muncă şi nu a pus altceva în loc, Curtea constată că este nefondată deoarece instanţa se pronunţă asupra unei cauze în limitele în care a fost investită şi analizează dacă o decizie emisă de angajator este conformă cu dispoziţiile legale. Nu este abilitată instanţa de judecată „să pună altceva în loc”, ci numai să verifice legalitatea şi temeinicia deciziei emise. În speţă, guvernează principiul disponibilităţii, instanţa soluţionând cererile cu care a fost investită.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv că nu s-a cercetat fondul sub toate aspectele aşa cum a dispus Curtea de Apel Craiova prin decizia de casare, Curtea constată că este nefondat, deoarece instanţa de fond, supunându-se indicaţiilor, a statuat că în cauză nu se putea dispune încetarea de drept a D. deoarece acesta nu a fost încheiat pe durată determinată astfel încât să opereze încetarea de drept la expirarea termenului conform art. 56 lit. j) Codul Muncii.

Nu se poate spune că durata D. încheiat de intimat şi recurentă la data de 20.10.2003 şi înregistrat sub nr. 2637/2003 s-a modificat prin actul adiţional încheiat la data de 14.02.2006, în sensul că din D. pe durată nedeterminată s-a modificat în D. pe durată determinată.

Art. 80 alin. (2) Codul Muncii, prevede că pentru ca un D. să fie considerat a fi încheiat pe durată determinată trebuie să fie precizată expres durata pentru care se încheie, pentru că altfel este considerat a fi încheiat pe durată nedeterminată.

Analizând actul adiţional încheiat la data de 14 02 2006 se observă că negocierea a avut ca obiect „avansare” iar rubrica,, durata contractului- determinată” este barată. Clauza menţionată la finalul actului adiţional (despre care oricum salariatul a susţinut că nu a existat la momentul încheierii, ci a fost menţionată ulterior) nu poate fi considerată o clauză care modifică durata D. deoarece nu prevede data când expiră D. / perioada în care se derulează raporturile de muncă, simpla menţionare că va înceta raporturile de muncă odată cu încetarea raporturilor comerciale nu se circumscrie cerinţelor impuse de art. 80 alin. (2) Codul Muncii.

Nici faptul că la rubrica, locul muncii” se menţionează că salariatul îşi va desfăşura activitatea până la data de 31.12.2006 la Suc. C pentru ROMAG U. D T S nu este de natură să conducă la concluzia că s-a modificat durata contractului individual de muncă, pentru că această clauză se referă la faptul că salariatul până la data de 31.12.2006 îşi va desfăşura activitatea în acest loc.

Modelul de D. aprobat prin Ordinul nr. 64/2003 emis de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale are rubrici standard în care pot fi completate menţiunile respective pentru a nu lăsa loc de interpretări.

În concluzie instanţa de fond în mod corect a reţinut că perioada pentru care a fost încheiat D. este nedeterminată.

Curtea apreciază că această concluzie este susţinută şi de menţiunile din carnetul de muncă în sensul că angajatorul, deşi consideră că s-a modificat durata D., face menţiunea cu privire la acest act adiţional la poziţia 47 doar că a avut ca obiect negocierea salariului, avansarea, că se acordă clasa 25 şi că beneficiază de un salariu de bază de 789 lei.

Deci nicio menţiune despre modificarea duratei pentru care s-a încheiat contractul individual de muncă. Conform art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976, angajatorul este obligat să efectueze toate modificările intervenite în executarea contractului de muncă în termen de 15 zile de la data producerii lor astfel că, dacă modificarea ar fi intervenit, trebuia efectuată menţiunea şi în carnetul de muncă.

Toate cele arătate mai sus, conduc la concluzia că intenţia părţilor nu a fost să modifice durata contractului individual de muncă.

Critica referitoare la greşita acordare a indemnizaţiei de preaviz, Curtea constată că este nefondată deoarece instanţa a soluţionat cererea de acordare a drepturilor pentru perioada 1.01.2007-23.01.2007 în conformitate cu art. 78 Codul Muncii şi le-a acordat sub formă de despăgubiri ca urmare a emiterii unei decizii de încetare a raporturilor de muncă cu încălcarea dispoziţiilor legale şi nu ca drepturi salariale corespunzătoare perioadei de preaviz.

Nu este fondată nici critica referitoare la acordarea indemnizaţiei de concediere şi a indemnizaţiei de concediu deoarece instanţa de fond nu a acordat astfel de indemnizaţii ci a mai acordat doar sporul de 100% pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal şi contravaloarea tichetelor de masă.

Motivul de recurs referitor la greşita acordare a sporului de 100% pentru activitatea prestată în zilele de repaus săptămânal, Curtea constată că este nefondat deoarece art. 132 alin. (1) Codul Muncii prevede că repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica.

(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

(3) În situaţia prevăzută la alin. (2) salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

Astfel că salariatul care prestează activitate în aceste zile beneficiază de plata sporului de 100% prevăzut de contract colectiv de muncă chiar dacă activitatea este prestată în cadrul programului normal de lucru.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că în perioada ianuarie 2004-31 decembrie 2006, reclamantul a prestat activitate în zilele de repaus săptămânal pentru care nu a beneficiat nici de timp liber plătit şi nici de sporul de 100 %.

Şi critica privind greşita acordare a tichetelor de masă este nefondată deoarece O.U.G. nr. 79/2001 în art. 15 alin. (1) prevede că angajatorii care înregistrează obligaţii bugetare neachitate la scadenţă, dar pentru care au obţinut înlesniri la plata acestora de la Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale sau ale administraţiei publice locale, după caz, pot acorda salariaţilor tichete de masă, în condiţiile legii, începând cu luna următoare celei în care şi-au achitat obligaţiile bugetare restante sau au obţinut înlesniri la plata acestora.

(2) Începând cu luna în care înregistrează obligaţii bugetare restante sau pierd înlesnirile la plata acestora angajatorii nu mai pot acorda tichete de masă salariaţilor pe perioada în care înregistrează obligaţii bugetare restante, în condiţiile legii.

După cum se observă este vorba de societăţile care au arierate bugetare şi nu este vorba de societăţile care au altfel de datorii.

Recurenta-pârâtă nu a administrat nicio probă din care să rezulte arieratele bugetare ci a depus doar facturile din care rezultă că nu a mai încasat de la ROMAG U. contravaloarea tichetelor de masă, aspect care nu are nicio relevanţă în cauză.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea constată că sentinţa este legală şi temeinică şi urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

Conform art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 450 lei (fila 15 dosar recurs).

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner