Acţiune în constatarea ilegalităţii grevei. Libertarea de exprimare a liderilor de sindical. Data efectelor contractului colectiv de munca.

Tematică: Actiune in constatarea ilegalitatii grevei

1. Art. 54 alin. (2) din Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă poate fi invocată doar în cazul existenţei unei acţiuni, promovate de angajator ca urmare a declarării ca nelegală a unei greve de către instanţa de judecată şi care să aibă ca obiect aplicarea principiilor răspunderii patrimoniale sau a celei disciplinare faţă de salariaţii participanţi la grevă sau faţă de organizatorii acesteia. 2. Instanţa apreciază că nu s-a încălcat dreptul angajatorului de a-şi organiza propria activitate, ci în fapt s-a urmărit o mai bună concretizare şi aplicare a principiului statuat de art. 41 alin. (2) Codul Muncii, respectiv acela al stabilităţii în muncă. 3. Conflictele de interese pot fi determinate numai de neînţelegerile legate de negocierea colectivă, de încheierea contractului colectiv de muncă, în special în cazul în care angajatorul nu acceptă revendicările formulate de salariaţi. Legea nr. 168/1999 consacră modalitatea procedurală de desfăşurare a unui conflict de interese, nerespectarea acesteia putând conduce la apariţia motivelor de nelegalitate a grevei ca formă finală şi de altfel şi cea mai severă a acestui tip de conflicte. Legea în sine nu consacră şi posibilitatea instanţei de judecată învestite cu o cerere de încetare de grevă de a aprecia asupra întinderii şi conţinutului revendicărilor formulate de salariaţi. Atât practica judecătorească în materie cât şi literatura de specialitate sunt unanime în a considera că motivele de nelegalitate a unei greve stipulate în conţinutul Legii 168/1999 sunt doar de natură formală, nefăcând referire şi la criteriile de analiză a gradului de îndreptăţirea salariaţilor de a face grevă sau la justeţea ori caracterul deplasat al revendicărilor greviştilor. De altfel, legiuitorul român nici nu avea cum să prevadă criterii pentru analizarea celor menţionate anterior deoarece, de principiu, nu instanţa de judecată este cea care poate fi chemată să statueze în afara sau în lipsa unui temei juridic. Aceasta deoarece conflictele de interese pot fi declanşate numai cu ocazia negocierii clauzelor noului contract colectiv de muncă, în speţă la nivel de unitate, determinată de ajungerea la termen a celui anterior. in economia textelor cuprinse în articolele legii de soluţionare a conflictelor de muncă rezultă că legiuitorul nu a înţeles să confere instanţei de judecată posibilitatea de a aprecia cât este puţin şi cât este mult, respectiv care este punctul unde poate fi întâlnit echilibrul dintre oferta patronatului şi cererea salariaţilor reprezentaţi sau nu prin sindicate. Tocmai de aceea, Legea nr. 130/1996, consacră prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) obligativitatea negocierii colective la nivel de unitate în situaţia în care unitatea are mai mult de 21 de salariaţi. Instanţa de judecată statuează doar asupra încălcării de către o parte a unui temei legal existent. e de altă parte, practica judecătorească şi literatura de specialitate fac nenumărate trimiteri la cazuri în care regulamentul intern reprezintă o anexă a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, această împrejurare fiind de notorietate şi la nivelul reclamantei până în anul 2007. Nu lipsită de interes este trimiterea, în acest context, şi la hotărârea Tribunalului de M Instanţă din O. pronunţată la data de 4.04.1997, în cauza Comitetului Grupului European Renault, în calitate de reprezentant al salariaţilor uzinelor din Villvorde contra V. Renault din 2004, înregistrată sub nr. 00992/1997, obiectul cauzei fiind sesizarea Comitetului European de Întreprindere al Renault-ului în ceea ce priveşte tocmai procedura de informare şi/sau de consultare de către angajator a instituţiilor reprezentative ale salariaţilor, în care a fost analizată incidenţa Cartei Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale ale lucrătorilor adoptată în decembrie 1989, precum şi a Directivei Europene nr. 94/1945 implementată în dreptul francez prin efectul legii în data de 12.11.1996, sentinţă rămasă definitivă prin hotărârea nr. 308/07.05.1997 a Curţii de Apel d e la E. Instanţa europeană a decis cu această ocazie că noţiunea de încunoştinţare folosită de constructorul de automobile francez nu echivalează sub nicio formă celei de consultare la care obligă textul de lege şi care în fapt, arată sentinţa în cauză, presupune discuţii (un dialog) şi puneri de acord ale partenerilor sociali, făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 2.1 lit. f) din Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale care defineşte „consultarea” ca reprezentând „schimbul de păreri şi stabilirea unui dialog intervenite între reprezentanţii angajaţilor şi conducerea centrală sau o altă conducere de un nivel mai apropiat de cel al lucrătorilor”. Având în vedere importanţa în cadrul legislaţiei N. româneşti a sindicatelor şi patronatelor, a relaţiilor dintre acestea, legea a înţeles să le acorde lor posibilitatea ca, prin intermediul instituţiei negocierii a cărei însemnătate este statuată de Legea nr. 130/1996, să ajungă de comun acord la o înţelegere în acest sens. Nu s-a putut reţine apărarea reclamantei în raport de care, pârâtul se putea prezenta oricând în instanţă şi, în cadrul unui conflict de drepturi, să solicite instanţei de judecată obligarea unităţii la acordarea în cadrul unei obligaţii de a face, a unui procent concret, asupra căruia părţile nu ar fi statuat. O astfel de solicitare nu ar fi avut temei contractual, instanţa neputând să bănuiască faptul că sindicatul s-ar fi mulţumit cu minimul prevăzut de textul de lege. tribunalul a reţinut doar că mecanismul negocierilor într-un astfel de domeniu este unul complex, el ţinând de tăria caracterelor celor două părţi aflate în conflict, ştiut fiind că, potrivit principiilor de marketing ale negocierii, transpuse în menţinerea echilibrului între cerere şi ofertă, partea care cere va solicita întotdeauna mai mult în considerarea faptului că echilibrul anterior menţionat se va situa la nivelul avut în vedere în momentul începerii negocierilor. tribunalul a reţinut doar că mecanismul negocierilor într-un astfel de domeniu este unul complex, el ţinând de tăria caracterelor celor două părţi aflate în conflict, ştiut fiind că, potrivit principiilor de marketing ale negocierii, transpuse în menţinerea echilibrului între cerere şi ofertă, partea care cere va solicita întotdeauna mai mult în considerarea faptului că echilibrul anterior menţionat se va situa la nivelul avut în vedere în momentul începerii negocierilor. tribunalul a reţinut doar că mecanismul negocierilor într-un astfel de domeniu este unul complex, el ţinând de tăria caracterelor celor două părţi aflate în conflict, ştiut fiind că, potrivit principiilor de marketing ale negocierii, transpuse în menţinerea echilibrului între cerere şi ofertă, partea care cere va solicita întotdeauna mai mult în considerarea faptului că echilibrul anterior menţionat se va situa la nivelul avut în vedere în momentul începerii negocierilor. se poate face deplin aplicarea celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dalban contra României sau U. şi Sterşaas contra O., în ceea ce priveşte rolul diferitelor categorii de persoane într-o societate democratică. În acest sens ar fi contrar spiritului legislaţiei în domeniu să nu fie admisă liderilor de sindicat formularea unor judecăţi de valoare în directă legătură cu activitatea pe care o desfăşoară doar sub pericolul săvârşirii unui abuz de drept. Referitor la această noţiune, practica judecătorească şi literatura de specialitate sunt unanime în a considera că orice abuz de drept presupune două elemente, unul subiectiv ce constă în exercitarea cu rea credinţă a dreptului conferit de lege, fără justificarea unui interes special şi legitim ci numai cu intenţia vătămării adversarului şi un element obiectiv care constă în schimbarea scopului dreptului pentru care acesta a fost recunoscut, respectiv a finalităţii sale legale. Or, în cauza dedusă judecăţii, nici unul din cele două elemente nu este întâlnit, pârâtul justificând un interes special izvorând din lege şi exercitându-l potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de legiuitor. Pe de altă parte, exerciţiul dreptului la grevă a fost considerat abuziv în cazul în care greva conduce la falimentul angajatorului sau se prelungeşte la nesfârşit, se declară cu rea credinţă sau se repetă la scurte intervale de timp în scopul dezorganizării activităţii angajatorului. Nu în ultimul rând trebuie menţionat şi faptul că în sistemul de drept românesc actual, exercitarea dreptului la grevă nu este susceptibilă de premeditare iar acest lucru este în concordanţă cu reglementările internaţionale menţionate în considerentele prezentei hotărâri. Cu privire la aplicarea efectelor contractului colectiv de muncă, Legea nr. 130/1996 prevede la art. 25 alin. (3) că acestea se produc de la data înregistrării lor la nivelul M.M.S.S.F. sau al D.J.M.P.S. Nimic însă nu îmiedica partenerii sociali ca de comun acord să prevadă o altă dată de la care contractul colectiv de muncă să producă atare efecte. La termenul din 17.09.2008, recurenta, prin apărător depune cerere prin care solicită să se ia act de renunţare la judecarea recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 351/CM/9.04.2008, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosar nr. (...), intimata fiind de acord cu această renunţare.
(Curtea de Apel Piteşti, Secţia Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 557/R-CM din 17 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)

Constată că la data de 24.03.2008 reclamanta (...) B.E. SA a chemat în judecată pe pârâtul Sindicatul Autoturisme E.(T.) pentru ca prin sentinţa pronunţată să se dispună încetarea grevei declanşată la data de 24.03.2008 ca fiind nelegală, prin raportare la dispoziţiile art. 58, art. 59 şi art. 60 din Legea nr. 168/1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă şi implicit constatarea nelegalităţii grevei de avertisment din data de 14.03.2008, ca act premergător grevei propriu-zise declanşate la 24.03.2008.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că nelegalitatea grevei declanşate de pârât rezultă din următoarele:
- neîntrunirea numărului legal de salariaţi membri de sindicat care să susţină declararea grevei;
- prezentarea de către sindicat atât în timpul negocierilor cât şi la concilierea de la nivelul E. A a unor revendicări pentru a căror soluţionare s-ar încălca norme legale imperative;
- încălcarea de către pârât a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 care prevăd faptul că negocierea colectivă va avea ca obiect cel puţin salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă;
- E. declanşării grevei şi declanşarea acesteia ca urmare a abuzului de drept şi a încălcării principiului bunei credinţe în desfăşurarea negocierilor de către sindicat;
- încălcarea de către pârât a art. 236 alin. (3) din Codul Muncii, conform căruia la negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncă, părţile sunt egale şi libere.
În dezvoltarea motivelor acţiunii introductive, cu trimitere la primul motiv din cerere, reclamanta a arătat că, din punctul său de vedere, greva a fost declarată de către pârât prin nerespectarea numărului de membrii de sindicat grevişti prevăzut de lege, sindicatul făcându-se vinovat de lipsa de transparenţă în susţinerea grevei. Faţă de acest aspect a fost solicitată depunerea în instanţă a listelor cu membrii de sindicat care au hotărât declararea grevei.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv pentru care greva a fost apreciată de reclamantă ca nelegală, cuprinde în fapt două subpuncte, respectiv acela al regulamentului intern stabilit împreună cu pârâtul şi acela al participării la profit cu un procent situat între 5 şi 10 % din profitul net.
Din punctul de vedere al regulamentului intern, unitatea a arătat că angajatorul nu are decât obligaţia legală de a consulta sindicatul, iar acest lucru a fost adus la îndeplinire de către (...) B. E. SA. Se consideră că respectarea obligaţiilor legale ale societăţii cu privire la elaborarea regulamentului intern nu poate face obiectul unui conflict de interese, ci doar al unui conflict de drepturi, precum şi că negocierea regulamentului intern ar încălca dreptul unităţii la propria organizare, forma şi conţinutul acestuia reprezentând apanajul societăţii. Se mai arată şi faptul că revendicarea pârâtului, însoţită de nerecunoaşterea regulamentului intern în vigoare de către sindicat, incită la indisciplină şi constituie o E. în normala funcţionare a societăţii.
Participarea la profit a salariaţilor nu se poate realiza, deoarece s-ar ajunge la încălcarea dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 31/1996 a societăţilor comerciale, astfel cum a fost republicată.
 A mai susţinut reclamanta că repartizarea oricărei cote din profitul anului 2007 către salariaţi sau acţionari este ilegală, de vreme ce unitatea are obligaţia legală imperativă de a aloca întregul profit pentru reîntregirea activului său net, ca urmare a pierderilor din perioada anterioară anului 2005.
De altfel, societatea a acordat în anul 2007, salariaţilor săi o primă de rezultat, patronatul propunând faţă de rezultatele bune din 2007, acordarea unei astfel de prime şi în anul 2008.
Încălcarea de către pârât a art. 3 alin. (4) din Legea nr. 130/1996, se transpune prin faptul că legea instituie obligativitatea negocierii tuturor celor patru elemente la care textul de lege face trimitere, conflictul de interese neputând fi declanşat dacă părţile nu au negociat toate cele patru categorii de clauze contractuale obligatorii.
Reclamanta a mai arătat că sindicatul a refuzat negocierea tuturor celor patru categorii de clauze şi s-a limitat doar la aspectele de natură salarială.
Conform unităţii, acceptarea pură şi simplă a revendicărilor T. nu ar putea conduce la încheierea unui nou contract colectiv de muncă la nivel de unitate valabil, cât timp cerinţa imperativă a legii de negociere a tuturor celor patru categorii de clauze nu a fost îndeplinită.
În continuarea expunerii de motive din cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că E. declanşării grevei şi declanşarea acesteia au drept consecinţă incidenţa abuzului de drept şi încălcarea principiului bunei credinţe în desfăşurarea negocierilor.
Acest lucru s-a datorat formulării, de la bun început a unor revendicări exagerate, nerealiste, nemotivate şi fără indicarea resurselor din care se poate realiza creşterea salarială solicitată, ce au avut drept scop inevitabil declanşarea unui conflict de interese.
Au fost încălcate în acest sens prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 168/1999 referitoare la motivarea revendicărilor şi la prezentarea propunerilor de soluţionare. Creşterile salariale solicitate de pârât conduc la existenţa unui procent de 51, 7 % din salariul mediu de încadrare, iar sindicatul nu a putut preciza în şedinţa de negociere din E. de 29.01.2008 care ar fi resursele financiare din care s-ar putea acorda o asemenea creştere salarială.
D. celor menţionate, reclamanta face trimitere în motivarea cererii de chemare în judecată şi la faptul că la negocierea contractului colectiv de muncă pe anul 2007, T. a cerut o creştere salarială de aproximativ 25 % şi a obţinut o creştere medie de 20 %.
Declanşarea grevei este nelegală şi din perspectiva încălcării art. 236 alin. (3) din Codul Muncii care consacră egalitatea şi libertatea părţilor la negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncă.
Acest principiu a fost încălcat deoarece pârâtul a condiţionat începerea negocierilor contractului colectiv de muncă pe anul 2008 de acceptarea de către patronat a două clauze, respectiv „drepturile salariaţilor care decurg din contractul colectiv de muncă 2007 sunt minimale şi reprezintă bază de negociere pentru contractul colectiv de muncă 2008” şi „drepturile salariale din contractul colectiv de muncă 2008 se vor aplica începând cu data de 1.01.2008 pentru toţi salariaţii”.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe disp.art. 58, art. 59 şi art. 60 din Legea nr. 168/1999 şi pe cele ale textelor de lege arătate în dezvoltarea motivelor pentru care declanşarea grevei este apreciată ca fiind nelegală.
Ca probe, reclamanta a solicitat administrarea categoriei înscrisurilor sens în care au fost depuse la dosarul cauzei actele de care a înţeles să se folosească în dovedirea temeiniciei acţiunii introductive de instanţă.
Reclamanta nu a motivat şi capătul de cerere privind constatarea ca nelegală a grevei de avertisment din data de 14.03.2008, ce a premers greva propriu-zisă.
Reclamanta a depus la dosarul cauzei o completare la acţiunea introductivă (f. 173) prin care a mai adăugat două motive ce conduc, alături de cele cinci iniţiale, la concluzia declanşării ilegale a grevei şi care, în opinia societăţii, se încadrează de fapt în categoria conflictelor de drepturi şi nu în a celor de interese.
Pârâtul Sindicatul Autoturisme E. (T.) a depus la dosar întâmpinare în termen legal (f. 656) conform disp.art. 115-118 C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Pentru cel de-al doilea capăt din acţiune s-a solicitat respingerea acestuia ca tardiv formulat în raport de disp.art. 60 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 168/1999 care abilitează instanţa să dispună încetarea grevei şi faţă de care greva de avertisment nu se mai află în desfăşurare.
Pe cale de excepţie, a fost invocată O. prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 168/1999 apreciate ca ducând la încălcarea disp.art. 43 alin. (1) din Constituţia României cu privire la dreptul la grevă.
În concret, s-a considerat că o eventuală admitere a acţiunii reclamantei ar avea consecinţe directe asupra participanţilor şi organizatorilor grevei prin expunerea acestora unor sancţiuni disciplinare sau/şi pecuniare indiferent dacă greva a fost începută sau s-a desfăşurat în mod legal sau nu.
S-a apreciat că în temeiul dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se invocă, este încălcat dreptul la grevă aşa cum acesta este reglementat de Constituţia României, completat de prevederile Convenţiilor OIM nr. 87 şi nr. 98, privind libertatea sindicală şi dreptul la negociere colectivă, precum şi de rezoluţiile Biroului Internaţional al N..
Pe fondul cauzei, s-a învederat că, în afara capătului 1 de cerere, toate celelalte capete din acţiune, de la 2 la 7, reprezintă solicitări nemotivate în drept, prin faptul că nu se invocă motivul de nelegalitate.
Aceleaşi capete de cerere sunt apreciate ca inadmisibile, de vreme ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei întrucât prin intermediul lor se solicită ca instanţa de judecată să aprecieze asupra caracterului fondat sau nefondat al revendicărilor salariaţilor şi asupra posibilităţilor unităţii de a onora respectivele revendicări.
Odată învestit cu o acţiune de încetare a grevei pe motiv de nelegalitate, tribunalul a fost chemat să cenzureze îndeplinirea procedurii de declarare a grevei de către grevişti, respectarea dispoziţiilor legale care guvernează etapele premergătoare grevei, nu să stabilească acoperirea în practică a revendicărilor.
În ceea ce priveşte motivele pentru care reclamanta a solicitat constatarea grevei ca nelegală, pârâtul a arătat că acestea au susţinere în contractele colective de muncă la nivel naţional şi la nivel de ramură de construcţii de maşini, precum şi în convenţiile anterioare ale părţilor.
Întâmpinarea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Codului Muncii, ale Convenţiei CEDO, ale Codului d e procedură civilă, ale Legilor nr. 31/1990, nr. 47/1992 şi nr. 168/1999 şi pe cele ale contractului colectiv de muncă la nivel naţional şi contractul colectiv de muncă la nivel de ramură de construcţii de maşini.
Prin sentinţa nr. 351/CM/2008, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulată de reclamanta (...).B.E. SA şi a fost obligată să plătească pârâtului Sindicatul Autoturisme E. (T.) suma de 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a disp.art. 54 alin. (2) din Legea nr. 168/1999, invocată de pârât prin întâmpinare, instanţa a dispus asupra acesteia la termenul de judecată din data de 2.04.2008, când a fost respinsă cererea de sesizare în acest sens a Curţii Constituţionale a României, apreciind, în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, că textul de lege invocat ca fiind în neconcordanţă cu prevederile constituţionale, nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
O. art. 54 alin. (2) din Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă poate fi invocată doar în cazul existenţei unei acţiuni, promovate de angajator ca urmare a declarării ca nelegală a unei greve de către instanţa de judecată şi care să aibă ca obiect aplicarea principiilor răspunderii patrimoniale sau a celei disciplinare faţă de salariaţii participanţi la grevă sau faţă de organizatorii acesteia.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, obiectul acesteia îl reprezintă solicitarea reclamantei cu privire la constatarea ca nelegală, şi pe cale de consecinţă a încetării acesteia, a grevei declanşate de către T. la data de 24.03.2008.
Aceasta, deoarece la termenul de judecată din data de 09.04.2008, reclamanta prin reprezentantul său a arătat că renunţă la capătul de cerere referitor la constatarea ca nelegală a grevei de avertisment din data de 14.03.2008.
Obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă aşadar un conflict de interese intervenit între reclamantă şi pârât, această categorie de conflicte având ca obiect, potrivit art. 248 alin. (2) Codul Muncii, stabilirea condiţiilor de muncă intervenită cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă în ceea ce priveşte interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor.
Conflictele de interese pot fi determinate numai de neînţelegerile legate de negocierea colectivă, de încheierea contractului colectiv de muncă, în special în cazul în care angajatorul nu acceptă revendicările formulate de salariaţi.
Cadrul legal care delimitează procedura de soluţionare a conflictelor de interese este determinat de Legea nr. 168/1999, care consacră, prin dispoziţiile art. 12 situaţiile în care pot fi declanşate aceste conflicte.
Din punct de vedere formal, etapele declarării grevei propriu zise sunt cuprinse în art. 14-39 din actul normativ menţionat anterior.
Se cuvine a fi arătat de la bun început că Legea nr. 168/1999 consacră modalitatea procedurală de desfăşurare a unui conflict de interese, nerespectarea acesteia putând conduce la apariţia motivelor de nelegalitate a grevei ca formă finală şi de altfel şi cea mai severă a acestui tip de conflicte.
Legea în sine nu consacră şi posibilitatea instanţei de judecată învestite cu o cerere de încetare de grevă de a aprecia asupra întinderii şi conţinutului revendicărilor formulate de salariaţi.
Atât practica judecătorească în materie cât şi literatura de specialitate sunt unanime în a considera că motivele de nelegalitate a unei greve stipulate în conţinutul Legii 168/1999 sunt doar de natură formală, nefăcând referire şi la criteriile de analiză a gradului de îndreptăţirea salariaţilor de a face grevă sau la justeţea ori caracterul deplasat al revendicărilor greviştilor.
De altfel, legiuitorul român nici nu avea cum să prevadă criterii pentru analizarea celor menţionate anterior deoarece, de principiu, nu instanţa de judecată este cea care poate fi chemată să statueze în afara sau în lipsa unui temei juridic.
Aceasta deoarece conflictele de interese pot fi declanşate numai cu ocazia negocierii clauzelor noului contract colectiv de muncă, în speţă la nivel de unitate, determinată de ajungerea la termen a celui anterior.
La cele menţionate se poate adăuga, făcând trimitere, cu titlu de exemplu la capitolul salariilor, arătat în prevederile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 130/1996 şi de cele ale art. 12 lit. c) din Legea nr. 168/1999, şi dispoziţiile art. 157 alin. (1) Codul Muncii, conform căruia salariile se stabilesc prin negocieri individuale şi/sau colective între angajator şi salariaţi sau reprezentanţi ai acestora.
Din economia textelor cuprinse în articolele legii de soluţionare a conflictelor de muncă rezultă că legiuitorul nu a înţeles să confere instanţei de judecată posibilitatea de a aprecia cât este puţin şi cât este mult, respectiv care este punctul unde poate fi întâlnit echilibrul dintre oferta patronatului şi cererea salariaţilor reprezentaţi sau nu prin sindicate.
Tocmai de aceea, Legea nr. 130/1996, consacră prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) obligativitatea negocierii colective la nivel de unitate în situaţia în care unitatea are mai mult de 21 de salariaţi.
Instanţa de judecată statuează doar asupra încălcării de către o parte a unui temei legal existent.
M. Legii 168/1999 au făcut obiectul şi al celei de-a 96 ediţii a D. Internaţionale a N. din iunie 2007 de la Geneva, la finalul căreia Organizaţia Internaţională a N., prin reprezentanţii săi, a făcut recomandări Guvernului României în ceea ce priveşte modificarea cadrului legal care reglementează conflictele de muncă.
Din punctul de vedere al condiţiilor procedurale, de formă, inserate în Legea nr. 168/1999, tribunalul reţine că potrivit art. 14 alin. (1) din acest act normativ, în toate cazurile în care într-o unitate există premisele declanşării unui conflict de interese, sindicatele reprezentative sau reprezentanţii aleşi ai salariaţilor vor sesiza unitatea despre această situaţie.
Prin adresa nr. Q (...) din data de 29.02.2008, înregistrată de reclamantă la orele 10, 10 (f. 689), pârâtul Sindicatul Autoturisme E. învedera unităţii (...) B.E. SA faptul că, prin neajungerea la niciun acord cu privire la forma contractului colectiv de muncă în urma şedinţelor de negociere, au fost create premisele declanşării conflictului de interese conform Legii nr. 168/1999.
În respectarea dispoziţiilor de ordin formal ale legii, sesizarea cuprinde revendicările solicitate de salariaţi şi anume:
1. drepturile salariaţilor care decurg din contractul colectiv de muncă 2007 sunt minimale şi reprezintă baza de negociere pentru contractul colectiv de muncă 2008;
2. drepturile salariale din contractul colectiv de muncă 2008, se vor aplica începând cu data de 01.01.2008, pentru toţi salariaţii.
3. majorarea generală acordată în sumă fixă pentru toţi salariaţii E. este de :
- 350 lei începând cu data de 01.01.2008;
- 200 lei începând cu data de 01.06.2008.
4. organizarea şi normarea N. – anexă la contractul colectiv de muncă 2008 – Normele de muncă şi normativele de personal.
5. regulamentul intern negociat cu S.A.D.şi anexă la contractul colectiv de muncă 2008.
6. participarea la profit – între 5 % şi 10 % din profitul net.
7. primă de Paşti 50 % din salariul mediu brut total pe societate; primă de C 50 % din salariul mediu brut total pe societate.
8. primă de vacanţă – un salariu mediu brut total pe societate pentru fiecare salariat.
9. primă luna T. Ziua D. de Maşini – în valoare de 200 lei şi o zi liberă.
10. pentru salariaţi preţul de facturare al autoturismului are o reducere de 15 % pentru autoturismele din gama E. M., Renault şi O., faţă de preţul de vânzare.
11. spor pentru condiţii de muncă Departament D. (unde electromagnetice), Departamentul E. (zgomot).
12. respectarea art. 40 pct. d) din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional.
13. acordarea de drepturi similare pentru salariaţii care lucrează în aceleaşi condiţii.
14. numărul contractelor de muncă pe perioadă determinată să nu depăşească 15 % din numărul total de contracte de muncă.
În raport de prevederile art. 14 alin. (2) sesizarea sindicatului cuprinde şi motivarea revendicărilor salariaţilor, precum şi propunerile de soluţionare a acestora (f. 691-697).
Având în vedere că în urma răspunsului reclamantei, partenerii sociali nu au ajuns la un acord, în considerarea art. 16 din lege, pârâtul a considerat conflictul de interese ca fiind declanşat.
În baza art. 17, S.A.D. a sesizat M.M.P.S. prin Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială A (f. 11) solicitând delegarea reprezentanţilor acestei instituţii în vederea concilierii conflictului de interese declanşat ca urmare a refuzului angajatorului de a accepta revendicările salariaţilor.
Au fost menţionate în această sesizare şi cele 14 revendicări ale pârâtului, precum şi motivarea lor.
Cu ocazia întocmirii procesului verbal de conciliere nr. 896/08.03.2006 (f. 23) s-a constatat ajungerea părţilor la un acord parţial, respectiv în ceea ce priveşte art. 40 pct.d din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, reclamanta fiind de acord cu respectarea şi aplicarea acestuia (f. 37).
În finalul acestui înscris reprezentanţii D.M.P.S.A au menţionat faptul că pentru celelalte revendicări rămase în divergenţă părţile pot recurge la etapele subsecvente etapei concilierii.
Aceste etape sunt, potrivit art. 26 şi art. 32 din Legea nr. 168/1999, cea a medierii conflictului de interese şi cea a arbitrajului conflictului de interese.
Atât medierea, cât şi arbitrajul reprezintă căi facultative prevăzute de legiuitor, prin care este pusă la dispoziţia părţilor posibilitatea încetării conflictelor de interese prin ajungerea la acord. Ambele texte de lege cuprind menţiunea potrivit căreia părţile (parteneri sociali) pot hotărî prin consens, iniţierea oricăreia dintre cele două proceduri.
La dosarul cauzei, reclamanta nu a produs dovezi din care să rezulte obligativitatea pentru pârât a îndeplinirii şi a celor două etape.
În aceste condiţii, prin adresa înaintată societăţii din data de 12.03.2008, orele 10, 31 (f. 42), pârâtul a făcut cunoscută angajatorului declararea, în temeiul art. 44 din lege, a grevei de avertisment în data de 14.03.2008 între orele 13, 00-15, 00, cu oprirea lucrului în toate sectoarele de activitate din (...) B.E. SA.
De asemenea, în acord cu disp.art. 41 alin. (1), ale art. 44 şi ale art. 49 din Legea soluţionării conflictelor de muncă, la data de 19.03.2008, pârâtul a încunoştinţat conducerea reclamantei, că aşa cum a învederat prin adresa nr. 114/14.03.2008, în data de 24.03.2008, începând cu ora 7, 00 se va declanşa greva generală pe perioadă nedeterminată, obiectul conflictului de interese fiind cel rezultat în urma etapei concilierii.
Aşa fiind, părţile au ajuns la etapa finală a conflictului de interese, greva propriu – zisă, care de altfel este şi cea mai severă dintre toate etapele acestui fel de conflict.
Din punctul de vedere al temeiului juridic dreptul la grevă este prevăzut în plan naţional, de disp.art. 43 alin. (1) din Constituţia României, în raport de care salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale, şi de art. 250 Codul Muncii, iar în plan internaţional de Pactul Internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale ratificat de România prin Decretul 212/1974, care precizează în art. 8 că dreptul la grevă trebuie exercitat conform legilor din fiecare ţară, de Carta Socială Europeană revizuită, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, care consacră în art. 6 par. 4 dreptul lucrătorilor şi al patronilor de a iniţia acţiuni colective în cazul conflictelor de interese inclusiv dreptul la grevă, precum şi de Convenţia nr. 87 din 1984 a O.I.M. din a cărei interpretare se reţine existenţa dreptului la grevă ca un drept fundamental al lucrătorilor.
Deoarece în cererea de chemare în judecată, iar, ulterior, şi prin completare, reclamanta a învederat instanţei existenţa a şapte motive pentru care consideră greva ca fiind nelegală, unele dintre acestea având legătură cu respectarea condiţiilor procedurale de declanşare a conflictului de interese, tribunalul va păşi la analizarea acestora şi aprecierea lor în raport cu dispoziţiile legale existente.
Astfel, s-a afirmat de către reclamantă că nu este întrunit numărul legal de salariaţi membri de sindicat care să susţină declararea grevei.
Conform art. 42 alin. (1) din Legea nr. 168/1999, aplicabil speţei deduse judecăţii, hotărârea de a declara greva se ia de către organizaţiile sindicale reprezentative participante la conflictul de interese, cu acordul a cel puţin J din numărul membrilor de sindicat.
La dosarul cauzei au fost depuse la filele 182-652 listele cu membrii de sindicat care au înţeles să declanşeze conflictul de interese.
În urma analizării acestor înscrisuri, reclamanta a înţeles la termenul de judecată din data de 9.04.2008, să renunţe la susţinerea acestui motiv de nelegalitate.
Un al doilea motiv de nelegalitate este acela al prezentării de către S.A.D., atât în timpul negocierilor, cât şi la concilierea la nivelul D.M.P.S.A a unor revendicări prin a căror soluţionare s-ar încălca norme legale imperative.
Este dezvoltat acest motiv pe două subpuncte respectiv solicitarea pârâtului de a stabili împreună cu reclamanta regulamentul intern şi participarea la profit între 5 şi 10 % din profitul net.
În ceea ce priveşte primul subpunct, potrivit art. 257 Codul Muncii, regulamentul intern (actuala denumire fiind schimbată sub influenţa legislaţiei franceze, anterior documentul în cauză numindu-se regulamentul de ordine interioară) se întocmeşte de către angajator, cu consultarea sindicatului sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz, pentru ca următorul articol 258 să treacă în revistă minimul categoriilor de dispoziţii pe care trebuie să le cuprindă acest act intern.
Intenţia legiuitorului a fost, aşadar, ca, în momentul întocmirii regulamentului intern, angajatorul să consulte sindicatul, având în vedere rolul acestuia de reprezentant al intereselor economice, sociale şi profesionale ale salariaţilor, aşa cum prevede Legea nr. 54/2003, Legea sindicatelor.
Conform sesizării adresate de sindicat reclamantei în temeiul disp.art. 14 alin. (1) din Legea nr. 168/1999 (f. 689) una dintre revendicările salariaţilor a fost ca regulamentul intern să fie negociat cu S.A.D. şi să fie anexă la contractul colectiv de muncă pe anul 2008 (pct.5 al listei de revendicări).
În cuvântul asupra fondului cauzei, părţile au consimţit faptul că existenţa posibilităţii de negociere a regulamentului intern ca anexă a contractului colectiv de muncă 2008 nu era o noutate între partenerii sociali, în condiţiile în care, potrivit protocoalelor şi proceselor verbale ale negocierilor anterioare (ex. anul 2007) părţile din prezenta cauză s-au angajat ca până la data de 30.04.2007 să elaboreze un nou regulament intern, iar pe de altă parte tot până anul trecut, acest act intern al societăţii, era obligatoriu a fi cuprins ca anexă a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, în raport cu dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură de construcţii de maşini.
Pe de altă parte, practica judecătorească şi literatura de specialitate fac nenumărate trimiteri la cazuri în care regulamentul intern reprezintă o anexă a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, această împrejurare fiind de notorietate şi la nivelul reclamantei până în anul 2007.
Nu lipsită de interes este trimiterea, în acest context, şi la hotărârea Tribunalului de M Instanţă din O. pronunţată la data de 4.04.1997, în cauza Comitetului Grupului European Renault, în calitate de reprezentant al salariaţilor uzinelor din Villvorde contra V. Renault din 2004, înregistrată sub nr. 00992/1997, obiectul cauzei fiind sesizarea Comitetului European de Întreprindere al Renault-ului în ceea ce priveşte tocmai procedura de informare şi/sau de consultare de către angajator a instituţiilor reprezentative ale salariaţilor, în care a fost analizată incidenţa Cartei Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale ale lucrătorilor adoptată în decembrie 1989, precum şi a Directivei Europene nr. 94/1945 implementată în dreptul francez prin efectul legii în data de 12.11.1996, sentinţă rămasă definitivă prin hotărârea nr. 308/07.05.1997 a Curţii de Apel d e la E.
Instanţa europeană a decis cu această ocazie că noţiunea de încunoştinţare folosită de constructorul de automobile francez nu echivalează sub nicio formă celei de consultare la care obligă textul de lege şi care în fapt, arată sentinţa în cauză, presupune discuţii (un dialog) şi puneri de acord ale partenerilor sociali, făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 2.1 lit. f) din Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale care defineşte „consultarea” ca reprezentând „schimbul de păreri şi stabilirea unui dialog intervenite între reprezentanţii angajaţilor şi conducerea centrală sau o altă conducere de un nivel mai apropiat de cel al lucrătorilor”.
Al doilea subpunct, solicitarea de participare la profit între 5 şi 10 % din profitul net nu reprezintă în fapt, o cerere absurdă a pârâtului, de vreme ce ea îşi are acoperirea în reglementări legale.
Astfel, în raport de dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel naţional art. 42 alin. (2) lit. a), salariaţii sunt îndreptăţiţi şi la alte venituri, respectiv cota parte din profit ce se repartizează acestora şi care este de până la 10 % în cazul societăţilor comerciale.
De asemenea, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de construcţii de maşini pe anul 2008-2010, nr. 710 din 18.01.2008 şi înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse sub nr. 710/02/18.01.2008 prevede la art. 64 alin. 5 lit. a) faptul că salariaţii sunt îndreptăţiţi să primească o cotă parte din profit între 5 % şi 10 % aprobată conform legii.
Aşadar, ambele acte normative fac trimitere la intervale de apreciere ce stabilesc un minim şi un maxim („până la 10 % şi între 5 % şi 10 %) în interiorul cărora rămâne la latitudinea părţilor, angajator şi salariaţi să stabilească în concret cuantumul cotei părţi din profitul net al societăţii sub forma unui procent fix.
Având în vedere importanţa în cadrul legislaţiei N. româneşti a sindicatelor şi patronatelor, a relaţiilor dintre acestea, legea a înţeles să le acorde lor posibilitatea ca, prin intermediul instituţiei negocierii a cărei însemnătate este statuată de Legea nr. 130/1996, să ajungă de comun acord la o înţelegere în acest sens.
Nu s-a putut reţine apărarea reclamantei în raport de care, pârâtul se putea prezenta oricând în instanţă şi, în cadrul unui conflict de drepturi, să solicite instanţei de judecată obligarea unităţii la acordarea în cadrul unei obligaţii de a face, a unui procent concret, asupra căruia părţile nu ar fi statuat. O astfel de solicitare nu ar fi avut temei contractual, instanţa neputând să bănuiască faptul că sindicatul s-ar fi mulţumit cu minimul prevăzut de textul de lege.
Un al treilea motiv pentru care greva este apreciată ca nelegală este acela că sindicatul S.A.D.ar fi încălcat dispoziţiile imperative ale art. 3 alin. (4) din Legea nr. 130/1996.
Conform acestui articol negocierea colectivă va avea, ca obiect, cel puţin salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă.
Nu mai puţin, părţile contractului colectiv de muncă pot conveni să nu respecte ordinea instituită de legiuitor a negocierii celor patru categorii de clauze şi să stabilească ele însele o altă ordine.
La dosarul cauzei nu există un astfel de înscris.
Dincolo de acest aspect, din punct de vedere gramatical, enumerarea categoriilor în cauză şi unirea acestora prin intermediul conjuncţiei copulative „şi” conduce la concluzia că legea a condiţionat negocierea de atingerea în procesul de definitivare a clauzelor noului contract colectiv de muncă a cel puţin celor patru grupe.
Or, atât în sesizarea către unitate cât şi în sesizarea către D.M.P.S.A nr. 857/04.03.2008 (f.11) dar şi în procesul verbal de conciliere nr. 896/06.03.2008 (f.23) revendicările sindicatului vizează majorarea generală acordată în sumă fixă pentru toţi salariaţii E. în cuantum de 350 lei începând cu data de 1.01.2008 şi de 200 lei începând cu data de 1.06.2008 (punctul 3 din lista de revendicări), organizarea şi normarea N. – anexă la contractul colectiv de muncă 2008 – normele de muncă şi normative de personal (pct.4 din lista de revendicări), regulamentul intern care face trimitere la durata timpului de lucru şi la programul de lucru (pct. 5 din lista de revendicări) precum şi un spor pentru condiţii de muncă în cadrul Departamentului D. şi al celui de E. (pct. 11 din listă).
În timpul negocierilor părţile nu s-au înţeles asupra cuantumului creşterilor salariale, capitol cu care negocierea a debutat, astfel că prin aceasta s-a deschis calea conflictului de interese.
Este superfluă apărarea reclamantei în funcţie de care, deşi părţile nu au căzut de acord asupra creşterii salariale, ar fi trebuit totuşi, măcar de formă, ca ele să parcurgă şi celelalte capitole până la declanşarea conflictului de interese.
O astfel de afirmaţie este dincolo de voinţa legiuitorului care a înţeles să considere ca început al unui conflict de interese orice dezacord ivit între părţile conflictuale.
Aşa fiind, odată declanşat acest conflict, prin existenţa dezacordului, tribunalul nu vede raţiunea pentru care ar fi trebuie să se impună luarea în discuţie, chiar dacă doar formală, a celorlalte trei categorii de clauze la care art. 3 alin. (4) din Legea nr. 180/1996 face trimitere.
E. declanşării grevei şi declanşarea acesteia ca urmare a abuzului de drept şi a încălcării principiului bunei credinţe în desfăşurarea negocierilor reprezintă un alt motiv pentru care reclamanta apreciază greva declanşată de pârât ca fiind nelegală.
Se arată în susţinerea acestui punct de vedere că revendicările sindicatului au fost formulate de aşa natură încât aveau ca scop precis pe acela de a se ajunge inevitabil la declanşarea unui conflict de interese.
De asemenea se arată că, în susţinerea abuzului de drept, chiar liderul confederaţiei la care este afiliat pârâtul anunţa într-o declaraţie de presă (f. 5) pregătirea conflictului de muncă la Automobile E. SA încă din data de 12.02.2008.
Referitor la prima parte a acestui motiv de nelegalitate, tribunalul a reţinut doar că mecanismul negocierilor într-un astfel de domeniu este unul complex, el ţinând de tăria caracterelor celor două părţi aflate în conflict, ştiut fiind că, potrivit principiilor de marketing ale negocierii, transpuse în menţinerea echilibrului între cerere şi ofertă, partea care cere va solicita întotdeauna mai mult în considerarea faptului că echilibrul anterior menţionat se va situa la nivelul avut în vedere în momentul începerii negocierilor.
Cu privire la declaraţiile de presă ale liderului confederaţiei la care pârâtul este afiliat, ca suport al susţinerii abuzului de drept, tribunalul a apreciat că în cauză trebuie avut în vedere în primul rând cadrul legal stipulat de Legea nr. 54/2003 care conturează drepturile şi obligaţiile liderilor de sindicat în cadrul organizaţiei pe care o conduc şi rolul acestora în apărarea drepturilor cu caracter economic, social şi profesional ale membrilor de sindicat.
În declaraţia de presă la care reclamanta a făcut trimitere, liderul de sindicat a arătat alături de alţi lideri face o scurtă trecere în revistă a problemelor din domeniul transporturilor, iar în ceea ce priveşte părţile din prezenta cauză, arată că la nivelul (...) B.E. SA, negocierile sunt de multă vreme în impas, iar juriştii confederaţiei în cauză aduc la îndeplinire formalităţile necesare pregătirii conflictului de muncă.
De menţionat este faptul că declanşarea posibilului conflict de muncă este o prevedere a legii şi nicidecum o ameninţare formulată în cauză.
De altfel, aici se poate face deplin aplicarea celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dalban contra României sau U. şi Sterşaas contra O., în ceea ce priveşte rolul diferitelor categorii de persoane într-o societate democratică.
În acest sens ar fi contrar spiritului legislaţiei în domeniu să nu fie admisă liderilor de sindicat formularea unor judecăţi de valoare în directă legătură cu activitatea pe care o desfăşoară doar sub pericolul săvârşirii unui abuz de drept.
Referitor la această noţiune, practica judecătorească şi literatura de specialitate sunt unanime în a considera că orice abuz de drept presupune două elemente, unul subiectiv ce constă în exercitarea cu rea credinţă a dreptului conferit de lege, fără justificarea unui interes special şi legitim ci numai cu intenţia vătămării adversarului şi un element obiectiv care constă în schimbarea scopului dreptului pentru care acesta a fost recunoscut, respectiv a finalităţii sale legale. Or, în cauza dedusă judecăţii, nici unul din cele două elemente nu este întâlnit, pârâtul justificând un interes special izvorând din lege şi exercitându-l potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de legiuitor.
Pe de altă parte, exerciţiul dreptului la grevă a fost considerat abuziv în cazul în care greva conduce la falimentul angajatorului sau se prelungeşte la nesfârşit, se declară cu rea credinţă sau se repetă la scurte intervale de timp în scopul dezorganizării activităţii angajatorului.
Nu în ultimul rând trebuie menţionat şi faptul că în sistemul de drept românesc actual, exercitarea dreptului la grevă nu este susceptibilă de premeditare iar acest lucru este în concordanţă cu reglementările internaţionale menţionate în considerentele prezentei hotărâri.
Motivul cinci pentru care se solicită declararea ca nelegală a grevei vizează, pe de o parte, impunerea de către sindicat a faptului că drepturile salariaţilor care decurg din Contractul colectiv de muncă 2007 sunt minimale şi reprezintă baza de negociere pentru contractul colectiv de muncă 2008, iar pe de altă parte aplicarea drepturilor salariale din contractul colectiv de muncă 2008 începând cu data de 1.01.2008 pentru toţi salariaţii.
Reclamanta a apreciat că cele două solicitări ale pârâtului în cadrul procesului de negociere încalcă dispoziţiile art. 236 alin. (3) Codul Muncii care arată că la negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncă părţile sunt egale şi libere.
Cu privire la aplicarea efectelor contractului colectiv de muncă, Legea nr. 130/1996 prevede la art. 25 alin. (3) că acestea se produc de la data înregistrării lor la nivelul M.M.S.S.F. sau al D.J.M.P.S. Nimic însă nu îmiedica partenerii sociali ca de comun acord să prevadă o altă dată de la care contractul colectiv de muncă să producă atare efecte.
Aşa fiind, instanţa reţine că în procesul verbal de conciliere de la nivelul E. A, comisia patronală a precizat (f. 30) că oferta societăţii este făcută cu începere de la 1.01.2008, „ca dovadă a bunei credinţe a angajatorului”.
D. acestei precizări, instanţa nu consideră necesar a mai insista asupra acestui motiv.
În aceeaşi ordine de idei, tot în procesul verbal de conciliere comisia patronală a afirmat că în negocieri este avut în vedere principiul conform căruia „drepturile salariaţilor nu vor suferi nicio modificare prin negocierea contractului colectiv de muncă”, avându-se în vedere drepturile din contractele individuale de muncă.
Dar, conform art. 238 alin. (2) Codul Muncii contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.
Aşadar, pe de o parte clauzele din contractul individual de muncă nu pot stabili drepturi inferioare ca nivel celor din contractul colectiv de muncă iar pe de altă parte, reclamanta declară prin comisia patronală de negociere că drepturile salariaţilor nu vor suferi nicio modificare.
Pe cale de consecinţă, a fortiori, rezultă că ambele părţi au înţeles că în negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă pe anul 2008, drepturile cuprinse în contractul colectiv de muncă pe anul 2007 au caracter minimal, discuţiile urmând să plece de la acest nivel.
A da o altă interpretare voinţei părţilor şi cadrului legal, ar conduce în ultimă instanţă la o încălcare a prevederilor art. 41 Codul Muncii care menţionează elementele contractului individual de muncă şi posibilitatea modificării lor.
De altfel şi prin procesul verbal nr. 5 din 06.02.2008 (f.b52) se menţionează propunerea comisiei patronale ca bază de negociere a contractului colectiv de muncă pe anul 2008, ca fiind contractul colectiv de muncă pe anul 2007.
Concluzionând, instanţa apreciază că disp.art. 236 alin. (3) Codul Muncii nu au fost încălcate pe perioada negocierilor.
Prin completarea motivelor de nelegalitate a grevei declanşate de S.A.D. (f.173) reclamanta a arătat că revendicarea nr. 14 de pe listă este neconformă cu prevederile legii. Această revendicare prevede că numărul contractelor de muncă pe perioadă determinată să nu depăşească 15 % din numărul total de contracte.
Prin aceasta, pârâtul nu a solicitat în fapt transformarea contractelor individuale de muncă pe durată determinată în contracte individuale de muncă pe durată nedeterminată, aşa cum se desprinde din apărarea reclamantei, aspect la care face trimitere, D., disp. art. 84 alin. (1) Codul Muncii.
Motivarea sindicatului conform sesizării unităţii şi procesului verbal de conciliere a fost aceea de a asigura stabilitatea forţei de muncă în vederea atingerii obiectivelor de volume şi calitate, stabilite de societate.
Prin aceasta, instanţa apreciază că nu s-a încălcat dreptul angajatorului de a-şi organiza propria activitate, ci în fapt s-a urmărit o mai bună concretizare şi aplicare a principiului statuat de art. 41 alin. (2) Codul Muncii, respectiv acela al stabilităţii în muncă.
Tot în analizarea acestui motiv de nelegalitate, tribunalul reţine că prin procesul verbal nr. 23 din data de 26.03.2008 (f. 679) comisia patronală desemnată de Directorul General al reclamantei a fost de acord cu privire la transformarea unui număr de 700 de contracte individuale de muncă pe durată determinată în contracte individuale de muncă pe durată nedeterminată.
Ultimul motiv de nelegalitate a grevei invocat prin completarea cererii de chemare în judecată face trimitere la revendicarea nr. 10, prin care pârâtul solicită pentru salariaţii reclamantei o reducere de 15 % pentru autoturismele din gama E. M., Renault şi O., faţă de preţul de vânzare.
Societatea a precizat în apărarea sa că (...) B.E. SA comercializează numai autoturisme din gama E. Ea nu comercializează, nu stabileşte preţuri şi nu emite facturi pentru autoturismele marca Renault şi O..
Ca urmare, tribunalul a respins şi această apărare, pe de o parte având în vedere faptul că, aşa cum s-a arătat anterior, s-a demonstrat că părţile au înţeles să negocieze noile clauze ale contractului colectiv de muncă pe anul 2008, plecând de la caracterul minimal al clauzelor din contractul colectiv de muncă pe 2007, iar pe de altă parte, că potrivit anexei nr. 6 la contractul colectiv de muncă pe 2007, (f. 676), care vizează „Acordarea de facilităţi către salariaţi”, la lit. B) pct. 2 s-a arătat că pentru salariaţi, preţul de facturare al autoturismului are o reducere faţă de preţul de vânzare de 5 % pentru autoturismele din gama E.M., Renault şi O., iar la valoarea rezultată după aplicarea reducerii se adaugă oferta comercială în curs la data procurării autovehiculului.
În lista de revendicări privind negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă pe 2008, pârâtul nu a făcut altceva decât să propună administraţiei negocierea unui procent mai M decât cel din anexa nr. 6 la contractul colectiv de muncă 2007.
Faţă de cele menţionate anterior, tribunalul a apreciat că pârâtul a respectat procedura instituită de dispoziţiile Legii 168/1999 în ceea ce priveşte declanşarea conflictului de interese la nivel de unitate, iar revendicările acestuia au avut ca temei rezultatele exerciţiului financiar la nivelul reclamantei la finele anului 2007 concretizate, conform raportului de gestiune la 31.12.2007, în obţinerea unui profit net de 442.342.323 lei.
În concluzie, trebuie menţionat şi faptul că prin disp.art. 62 alin. (1) Legea nr. 168/1999, legiuitorul acordă posibilitatea doar unei comisii de arbitraj de a dispune pe fondul conflictului de interese, la cererea conducerii unităţii, dacă greva s-a derulat pe o durată de 20 de zile fără ca părţile implicate să fi ajuns la o înţelegere şi dacă continuarea grevei ar fi de natură să afecteze interese de ordin umanitar deşi părţile nu au hotărât de comun acord urmarea etapei facultative a arbitrajului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta (...) Automobile E. SA – N., cu precizarea că motivele de recurs vor fi depuse după comunicarea hotărârii de către instanţa de fond, recursul primind termen la data de 13.08.2008, termen la care recurenta prin consilier juridic solicită să se ia act de tranzacţia încheiată de părţi la data de 14.04.2008, depusă la fila 812 dosar, intimata-pârâtă, prin apărător, solicitând acelaşi lucru. Instanţa a repus cauza pe rol în vederea citării semnatarilor tranzacţiei, în vederea exprimării consimţământului, cu respectarea dispoziţiilor art. 271 C. proc. civ.
La termenul din 17.09.2008, recurenta, prin apărător depune cerere prin care solicită să se ia act de renunţare la judecarea recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 351/CM/9.04.2008, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosar nr. (...), intimata fiind de acord cu această renunţare.
Drept urmare, curtea va constata că recurenta renunţă la judecata recursului, fiind îndeplinite cerinţele art. 246 C. proc. civ., urmând a lua act de aceasta.

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner