Medic rezident. Act adiţional. Formare profesională. Nulitatea clauzei privind restituirea salariului ca urmare a încetării contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului

Tematică: Despagubire

2. Actul adiţional contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/1972 (vechiul cod al muncii), încălcând principiul libertăţii muncii şi art. 41 din Constituţie. În acelaşi timp acest act adiţional nu a fost încheiat în condiţiile art. 71 din Legea nr. 10/1972, dispoziţii care prevedeau că actul adiţional se poate încheia dacă angajatul a fost trimis la o şcoală sau un curs cu scoaterea din producţie, nefiind cazul în speţă. 2. Prin acţiunea formulată reclamantul nu a dovedit existenţa vreunei cheltuieli ocazionate de rezidenţiatul pârâtei, deci nu există niciun prejudiciu. Pârâta a desfăşurat activitate ca medic. Or reclamantul pretinde restituirea salariilor primite. Drepturile salariale nu pot face însă obiectul unei renunţări sau limitări conform Codului muncii în vigoare la data semnării actului adiţional şi nici conform art. 38 din actualul cod al muncii. Prin urmare această clauză este lovită de nulitate, pârâta neputând fii obligată să restituie salariul, acţiunea fiind lipsită de temeni legal.
(Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări social, Decizia Civilă nr. 209 din 18 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)

 

 

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 06.09.2007, reclamantul Spitalul Orăşenesc I, în contradictoriu cu pârâta N.N.J., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 45.720 lei, reprezentând echivalentul a 36 salarii medii pe economie datorată de către pârâtă, de la data încetării contractul individual de muncă din iniţiativa sa. În motivare, reclamantul susţine că pârâta a fost încadrată ca medic rezident la Spitalul Orăşenesc I, specialitatea radiologie, prin contractul de muncă nr. 9/2000.

Prin actul adiţional la acest contract încheiat la 5.04.2000, pârâta s-a obligat să funcţioneze pe acest post ca specialist o perioadă de minimum 5 ani de la obţinerea specialităţii, în caz contrar, obligându-se să plătească unităţi sanitare o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe economie, din perioada renunţării.

Prin adresa nr. 1345/11.04.2007 emisă de Autoritatea de Sănătate Publică A, pârâta a fost confirmată ca medic specialist în specialitatea radiologie – imagistică prin ordinul N. nr. 557/26.03.2007, în baza examenului susţinut la data de 07.03.2007. termenul de 5 (cinci) ani la care s-a obligat prin actul adiţional curge de la data confirmării sale ca medic specialist.

Deşi prin adresa nr. 344/16.04.2007 i s-a comunicat pârâtei confirmarea Ministerului Sănătăţi Publice şi i s-a solicitat să se prezinte la post pârâta nu s-a prezentat. Mai mult, prin cererea înregistrată la Registratura Spitalului sub nr. -.453 din 03.05.2007, pârâta a solicitat întreruperea raporturilor de muncă cu spitalul, contrar celor convenite prin actul adiţional menţionat mai sus. Ca urmare, a devenit aplicabilă clauza conţinută în art. 2 din actul adiţional la contractul de muncă, respectiv plata de către pârâtă a unei sume echivalente cu 36 salarii medii pe economie, din perioada renunţării, sumă egală cu 45.720 lei, salariul mediu pe economie fiind srabilit la suma de 1.270 lei.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., ale Legii nr. 53/2003, Codul muncii, precum şi dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 259/2000 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar.

Prin sentinţa civilă nr. 1280/07.11.2007 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. (...), fost respinsă acţiunea reclamantului. Tribunalul a reţinut că, în raport de prevederile art. 5 din O.G. nr. 58/2001, reclamantul nu a înregistrat niciun prejudiciu, acţiunea fiind neîntemeiată.

 

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul solicitând modificarea ei în sensul admiterii acţiunii.

Recurentul a susţinut că s-au încălcat prevederile art. 3 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 58/2001, dispoziţii care prevăd expres că nerespectarea obligaţiei asumate prin contractul individual de muncă atrage răspunderea materială a revizuientului. A mai susţinut că prejudiciul este determinat de plata salariilor sursa acestora fiind bugetul de stat.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., motivarea nefăcând însă referire punctuală la acestea şi vizează numai aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 58/2001.

Pârâta a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului. A invocat dispoziţiile art. 195 Codul Muncii şi a susţinut că salariile plătite nu reprezintă prejudiciu.

 

Recursul este nefondat şi va fi respins, sentinţa urmând a fi menţinută pentru următoarele considerente:

Acţiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 259/7.12.2000.

Această ordonanţă a fost adoptată însă după semnarea actului adiţional la contractul individual de muncă, care a fost încheiat la 5.04.2000 conform copiei de la dosar (fila 7).

Cum acest act normativ nu retroactivează, dispoziţiile art. 15 (2) din Constituţie prevăzând că legea dispune numai pentru viitor, el nu putea constitui temei de drept al acţiunii reclamantei.

Nici dispoziţiile O.U.G. nr. 58/2001avute în vedere de instanţa de fond nu sunt incidente în cauză pentru aceleaşi motive şi nu pot fi invocate nici în recurs de către reclamant.

La data încheierii actului adiţional la contractul individual de muncă era în vigoare vechiul cod al muncii Legea nr. 10/1972 iar organizarea rezidenţiatului era reglementată de H.G. nr. 740/1997 cu privire la organizarea învăţământului preuniversitar medical şi farmaceutic uman (act normativ abrogat de art. 18 al H.G. nr. 22/4.01.2001).

Art. 4-12 din acest act normativ reglementează activitatea de rezidenţiat dar nu conţin dispoziţii referitoare la încheierea actului adiţional.

Acest act adiţional contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/1972 (vechiul cod al muncii), încălcând principiul libertăţii muncii şi art. 41 din Constituţie. În acelaşi timp acest act adiţional nu a fost încheiat în condiţiile art. 71 din Legea nr. 10/1972, dispoziţii care prevedeau că actul adiţional se poate încheia dacă angajatul a fost trimis la o şcoală sau un curs cu scoaterea din producţie, nefiind cazul în speţă.

Prin acţiunea formulată reclamantul nu a dovedit existenţa vreunei cheltuieli ocazionate de rezidenţiatul pârâtei, deci nu există niciun prejudiciu. Pârâta a desfăşurat activitate ca medic, ori reclamantul pretinde restituirea salariilor primite. Drepturile salariale nu pot face însă obiectul unei renunţări sau limitări conform Codului muncii în vigoare la data semnării actului adiţional şi nici conform art. 38 din actualul cod al muncii.

Prin urmare această clauză este lovită de nulitate, pârâta neputând fii obligată să restituie salariul, acţiunea fiind lipsită de temeni legal.

Pentru aceste considerente care completează pe cele ale instanţei de fond, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner