Decizia nr.1.076 din 20 noiembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.161 alin.(4) din Legea nr.53/2003 – Codul muncii

Tematică: Decizia Curtii Constitutionale

Publicată în Monitorul Oficial nr.10 din 07.01.2008

www.ccr.ro

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.161 alin.(4) din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Muzeul Bran în Dosarul nr.4.078/62/M/2006 al Tribunalului Braşov – Secţia civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, sens în care arată că textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

 

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 martie 2007, pronunţată în Dosarul nr.4.078/62/M/2006, Tribunalul Braşov – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.161 alin.(4) din Legea nr.53/2003 – Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Muzeul Bran într-o cauză având ca obiect drepturi băneşti.

În motivarea excepţiei autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege criticat este contrar art.45 şi art.135 alin.(1) şi alin.(2) lit.a) din Constituţie. În acest sens, arată că, potrivit acestui text de lege, se prezumă respectarea de către angajat a obligaţiei prevăzute de art.39 alin.(2) lit.a) din Codul muncii referitoare la realizarea normei de muncă sau îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin conform fişei postului, dar nu şi aplicarea de către angajator a sancţiunilor pentru neprezentarea nejustificată la locul de muncă a angajatului. Astfel, este restrâns dreptul angajatorului de a decide măsurile manageriale, încălcându-se principiile economiei de piaţă şi ale libertăţii contractuale.

Tribunalul Braşov – Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, textul de lege criticat nefiind contrar dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

În conformitate cu dispoziţiile art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate. Astfel, arată că Legea fundamentală consacră libertatea economică, garantează accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora „în condiţiile legii”, astfel încât stabilirea cadrului de exercitare a acestui drept constituţional este la latitudinea legiuitorului. În ceea ce priveşte conformitatea textului de lege criticat cu art.135 alin.(1) şi (2) lit.a) din Constituţie, arată că într-un stat de drept nu este de conceput ca libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie să fie asigurate altfel decât cu stricta aplicare a legii.

Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional, acesta instituind o măsură de protecţie a salariatului în raporturile sale cu angajatorul ce nu contravine prevederilor din Legea fundamentală invocate de autorul excepţiei. De asemenea, consideră că, în realitate, critica de neconstituţionalitate vizează o problemă de aplicare a legii, ce excedează competenţei Curţii Constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

 

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie şi ale art.1 alin.(1), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.161 alin.(4) din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72 din 5 februarie 2003, dispoziţii potrivit cărora Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.”

În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat este contrar următoarelor prevederi constituţionale: art.45 referitor la libertatea economică şi art. 135 alin.(1) şi (2) lit.a) prin care se arată că „Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă” şi prin care statul este obligat să asigure „libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art.263 din Codul muncii, în cazul nerespectării obligaţiilor ce izvorăsc din normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici, angajatorul poate sancţiona disciplinar angajatul, inclusiv în cazul absenţei nejustificate de la serviciu a acestuia. Această sancţionare poate avea loc numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, respectiv a prevederilor art.264-268 din acelaşi cod.

De asemenea, Curtea observă că, potrivit art.270 din Codul muncii, salariatul poate fi obligat să răspundă patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca sa.

Având în vedere acestea, Curtea constată că textul de lege criticat nu aduce nicio limitare a angajării răspunderii salariatului, fie pe plan disciplinar, fie pe plan patrimonial, atât timp cât acestea au fost stabilite în cazurile şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Caracterul specific al raporturilor de muncă, în care salariatul se află într-o poziţie de subordonare faţă de angajator, justifică măsurile de protecţie specială pe care legiuitorul a înţeles să le instituie în favoarea salariatului prin stabilirea cazurilor şi condiţiilor stricte în care poate fi atrasă răspunderea acestuia ori poate fi sancţionat.

Aceste măsuri de protecţie nu pot fi privite ca fiind contrare art.45 ori art.135 alin.(1) şi (2) lit.a) din Constituţie. Astfel, Curtea observă că art.45 din Constituţie garantează accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora „în condiţiile legii” şi, prin urmare, stabilirea cadrului de exercitare a acestui drept constituţional este la latitudinea legiuitorului.

În acelaşi timp, într-un stat de drept, libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie sunt asigurate în condiţiile în care este respectată cu stricteţe legea.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992,

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE :

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.161 alin.(4) din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Muzeul Bran în Dosarul nr.4.078/62/M/2006 al Tribunalului Braşov – Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2007.

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner