M.H. Marshall c. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching). Hotărârea Curţii din 26 februarie 1986

Tematică: Egalitate cu privire la condişiile de muncă

1. Noţiunea de concediere care figurează la art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207 trebuie înţeleasă într-un sens larg: face parte din noţiunea de concediere fixarea unei limite de vârstă pentru încetarea obligatorie a relaţiei de muncă a lucrătorilor în cadrul unei politici generale de pensionare dusă de un angajator, chiar dacă această încetare antrenează acordarea unei pensii pentru limită de vârstă. 2. Ţinând cont de importanţa fundamentală a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei, excepţia de la câmpul de aplicare a Directivei 76/207 privind punerea în practică a acestui principiu în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă şi condiţii de muncă, prevăzută la art. 1 alin. 2 pentru domeniul securităţii sociale trebuie interpretată strict. Rezultă de aici că excepţia la interdicţia discriminărilor bazate pe sex pe care o introduce art. 7 alin. 1 lit. a) a Directivei 79/7 privind punerea în practică progresivă a principiului egalităţii de tratament în materie de securitate socială nu este aplicabilă decât fixării vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor pentru bătrâneţe şi de limită de vârstă şi a consecinţelor ce ar putea decurge de aici pentru alte prestaţii de securitate socială. 3. Articolul 5 alin. 1 din Directiva 76/207 trebuie interpretat în sensul că o politică generală de concediere, implicând concedierea unei femei pe singurul motiv că ea a atins sau depăşit vârsta la care ea are drept la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei în virtutea legislaţiei naţionale, constituie o discriminare bazată pe sex, interzisă de această directivă. 4. În toate cazurile în care dispoziţii ale unei directive apar ca fiind, din punct de vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi suficient de precise, particularii sunt îndreptăţiţi să le invoce împotriva statului, fie când acesta se abţine să transpună în termene Directiva în drept naţional, fie când face din el o transpunere incorectă. Ar fi, într-adevăr, incompatibil cu caracterul constrângător ca art. 189 din Tratat să recunoască Directivei posibilitatea de a exclude în principiu că obligaţia pe care ea o impune poate fi invocată de persoane avute în vedere. În consecinţă, statul membru care nu a luat în termen măsurile de executare impuse de directivă nu poate opune particularilor neîndeplinirea de către el însuşi a obligaţiilor pe care ea le presupune. În această privinţă, nu contează în ce calitate acţionează statul, angajator sau autoritate publică. Într-un caz sau altul, trebuie, într-adevăr, evitat ca statul să poată avea avantaj din necunoaşterea dreptului comunitar. 5. Conform art. 189 din Tratat, caracterul constrângător al unei directive pe care este bazată posibilitatea de a o invoca în faţa unei instanţe naţionale nu există decât faţă de „orice stat membru destinatar”. Rezultă că o directivă nu poate prin ea însăşi crea obligaţii în favoarea unui particular şi că o dispoziţie a unei directive nu poate fi deci invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane. 6. Articolul 5 alin. 1 din Directiva 76/207 privind interdicţia oricărei discriminări bazată pe sex în ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, poate fi invocat împotriva unei autorităţi a statului acţionând în calitate de angajator pentru a îndepărta aplicarea oricărei dispoziţii naţionale neconformă cu acest art. 5 alin. 1.
www.curia.eu

Obiectul litigiului

 

Cauza C-152/84 are ca obiect o cerere adresată Curţii, în aplicarea art. 177 din Tratatul CEE, de către Court of Appeal din Regatul Unit, pentru a se obţine o decizie cu titlu preliminar privind interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului, din 9 februarie 1976, privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesională, şi condiţiile de muncă (JO L. 39, p. 40).

 

Motivele hotărârii

 

1. Prin ordonanţa din 12 martie 1984, ajunsă la Curte pe 19 iunie, Court of Appeal a adresat, în virtutea art. 177 din Tratatul CEE, două întrebări preliminare referindu-se la interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesională, şi condiţiile de muncă (JO L 39, p. 40).

2. Aceste întrebări au fost ridicate în cadrul unui litigiu între dna. M.H. Marshall (în continuare, reclamanta) şi Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching) (în continuare, pârâta) referindu-se la compatibilitatea concedierii reclamantei în temeiul art. 6 alin. 4 din Sex Discrimination Act din 1975 (în continuare, SDA) şi al dreptului comunitar.

3. Reclamanta, care s-a născut pe 4 februarie 1918, a fost angajată de pârâtă începând cu luna iunie 1966 până pe 31 martie 1980. Începând cu 23 mai 1974, ea a beneficiat de un contract de muncă în calitate de dieteticiană principală.

4. Pe 31 martie 1980, la aproximativ 4 săptămâni după ce a atins vârsta de 62 de ani, reclamanta a fost concediată deşi ea şi-a exprimat voinţa de a-şi păstra locul de muncă până la împlinirea vârstei de 65 de ani, adică până la 4 februarie 1983.

5. Conform ordonanţei de concediere, singurul motiv al concedierii era faptul că reclamanta era o femeie care a depăşit „vârsta de pensionare” prevăzută de pârâtă pentru femei.

6. În această privinţă, reiese din dosar că pârâta duce, din 1975, o practică generală în virtutea căreia „vârsta normală de pensionare este vârsta la care pensiile pentru securitate socială sunt datorate”. Conform instanţei de trimitere, această politică, deşi nefiind expres menţionată în contractul de muncă al reclamantei, era o clauză implicită a acestui contract.

7. În acea perioadă, legislaţia Regatului Unit în materie de pensii, Social Security Act din 1975, prevedea în art. 27 alin. 1 şi art. 28 alin. 2 că pensiile pentru stat erau acordate începând cu 65 de ani pentru bărbaţi şi începând cu 60 de ani pentru femei. Totuşi, această legislaţie nu impunea angajaţilor obligaţia de a se pensiona la limită de vârstă la care pensia pentru stat era datorată. În cazul în care un angajat continua să-şi exercite activităţile, atât plata pensiei de stat, cât şi cea a pensiei conform regimului profesional erau amânate.

8. Pârâta era totuşi dispusă să deroge politicii sale generale de pensie mai sus vizată cu titlu pur discreţionar, pentru un individ determinat, în funcţie de circumstanţele particulare şi ea a derogat efectiv de la aceasta în ceea ce o priveşte pe reclamantă, angajând-o încă 2 ani după ce aceasta a atins vârsta de 60 de ani.

9. Suferind un prejudiciu financiar corespunzând diferenţei între tratamentul său ca angajată a pârâtei şi pensia sa şi pierzându-şi satisfacţia pe care i-o dădea munca sa, reclamanta a citat-o pe pârâtă în faţa unui Industrial Tribunal arătând că concedierea sa la data şi pentru motivul indicat de pârâtă a constituit un tratament mai puţin favorabil pe motivul sexului său şi, de aici, o discriminare ilegală încălcând SDA, ca şi dreptul comunitar.

10. Acest tribunal a respins acţiunea pentru că era bazată pe o încălcare a SDA, pe motiv că art. 6 alin. 4 din SDA permitea discriminarea bazată pe sex când ea decurgea dintr-o „dispoziţie privind decesul sau pensionarea”, politica generală a pârâtei constituind o astfel de dispoziţie. În schimb, acesta a reţinut încălcarea principiului egalităţii de tratament enunţat de Directiva 76/207.

11. În apel, această hotărâre a fost confirmată la primul punct de Employment Appeal Tribunal, dar a fost anulată în ceea ce priveşte al doilea punct, pe motiv că, deşi concedierea a încălcat principiul egalităţii de tratament consacrat de Directiva citată deja, un particular nu se putea baza în drept pe această încălcare în cauze pendinte în faţa unei instanţe a Regatului Unit.

12. Reclamanta a deferit această judecată lui Court of Appeal. Considerând că pârâta este instituită conform art. 8 alin. 1 A lit. b) din National Health Service Act din 1977 şi este deci o „emanare de la stat”, Court of Appeal a adresat Curţii următoarele întrebări preliminare:

„1. Faptul că administraţia intimată a concediat-o pe apelantă după ce aceasta a depăşit vârsta de 60 de ani, în aplicarea politicii sale generale, şi pe singurul motiv că era vorba de o femeie care a atins vârsta normală de pensionare pentru femei constituie o discriminare interzisă de Directiva privind egalitatea de tratament?

2. În caz de răspuns afirmativ la prima întrebare, apelanta poate, ţinând cont de circumstanţele speţei, invoca în faţa tribunalelor naţionale Directiva privind egalitatea de tratament în ciuda incompatibilităţii (dacă ea există) între directivă şi art. 6 alin. 4 din Sex Discrimination Act din 1975?”

 

Cu privire la cadrul juridic al litigiului

13. Articolul 1 alin. 1 din Directiva 76/207 este redactat astfel: „Prezenta directivă vizează punerea în practică, în Statele membre, a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, inclusiv promovarea, la formarea profesională, la condiţiile de muncă şi, în condiţiile prevăzute la alin. 2, la securitatea socială. Acest principiu este denumit în continuare „principiul egalităţii de tratament”.

14. Articolul 2 din această directivă dispune că: „Principiul egalităţii de tratament în sensul dispoziţiilor următoare implică absenţa oricărei discriminări bazate pe sex, fie direct, fie indirect, cu referire mai ales la starea matrimonială sau familială”.

15. Articolul 5 alin. 1 din această directivă prevede că: „Aplicarea principiului egalităţii de tratament în ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, implică să fie asigurate bărbaţilor şi femeilor aceleaşi condiţii, fără discriminare bazată pe sex”. În alin. său 2, acest articol prevede că: „În acest scop, statele membre iau măsurile necesare pentru ca:

a) să fie suprimate dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative contrare principiului egalităţii de tratament;

b) să fie nule, să poată fi declarate nule sau să poată fi amendate dispoziţiile contrare principiului egalităţii de tratament care figurează în contractele colective sau în contractele individuale de muncă, în regulamentele interioare ale întreprinderilor, ca şi în statutele profesiilor independente;

c) să fie vizate în acelea din dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative contrare principiului egalităţii de tratament când grija de protecţie care le-a inspirat la origine nu mai este bazată; ca, pentru dispoziţiile convenţionale de aceeaşi natură, partenerii sociali să fie invitaţi să procedeze la revizuirile dorite”.

16. Articolul 1 alin. 2 din Directivă prevede că: „În vederea asigurării punerii în practică progresivă a principiului egalităţii de tratament în materie de securitate socială, Consiliul va hotărî, la propunerea Comisiei, dispoziţii care le vor preciza mai ales conţinutul, câmpul de aplicare şi modalităţile de aplicare”.

17. Conform acestei din urmă dispoziţii, Consiliul a emis Directiva 79/7 din 19 decembrie 1978 privind punerea în practică progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de securitate socială (JO L 6, p. 24), prevăzând că statele membre trebuie să îl transpună în dreptul naţional conform art. 8 alin. 1 într-o perioadă de 6 ani calculaţi de la notificarea sa. Această directivă se aplică, conform alin. 1 din art. 3:

„a) regimurilor legale care asigură o protecţie împotriva următoarelor riscuri:

– boală,

– invaliditate,

– bătrâneţe,

– accident de muncă şi boală profesională,

– şomaj;

b) dispoziţiilor privind ajutorul social, în măsura în care ele sunt destinate să completeze regimurile vizate la a) sau să le suplinească”.

18. Conform art. 7 alin. 1, Directiva „(...) nu se opune posibilităţii pe care o au statele membre de a exclude din câmpul său de aplicare:

a) fixarea vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor pentru bătrâneţe şi de limită de vârstă şi a consecinţele ce ar putea decurge de aici pentru alte prestaţii; (…)”.

19. În ceea ce priveşte regimurile profesionale de securitate socială, alin. 3 din art. 3 din aceeaşi directivă prevede că în vederea asigurării punerii în practică a principiului egalităţii de tratament în astfel de regimuri, „Consiliul va emite, la propunerea Comisiei, dispoziţii care le vor preciza conţinutul, domeniul şi modalităţile de aplicare”. La data de 5 mai 1983, Comisia a prezentat Consiliului o propunere de directivă privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale de securitate socială (JO C 134, p. 7), aplicându-se, conform art. 2 alin. 1 „prestaţiilor destinate să completeze prestaţiile regimurilor legale de securitate socială sau să li se substituie”. Consiliul nu s-a pronunţat încă asupra acestei propuneri.

20. În afară de reclamantă şi pârâtă, guvernul Regatului Unit şi Comisia au prezentat observaţii în această cauză.

 

Cu privire la prima întrebare

21. Prin prima întrebare, Court of Appeal vrea să ştie dacă art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207 trebuie sau nu interpretat în sensul că o politică generală de concediere urmată de o autoritate a statului, implicând concedierea unei femei pe singurul motiv că ea a atins sau depăşit vârsta la care are drept la o pensie pentru stat şi care este diferit pentru bărbaţi şi femei în virtutea legislaţiei naţionale constituie o discriminare bazată pe sex, interzisă de această directivă.

22. Reclamanta şi Comisia consideră că prima întrebare impune un răspuns afirmativ.

23. Conform reclamantei, limita de vârstă mai sus vizată constituie o „condiţie de muncă” în sensul art. 1 alin. 1 şi art. 5 din Directiva 76/207. O interpretare largă a acestui termen s-ar justifica ţinând cont atât de obiectivul Tratatului vizând „ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă”, cât şi de cererea de interdicţie de discriminare vizată la articolele citate din Directiva 76/207, ca şi la art. 7 alin. 1 din Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privitor la libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul comunităţii (JO L 257, p. 2).

24. De altfel, absenţa discriminării bazate pe sex face parte din drepturi fundamentale ale fiinţei umane şi deci din principiile generale de drept comunitar. Conform jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului, aceste principii fundamentale ar trebui interpretate extensiv şi, invers, orice excepţie eventuală, precum rezerva prevăzută la art. 1 alin. 2 din Directiva 76/207 în ceea ce priveşte securitatea socială, trebuie interpretată strict.

25. Reclamanta consideră că excepţia vizată la art. 7 alin. 1 din Directiva 79/7 privind fixarea vârstei pensionării pentru acordarea pensiilor pentru bătrâneţe şi de limită de vârstă nu ar fi pertinentă pentru că, spre deosebire de cauza Burton (hotărârea din 16 februarie 1982, C-19/81, Rep. p. 555), prezenta cauză nu s-ar referi la finalizarea unui drept la pensie. În plus, nu ar fi în speţă nicio legătură între vârsta contractuală de plecare la pensie şi vârsta începând de la care o pensie pentru securitate socială poate fi cerută.

26. Comisia subliniază că nici politica de muncă a pârâtei, nici regimul legal de securitate socială nu ar obliga o persoană care atinge vârsta minimală, care ar naşte un drept la pensie, să se pensioneze. Dimpotrivă, dispoziţiile legislaţiei naţional ar ţine cont de o eventuală continuare a activităţii profesionale dincolo de vârsta normală pentru admiterea la pensia pentru limită de vârstă. În astfel de circumstanţe, ar fi greu să justifice concedierea unei femei printr-o motivare bazată pe sex şi vârstă.

27. Comisia se referă şi ea la faptul că este recunoscută de Curte egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei ca principiu fundamental al dreptului comunitar.

28. Pârâta susţine, în schimb, că ar trebui luată în considerare, conform hotărârii Burton citată, legătura care există între vârstele de pensionare impuse de ea în cadrul politicii sale de concediere, pe de o parte, şi vârstele cărora pensiile pentru limită de vârstă şi de bătrâneţe sunt datorate conform regimului legal al securităţii sociale ale Regatului Unit, pe de altă parte. Într-adevăr, fixarea diferitelor vârste pentru încetarea obligatorie a contractului de muncă nu ar fi decât în funcţie de vârstele minimale prevăzute acolo, dat fiind că angajatul de sex masculin ar putea continua să lucreze până la vârsta de 65 de ani tocmai pentru că nu ar fi protejat de plata unei pensii de stat înaintea acestei vârste, în vreme ce angajata de sex feminin ar beneficia de o astfel de protecţie începând cu vârsta de 60 de ani.

29. Aceasta consideră că acordarea pensiilor de stat ar proveni din securitatea socială şi nu ar intra deci în câmpul de aplicare al Directivei 76/207, ci în cel al Directivei 79/7, care rezervă statelor membre posibilitatea de a fixa vârste diferite pentru naşterea dreptului la pensii de stat. Fiind vorba deci de aceeaşi situaţie ca în cauza Burton mai sus vizată, fixarea prin contractul de muncă de vârste de pensionare diferite în funcţie de vârstele minimale diferite prevăzute de legislaţia naţională pentru bărbaţi şi femei pentru admiterea la pensie nu ar constitui o discriminare interzisă de dreptul comunitar.

30. Guvernul britanic, care împărtăşeşte această părere, susţine totuşi că un tratament ar putea fi discriminatoriu, chiar când este vorba de o perioadă posterioară pensionării, în măsura în care tratamentul în cauză derivă dintr-o relaţie de muncă şi în care această relaţie continuă după vârsta contractuală normală de pensionare.

31. Acelaşi guvern susţine totuşi că, în circumstanţele speţei, nu ar fi nicio discriminare în condiţiile de muncă, diferenţa de tratament decurgând din vârsta normală a pensionării care ar depinde de vârstele minime diferite pentru admiterea la pensie pentru stat.

32. Trebuie mai întâi observat că problema de interpretare cu care Curtea este sesizată nu priveşte accesul la un regim legal sau profesional de pensie, adică condiţiile de acordare a pensiei de bătrâneţe sau de limită de vârstă, ci fixarea unei limite de vârstă în ceea ce priveşte încetarea relaţiei de muncă în cadrul unei politici generale de concediere.

Această întrebare vizează condiţiile de concediere şi intră deci în câmpul de aplicare al Directivei 76/207.

33. Într-adevăr, art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207 prevede că aplicarea principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, implică să fie asigurate bărbaţilor şi femeilor aceleaşi condiţii fără discriminare bazată pe sex.

34. În hotărârea Burton, citată deja, Curtea a declarat deja că noţiunea de „concediere” prevăzută în această dispoziţie trebuie înţeleasă într-un sens larg. În consecinţă, o limită de vârstă pentru pensionarea obligatorie a lucrătorilor în cadrul unei politici generale de dusă de un angajator, chiar dacă această pensionare antrenează acordarea unei pensii de limită de vârstă, face parte din noţiunea de „concediere” astfel interpretată.

35. Cum a subliniat Curtea în aceeaşi hotărâre Burton, art. 7 din Directiva 79/7 nu se opune posibilităţii pe care o au statele membre de a exclude din câmpul său de aplicare fixarea vârstei de pensie pentru acordarea pensiilor pentru bătrâneţe şi de limită de vârstă, şi a consecinţelor ce ar putea decurge de aici pentru alte prestaţii în domeniul sistemelor legale ale securităţii sociale. Curtea a recunoscut deci că prestaţii legate de regimurile naţionale privind vârsta de admitere la pensie, diferite pentru bărbaţi şi pentru femei, pot deroga de la obligaţia mai sus vizată.

36. Totuşi, ţinând cont de importanţa fundamentală a principiului egalităţii de tratament pe care Curtea a amintit-o de mai multe ori, excepţia de la câmpul de aplicare al Directivei 76/207 prevăzută la art. 1 alin. 1 din această directivă pentru domeniul securităţii sociale trebuie interpretată în mod strict. În consecinţă, excepţia la interdicţia discriminărilor bazate pe sex prevăzută la art. 7 alin. 1 lit. a) din Directiva 79/7 nu este aplicabilă decât fixării vârstei de pensie pentru acordarea pensiilor pentru bătrâneţe şi de limită de vârstă şi consecinţele putând decurge de aici pentru alte prestaţii de securitate socială.

37. În această privinţă, trebuie subliniat că, din moment ce excepţia prevăzută la art. 7 din Directiva 79/7 priveşte consecinţele decurgând din limită de vârstă pentru prestaţii de securitate socială, prezenta cauză vizează materia concedierii în sensul art. 5 din Directiva 76/207.

38. Trebuie deci răspuns la prima întrebare adresată de Court of Appeal că art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207 trebuie interpretat în sensul că o politică generală de concediere, implicând concedierea unei femei pentru singurul motiv că a atins sau depăşit vârsta la care ea are drept la o pensie pentru stat, vârstă care este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei în virtutea legislaţiei naţionale, constituie o discriminare bazată pe sex interzisă de această directivă.

 

Cu privire la a doua întrebare

39. Prima întrebare primind un răspuns afirmativ, se pune problema de a şti dacă art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207 poate fi invocat de particulari în faţa instanţelor naţionale.

40. Reclamanta şi Comisia propun un răspuns afirmativ la această întrebare. Ele arată mai ales că în ce priveşte art. 2 alin. 1, şi art. 5, alin. 1, din Directiva 76/207 aceste dispoziţii sunt suficient de clare pentru a permite instanţelor naţionale să le aplice fără intervenţia legislativă a statelor membre, cel puţin în prezenţa unei discriminări vădite.

41. În sprijinul acestei interpretări, reclamanta aminteşte că directivele sunt susceptibile de a acorda indivizilor drepturi de care ei se pot prevala direct în faţa instanţelor statelor membre; instanţele naţionale ar fi obligate, în virtutea naturii constrângătoare a directivelor, în combinaţie cu art. 5 din Tratat, să dea efect dispoziţiilor pertinente ale dreptului naţional (hotărârea din 10 aprilie 1984, Von Colson şi Kamann, C-14/83, Rep. p. 1891). În situaţia în care există o incompatibilitate între dreptul naţional şi dreptul comunitar, care nu poate fi îndepărtată cu ajutorul unei astfel de interpretări, instanţele naţionale ar fi obligate să declare inaplicabilă dispoziţia dreptului naţional care s-a dovedit incompatibilă cu Directiva.

42. Comisia este de părere că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207 sunt suficient de clare şi necondiţionale pentru a fi invocate în faţa instanţelor naţionale. Ele ar putea fi deci opuse art. 6 alin. 4 din SDA, dispoziţie care, conform jurisprudenţei Court of Appeal, ar fi fost extinsă la problema pensiei obligatorii şi ar fi pierdut deci orice efect util pentru a împiedica concedierile bazate pe diferenţa între vârstele de pensionare prevăzute pentru cele două sexe.

43. Pârâta şi guvernul Regatului Unit propun, dimpotrivă, un răspuns negativ la a doua întrebare. Ei admit că o directivă, în anumite circumstanţe particulare, poate avea un efect direct împotriva statului membru în măsura în care acesta din urmă nu s-ar putea apăra invocând propriei sale încălcări ale dreptului comunitar. Totuşi, ei susţin că o directivă nu ar putea niciodată impune direct obligaţii unor particulari şi că ea nu ar putea avea un efect direct decât faţă de un stat membru ca autoritate publică şi nu faţă de un stat membru ca angajator. Într-adevăr, în această ultimă calitate, statul nu s-ar distinge deloc de un angajator privat. Nu ar fi deci justificat să privilegieze angajaţii statului în raport cu angajaţii unei persoane private.

44. În ceea ce priveşte situaţia juridică a angajaţilor pârâtei, guvernul britanic precizează că ea este aceeaşi cu cea a angajaţilor unei persoane private. Desigur, conform dreptului constituţional britanic, instituţiile sanitare create de National Health Service Act din 1977, aşa cum a fost amendat de Health Services Act din 1980 şi de alte legi, ar fi organisme ale statului, iar angajaţii lor ar fi agenţi ai Coroanei. Totuşi, administrarea serviciului de sănătate de către autorităţile sanitare ar fi considerată ca fiind distinctă de administraţia centrală a guvernului, iar angajaţii săi nu ar fi consideraţi ca funcţionari.

45. În fine, atât pârâta, cât şi guvernul britanic consideră că dispoziţiile Directivei 76/207 nu sunt nici necondiţionale, nici suficient de clare şi precise pentru a avea un efect direct. Într-adevăr, pe de o parte, Directiva ar prevedea un anumit număr de derogări posibile, detaliile trebuind să fie precizate de statele membre, iar, pe de altă parte, termenii art. 5 ar fi complet neprecişi şi ar pretinde măsuri executorii ulterioare.

46. Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei Curţii (mai ales hotărârea din 19 ianuarie 1982, Becker, C-8/81, Rep. p. 53), în toate cazurile în care dispoziţii ale unei directive apar ca fiind, din punct de vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi suficient de precise, particularii pot să le invoce împotriva statului, fie când acesta se abţine să transpună în timp util Directiva în drept naţional, fie când realizează o transpunere incorectă.

47. Această jurisprudenţă se bazează pe considerentul că ar fi incompatibil cu caracterul constrângător pe care art. 189 îl recunoaşte Directivei de a exclude, în principiu, ca obligaţia pe care ea o impune să poată fi invocată de persoane avute în vedere. Curtea a tras de aici consecinţa că statul membru care nu a luat, în răstimpuri, măsurile de executare impuse de directivă nu poate opune particularilor neîndeplinirea de către el însuşi a obligaţiilor pe care ea le presupune.

48. Cât despre argumentul conform căruia o directivă nu poate fi invocată împotriva unui particular, trebuie subliniat că, potrivit art. 189 din Tratat, caracterul constrângător al unei directive pe care este bazată posibilitatea de a o invoca în faţa unei instanţe naţionale nu există decât faţă de „orice stat membru destinatar”. Rezultă că o directivă nu poate prin ea însăşi crea obligaţii în favoarea unui particular şi că o dispoziţie a unei directive nu poate fi deci invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane. Trebuie deci examinat dacă, în speţă, pârâta trebuie privită ca acţionând ca particular.

49. În această privinţă, trebuie remarcat că atunci când justiţiabilii sunt în măsură să se prevaleze de o directivă împotriva statului, ei pot să o facă oricare ar fi calitatea în care acţionează acesta din urmă, angajator sau autoritate publică. Într-un caz sau celălalt, trebuie, într-adevăr, evitat ca statul să nu poată trage avantaj din nerespectarea sa a dreptului comunitar.

50. Revine judecătorului naţional obligaţia de a aplica aceste consideraţii circumstanţelor speţei, care de altfel a indicat asupra acestui punct în ordonanţa sa de trimitere că pârâta, Southampton and South-Wales Hampshire Area Health Authority (Teaching), este o autoritate publică.

51. În ceea ce priveşte argumentul dezvoltat de guvernul britanic, conform căruia posibilitatea de a invoca dispoziţiile Directivei împotriva pârâtei în calitatea sa de instituţie de stat ar avea drept consecinţă o distincţie arbitrară şi nedreaptă între drepturile angajaţilor statului şi cele ale angajaţilor privaţi, nu poate justifica o apreciere diferită. Într-adevăr, o astfel de distincţie ar putea fi uşor evitată dacă statul membru în cauză transpusese corect Directiva în dreptul său naţional.

52. În fine, în ceea ce priveşte problema de a şti dacă prevederile art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207, care pune în practică principiul egalităţii de tratament prevăzut de art. 2 alin. 1 din această directivă, apare ca fiind, din punct de vedere al conţinutului său, necondiţionată şi suficient de precisă pentru a fi invocată de un particular împotriva statului. Trebuie constatat că, apreciată în ea însăşi, dispoziţia exclude orice discriminare bazată pe sex în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, în mod general şi în termeni neechivoci. Dispoziţia este deci suficient de precisă pentru a fi invocată de un justiţiabil şi aplicată de judecător.

53. Trebuie apoi examinat dacă interdicţia de discriminare pe care ea o prevede poate fi considerată ca necondiţionată, ţinând cont de derogările conţinute în directivă şi de dispoziţiile art. 5 alin. 2 conform cărora statele membre trebuie să ia anumite măsuri pentru a asigura aplicarea principiului egalităţii de tratament în cadrul dreptului naţional.

54. În ceea ce priveşte mai întâi rezerva formulată la art. 1 alin. 2 din Directiva 76/207, faţă de aplicarea principiului egalităţii de tratament în domeniul securităţii sociale, trebuie observat că această rezervă, deşi ea limitează domeniul material de aplicare a acestei directive, nu impune totuşi nicio condiţie aplicării acestui principiu în propriul său domeniu şi, mai ales, în ceea ce priveşte art. 5 din Directivă. La fel, excepţiile la Directiva 76/207 prevăzute la art. său 2 nu sunt pertinente în speţă.

55. Rezultă de aici că art. 5 din Directiva 76/207 nu conferă deloc statelor membre posibilitatea de a condiţiona sau de a restrânge aplicarea principiului egalităţii de tratament în câmpul său de aplicare propriu, şi că această dispoziţie este suficient de precisă şi necondiţională pentru a fi invocată de particulari în faţa instanţelor naţionale pentru a îndepărta aplicarea oricărei dispoziţii naţionale neconformă cu acest art. 5 alin. 1.

56. Trebuie deci răspuns la a doua întrebare că art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind interdicţia oricărei discriminări bazate pe sex, în ceea ce priveşte condiţiile de concediere, poate fi invocat împotriva unei autorităţi a statului acţionând în calitate de angajator pentru a îndepărta aplicarea oricărei dispoziţii naţionale neconformă cu acest art. 5 alin. 1.

 

Pentru aceste motive,

Curtea,

 

hotărând asupra întrebărilor adresate de către Court of Appeal, prin ordonanţa din 12 martie 1984, declară:

 

1. Articolul 5 alin. 1 din Directiva 76/207 trebuie interpretat în sensul că o politică generală de concediere, implicând concedierea unei femei pe singurul motiv că a atins sau depăşit vârsta la care ea are dreptul la o pensie pentru stat şi care este diferit pentru bărbaţi şi pentru femei în virtutea legislaţiei naţionale, constituie o discriminare bazată pe sex interzisă de această directivă.

2. Articolul 5 alin. 1 din Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind interdicţia oricărei discriminări bazate pe sex în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, poate fi invocat împotriva unei autorităţi a statului acţionând în calitate de angajator pentru a îndepărta aplicarea oricărei dispoziţii naţionale neconformă cu acest art. 5 alin. 1.

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner