Elisabeth Johanna Pacifica Dekker c. Stichting Vormingscentrumm voor Jong Volwassenen (VJV-Centrum) Plus. Hotărârea Curţii din 8 noiembrie 1990

Tematică: Egalitate cu privire la condişiile de muncă

1. Un angajator încălcă principiul egalităţii de tratament enunţat la art. 2 alin. 1 şi art. 3 alin. 1 din Directiva 76/207 privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale şi condiţiile de muncă, dacă refuză să încheie un contract de muncă cu o candidată pe care el o considerase aptă să exercite activitatea în cauză, când acest refuz de angajare este urmare a posibilelor consecinţe, păgubitoare pentru angajator, ale angajării unei femei însărcinate, refuz care rezultă din reguli, edictate de autorităţile publice în materie de incapacitate de muncă, care asimilează interdicţia de a exercita o activitate pe motiv de sarcină şi de naştere cu incapacitatea exercitării unei activităţi pe motiv de boală. Circumstanţa că nici un candidat de sex masculin nu s-a prezentat pentru post este fără relevanţă. 2. Dacă Directiva 76/207 lasă statelor membre, pentru a sancţiona încălcarea interdicţiei de discriminare, libertatea de a alege dintre diferitele soluţii proprii de realizare a obiectului său, ea implică totuşi ca, atunci când un stat membru alege o sancţiune înscriindu-se într-un regim de responsabilitate civilă, orice încălcare a interdicţiei de discriminare să fie suficientă pentru a angaja, ea singură, responsabilitatea întreagă a autorului său fără să poată fi invocate cauzele de exonerare prevăzute de dreptul naţional.
www.curia.eu

Obiectul litigiului

Cauza C-177/88 are ca obiect o cerere adresată Curţii, în aplicarea art. 177 din Tratatul CEE, de către Hoge Raad der Nederlanden, pentru a se obţine o decizie cu titlu preliminar asupra interpretării art. 2 şi 3 din Directiva 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locurile de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale (JO L 39, p. 40).

 

Motivele hotărârii

 

1. Prin hotărârea din 24 iunie 1988, ajunsă la Curte pe 30 iunie, Hoge Raad der Nederlanden a adresat, în virtutea art. 177 din Tratatul CEE, patru întrebări preliminare asupra interpretării art. 2 şi 3 din Directiva 76/207/CEE a Consiliului, din 9 februarie 1976, privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale (JO L 39, p. 40, în continuare „directivă”).

2. Aceste întrebări au fost ridicate în cadrul unui litigiu opunând-o pe doamna Dekker lui Stiching Vormingscentrumm voor Jong Volwassenen (VJV-Centrum) Plus (în continuare „VJV”). În iunie 1981, doamna Dekker şi-a depus candidatura pentru postul de educator la centrul de formare pentru tinerii adulţi administrat de VJV. Pe 15 iunie 1981, ea a informat comisia împuternicită cu examinarea candidaturilor că este însărcinată în 3 luni. Această comisie a propus-o totuşi conducerii VJV ca postulantul cel mai apt să exercite funcţia în cauză. Prin scrisoarea din 10 iulie 1981, VJV a anunţat-o totuşi pe doamna Dekker că nu va fi angajată.

3. În această scrisoare, VJV a precizat că această decizie se datora faptului că doamna Dekker era deja însărcinată când şi-a depus candidatura şi că, potrivit informaţiilor pe care le obţinuse, această circumstanţă implica faptul că, dacă el ar angaja-o, asiguratul său, Risicofonds Sociale Voorziemingen Bijzonder Onderwijs (Fonduri de acoperire de riscuri de prestaţii sociale din învăţământul special, în continuare „Risicofonds”), nu i-ar rambursa indemnizaţiile zilnice pe care ar fi obligat să i le plătească doamnei Dekker în concediul său de maternitate. În consecinţă, VJV ar fi pus în imposibilitatea financiară de a angaja un înlocuitor în timpul absenţei doamnei Dekker şi ar fi lipsit astfel de o parte din efective.

4. Reiese într-adevăr din dosarul cauzei că în conformitate cu art. 6 din Ziekengeldreglement (regulamentul intern al lui Risicofonds privitor la indemnizaţiile zilnice datorate în caz de boală), conducerea lui Risicofonds are puterea de a refuza, în tot sau în parte, rambursarea acestor indemnizaţii zilnice unui afiliat (angajatorul) în ipoteza în care un asigurat (angajatul) a devenit incapabil să-şi exercite funcţiile în cele 6 luni de la data dobândirii calităţii de asigurat, din moment ce la intrarea în vigoare a asigurării starea de sănătate a celei interesate lăsa să se prevadă apariţia acestei incapacităţi într-un astfel de răstimp. Contrar previziunilor de la art. 44 alin. 1 lit. b) din Ziektewet, lege olandeză despre asigurarea de boală, care prescrie regimul de asigurare aplicabilă ca regulă generală angajaţilor din sectorul privat, Ziekengeldreglement, singur aplicabil doamnei Dekker, nu conţine derogare pentru cazurile de sarcină de la reguli permiţând refuzul de rambursare a indemnizaţiilor zilnice în caz de „boală previzibilă”.

5. Arrondissementsrechtbank din Haarlen şi Serechtshof din Amsterdam, după ce au respins succesiv acţiunile doamnei Dekker vizând să obţină condamnarea lui VJV, să-i plătească daunele-interese pentru câştig nerealizat, aceasta a făcut recurs în faţa lui Hoge Raad der Nederlanden.

6. Considerând că acest recurs ridică dificultăţi de interpretare a Directivei 76/207 a Consiliului, Hoge Raad der Nederlanden a decis să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

„1. Un angajator acţionează, fie direct, fie indirect, împotriva principiului egalităţii de tratament vizat la art. 2 alin. 1 şi art. 3 alin. 1 din Directivă [a Consiliului, din 9 februarie 1976, privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale (76/207/CEE)], dacă refuză să încheie un contract de muncă cu o candidată pe care o considerase aptă pentru exercitarea activităţii avute în vedere, când acest refuz de angajare se bazează pe consecinţele, păgubitoare pentru angajator, ale sarcinii candidatei, sarcină existentă în momentul candidaturii, la care el trebuie să se aştepte, urmare a regulilor în materie de incapacitate de muncă edictate de autorităţile publice, asimilând imposibilitatea exercitării unei activităţi ca urmare a sarcinii şi a naşterii, cu împiedicarea exercitării activităţii pe motiv de boală?

2. Trebuie răspuns în mod diferit la prima întrebare, presupunând că nu sunt candidaţi masculini?

3. Este compatibil cu art. 2 şi 3:

a) atunci când s-a stabilit că a fost încălcat principiului egalităţii de tratament în detrimentul candidaturii care a fost refuzată, să se ceară în plus, pentru a admite o cerere întemeiată pe încălcarea acestui principiu, să fie vorba de o greşeală imputabilă angajatorului;

b) când s-a stabilit că a fost încălcat acest principiu, angajatorul să mai aibă posibilitatea de a invoca o cauză de exonerare de responsabilitate, fără să se încadreze în una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. 2-4?

4. Presupunând că este necesar să se pretindă că este o greşeală imputabilă angajatorului, în sensul vizat la întrebarea nr. 3 sau presupunând că este posibil să se invoce o cauză de exonerare de responsabilitate, este suficient, ca să nu fie o greşeală imputabilă angajatorului sau să nu poată fi invocată o cauză de exonerare de responsabilitate, ca angajatorul să se expună riscurilor prezentate în partea în fapt a prezentei hotărâri, sau art. 2 şi 3 trebuie interpretate în sensul că el trebuie să suporte aceste riscuri, cu excepţia situaţiei în care nu a dobândit absolută certitudine că prestaţiile datorate ca urmare a incapacităţii de muncă vor fi refuzate sau că el va pierde efective şi că el a întreprins tot ce îi era în putinţă să facă pentru a evita o astfel de eventualitate?”

 

7. Pentru o mai amplă expunere a faptelor litigiului din acţiunea principală, din derularea procedurii ca şi din observaţiile scrise prezentate Curţii, se face trimitere la raportul de audienţă. Aceste elemente din dosarul cauzei nu sunt reluate decât în măsura necesară raţionamentului Curţii.

 

Cu privire la prima întrebare

8. Trebuie amintit, cu titlu preliminar, că în conformitate cu art. 1 alin. 1 Directiva vizează punerea în practică, în statele membre, a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locurile de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale.

9. Articolul 2 alin. 1 din Directivă precizează că „principiul egalităţii de tratament implică (...) absenţa oricărei discriminări bazate pe sex, fie direct, fie indirect, cu referire, mai ales, la starea matrimonială sau familiară”. În virtutea art. 3 alin. 1, „aplicarea principiului egalităţii de tratament implică absenţa oricărei discriminări bazate pe sex în condiţiile de acces, inclusiv criteriile de selecţie, la slujbe sau posturi de muncă (...)”.

10. Trebuie examinată problema de a şti dacă un refuz de angajare în cazul vizat de judecătorul naţional poate constitui o discriminare bazată direct pe sex în sensul Directivei. Răspunsul la această problemă depinde de faptul de a şti dacă motivul esenţial al refuzului de angajare este un motiv care se aplică nediferenţiat lucrătorilor celor două sexe sau, dimpotrivă, dacă ea se aplică exclusiv unuia din cele două sexe.

11. Motivul invocat de angajator pentru a refuza angajarea doamnei Dekker constă în esenţă în faptul că nu ar fi obţinut de la Risicofonds rambursarea indemnizaţiilor zilnice pe care ar fi fost obligat să le plătească celei în cauză în timpul absenţei sale datorată sarcinii, în condiţiile în care ar fi trebuit totuşi să angajeze un înlocuitor. Aceiaşi situaţie se explică prin faptul că, pe de o parte, regimul naţional în cauză asimilează sarcina situaţiei bolii şi că, pe de altă parte, Ziekengeldreglement nu conţine nicio dispoziţie care să excludă sarcina din cazurile în care Risicofonds este abilitat să refuze rambursarea indemnizaţiilor zilnice.

12. În această privinţă, trebuie observat că un refuz de angajare pe motiv de sarcină nu poate fi opus decât femeilor şi constituie de aceea o discriminare directă bazată pe sex. Or, un refuz de angajare datorat consecinţelor financiare ale unei absenţe din cauză de sarcină trebuie privit ca bazat esenţial pe faptul sarcinii. O astfel de discriminare nu ar putea fi justificată de motive fundamentate pe prejudiciul financiar suferit de angajator în caz de angajare a unui femei însărcinate, în timpul concediul său de maternitate.

13. De altfel, circumstanţa că sarcina este asimilată bolii şi ca dispoziţiile lui Ziektewet şi Ziekengeldreglement în ceea ce priveşte rambursarea indemnizaţiilor zilnice legate de o sarcină nu sunt identice nu ar putea fi considerată ca implicând o discriminare bazată pe sex în sensul Directivei. În fine, refuzul de angajare, prezentat de un angajator ca urmare a consecinţelor financiare ale absenţei datorită sarcinii, constituie o discriminare directă. În consecinţă, nu trebuie examinată problema de a şti dacă dispoziţiile de drept naţional, ca cele menţionate mai sus, exercită o presiune atât de mare asupra angajatorului încât ele să-l determine să refuze angajarea unei femei însărcinată, astfel încât ele antrenează o discriminare în sensul Directivei.

14. Rezultă din condiţiile precedente că trebuie răspuns la prima întrebare preliminară că un angajator încălcă principiul egalităţii de tratament enunţat la art. 2 alin. 1 şi art. 3 alin. 1 din Directiva 76/207 a Consiliului, din 9 februarie 1976, privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ce priveşte accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale şi condiţiile de muncă, dacă refuză să încheie un contract de muncă cu o candidată pe care el o considerase aptă să exercite activitatea avută în vedere, când refuzul de angajare este bazat pe posibilele consecinţele, păgubitoare pentru angajator, ale angajării unei femei însărcinate şi rezultând din reguli care, edictate de autorităţile publice în materie de incapacitate de muncă, asimilează împiedicarea exercitării unei activităţi pe motiv de sarcină şi de naştere cu împiedicarea exercitării unei activităţi pe motiv de boală.

 

Cu privire la cea de a doua întrebare

15. Prin cea de a doua întrebare, Hoge Raad întreabă dacă faptul că niciun candidat de sex masculin nu s-ar fi prezentat pentru post este de natură să modifice răspunsul la prima întrebare.

16. VJV susţine că a doua întrebare impune un răspuns afirmativ, deoarece nu este vorba de efectul discriminatoriu al unei măsuri abstracte, ci de o decizie concretă a unui angajator de a nu angaja un candidat determinat. Când un angajator operează o alegere între candidaţi de sex exclusiv feminin, alegerea sa nu ar putea proveni dintr-o discriminare bazată pe sex, întrucât într-un astfel de caz angajatorul este ghidat de alte consideraţii, precum cele de natură financiară sau de administrare.

17. În această privinţă, trebuie amintit că răspunsul la problema de a şti dacă refuzul de a angaja o femeie constituie o discriminare directă sau indirectă depinde de motivul acestui refuz. Când acest motiv rezidă în circumstanţa că persoana interesată este însărcinată, decizia este direct legată de sexul candidatului. În aceste condiţii, absenţa candidaţilor masculini nu ar putea avea o incidenţă asupra răspunsului adus la prima întrebare preliminară.

18. De aceea, trebuie răspuns la a doua întrebare preliminară că circumstanţa că niciun candidat de sex masculin să nu s-a prezentat pentru post nu este de natură să modifice răspunsul la prima întrebare.

 

Cu privire la cea de a treia întrebare

19. Cea de a treia întrebare vizează a şti dacă art. 2 şi 3 din Directivă se opun ca o acţiune în daune-interese bazată pe încălcarea principiului egalităţii de tratament să nu poată fi admisă decât dacă s-a stabilit că angajatorul a comis o eroare şi că nu poate beneficia de nicio cauză de exonerare a responsabilităţii sale.

20. Atât doamna Dekker, cât şi guvernele olandez şi britanic consideră că din moment ce încălcarea principiului egalităţii de tratament este stabilită, aceasta trebuie să fie suficientă să angajeze responsabilitatea angajatorului.

21. În ceea ce-l priveşte, VJV arată că distincţia care este realizată între cele două ramuri ale celei de a treia întrebări preliminare, între o greşeală imputabilă angajatorului şi eventuala absenţă a unei cauze de exonerare a responsabilităţii sale, este parţial legată de dreptul naţional, aplicabil în speţa la acţiunea principală, care prevede consecinţe juridice diferite după caz. Acesta consideră că Directiva permite doar să se răspundă la problema de a şti dacă o încălcare a principiului egalităţii de tratament poate fi justificată într-un caz de determinat.

22. Trebuie arătat în această privinţă că Directiva, în alin. 2-4 din art. 2, prevede excepţii de la principiul egalităţii de tratament enunţat la alin. 1 din acest articol, dar că ea nu subordonează deloc angajarea responsabilităţii autorului unei discriminări de dovada unei greşeli sau de absenţa oricărei cauze de exonerare a responsabilităţii.

23. Articolul 6 din Directivă recunoaşte în favoarea victimelor discriminării existenţa drepturilor care pot fi invocate în justiţie. Dacă o aplicare completă a Directivei nu impune o formă determinată de sancţiune în caz de încălcare a interzicerii de discriminare, ea implică, în schimb, ca această sancţiune să fie de natură să asigure o protecţie jurisdicţională efectivă şi eficientă (hotărârea din 10 aprilie 1984, Von Colson şi Kamann, pct. 23, C-14/83, Rep. p. 1891). Ea trebuie, în plus, să aibă faţă de angajator un efect disuasiv real.

24. Trebuie observat că dacă responsabilitatea unui angajator pentru încălcarea principiului egalităţii de tratament era subordonată probei unei culpe care i-a fost imputabilă şi în absenţa oricărei cauze de exonerare recunoscută de dreptul naţional aplicabil, efectul util al acestor principii ar fi simţitor slăbit.

25. Rezultă de aici că, atunci când sancţiunea aleasă de statul membru se înscrie în cadrul unui regim de responsabilitate civilă a angajatorului, încălcarea interzicerii de discriminare trebuie să fie suficientă pentru a angaja, ea singură, întreaga responsabilitate a autorului său, fără să poată fi reţinute cauzele de exonerare prevăzute de dreptul naţional.

26. Trebuie, în consecinţă, răspuns că dacă Directiva 76/207 lasă statelor membre, pentru a sancţiona încălcarea interzicerii de discriminare, libertatea de a alege dintre diferitele soluţii proprii realizării obiectul său, ea implică totuşi ca, atunci când un stat membru alege o sancţiune care se înscrie într-un regim de responsabilitate civilă, orice încălcare a interzicerii de discriminare să fie suficientă pentru a angaja, ea singură, responsabilitatea întreagă a autorului său, fără să se poată ţine cont de cauzele de exonerare prevăzute de dreptul naţional.

 

Cu privire la cea de a patra întrebare

27. Având în vedere răspunsul adus la cea de a treia întrebare preliminară, nu mai trebuie să se răspundă celei de a patra întrebări.

 

Pentru aceste motive,

Curtea,

 

hotărând asupra întrebărilor adresate ei de Hoge Raad der Nederlanden, prin hotărârea din 24 iunie 1988, declară:

 

1. Un angajator încalcă principiul egalităţii de tratament enunţat la art. 2 alin. 1 şi art. 3 alin. 1 din Directiva 76/207 privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ce priveşte accesul la locuri de muncă accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale şi condiţiile de muncă, dacă refuză să încheie un contract de muncă cu o candidată pe care el o considerase aptă să exercite activitatea în cauză, când acest refuz de angajare este urmare a posibilelor consecinţe, păgubitoare pentru angajator, ale angajării unei femei însărcinate şi refuz care rezultă din reguli edictate de autorităţile publice în materie de incapacitate de muncă, care asimilează interdicţia de a exercita o activitate pe motiv de sarcină şi de naştere cu incapacitatea exercitării unei activităţi pe motiv de boală.

2. Circumstanţa că niciun candidat de sex masculin nu s-a prezentat pentru post nu este de natură să modifice răspunsul la prima întrebare.

3. Dacă Directiva 76/207 lasă statelor membre, pentru a sancţiona încălcarea interdicţiei de discriminare, libertatea de a alege dintre diferitele soluţii proprii să realizeze obiectul său, ea implică totuşi că, atunci când un stat membru alege o sancţiune înscriindu-se într-un regim de responsabilitate civilă, orice încălcare a interdicţiei de discriminare trebuie să fie suficientă pentru a angaja, ea singură, responsabilitatea întreagă a autorului său, fără să poată să se ţină cont de cauzele de exonerare prevăzute de dreptul naţional.

 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner