Ulrich Hofmann c. Barner Ersatzkasse. Hotărârea Curţii din 12 iulie 1984

Tematică: Egalitate cu privire la condişiile de muncă

1. Directiva 76/207 nu are drept obiect reglementarea problemelor privind organizarea familiei sau modificarea repartizării responsabilităţilor în cadrul cuplului. 2. Rezervând statelor membre dreptul de a menţine sau de a introduce dispoziţii destinate să protejeze femeia în ceea ce priveşte „sarcina şi maternitatea”, Directiva 76/207 recunoaşte legitimitatea, în raport cu principiul egalităţii, a protecţiei sub două direcții. Este vorba de a asigura, pe de o parte, protecţia condiţiei biologice a femeii în cursul sarcinii sale şi după aceasta, până la un moment în care funcţiile sale fiziologice şi psihice sunt normalizate, iar, pe de altă parte, protecţia raporturilor particulare între femeie şi copilul ei în cursul perioadei care urmează sarcinii şi naşterii, evitând ca aceste raporturi să fie tulburate de cumulul de îndatoriri rezultând din exercitarea simultană a unei activităţi profesionale. 3. Un concediu de maternitate acordat femeii după expirarea termenului legal de protecţie intră în domeniul de aplicare al art. 2 alin. 3 din Directiva 76/207, prin faptul că el vizează protecţia femeii atât faţă de consecinţele sarcinii, cât şi faţă de consecinţele maternităţii. Cu acest titlu, un astfel de concediu poate fi legitim rezervat mamei, cu excluderea oricărei alte persoane, ţinând cont de faptul că doar mama se poate găsi sub presiuni de nedorit de a-şi relua lucrul înainte de vreme. 4. Directiva 76/207 rezervă statelor membre o putere de apreciere în ceea ce priveşte măsurile sociale pe care ele le adoptă în vederea asigurării, în cadrul trasat de directivă, a protecţiei femeii în ceea ce priveşte sarcina şi maternitatea, ca şi compensarea dezavantajelor de fapt, în materie de păstrare a locului de muncă. Astfel de măsuri sunt strâns legate de ansamblul sistemului de protecţie socială din diferitele state membre. Aceste state dispun, de aceea, de o marjă de apreciere rezonabilă în ceea ce priveşte natura măsurilor de protecţie şi modalităţilor concrete ale realizării lor. 5. Articolul 1, art. 2 şi art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207 trebuie interpretate în sensul că un stat membru poate acorda mamei, după expirarea termenului legal de protecţie, un concediu de maternitate a cărui acordare statul o favorizează prin plata unei remuneraţii. Directiva nu impune statelor membre obligaţia de a permite alternativ acordarea unui astfel de concediu tatălui, chiar în caz de decizie conformă a părinţilor.
www.curia.eu

Obiectul litigiului

 

Cauza C-184/83 are ca obiect o cerere adresată Curţii, în aplicarea art. 177 din Tratatul CEE, de către Landessozialgericht Hamburg pentru a se obţine o decizie cu titlu preliminar asupra interpretării art. 1, 2 şi art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207 a Consiliului, din 9 februarie 1976, privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale,

 

Motivele hotărârii

 

1. Prin ordonanţa din 9 august 1983, ajunsă la Curte pe 29 august, Landessozialgericht Hamburg a adresat, în virtutea art. 177 din Tratatul CEE, două întrebări preliminare privind interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale (JO L 39, p. 40) pentru a putea aprecia compatibilitatea, cu dreptul comunitar, a art. 8A) din legea privind protecţia socială a mamei (Mutterschutzgesetz), din 18 aprilie 1968, aşa cum a fost ea modificată de legile din 25 iunie 1979 şi 22 decembrie 1981 (BGBL, I, 1968, p. 315, 1979, p. 797 şi 1981, p. 1523).

2. Rezultă din ordonanţa de trimitere că domnul Hofmann, reclamant în acţiunea principală, este tatăl unui copil natural, pe care l-a recunoscut. Angajatorul său i-a acordat, pentru perioada care urma expirării termenului legal de protecţie de 8 săptămâni prevăzut în favoarea mamei până în ziua în care copilul a atins vârsta de 6 luni, un concediu fără plată, ocupându-se în acest timp de copil în vreme ce mama îşi continua activitatea profesională.

3. Tot atunci, reclamantul a introdus la Barner Ersatzkasse, pârâta în acţiunea principală, o cerere vizând să obţină, pe durata concediului de maternitate în sensul art. 8A din legea privind protecţia socială a mamei o alocaţie conform cu dispoziţiile combinate ale art. 13 din aceeaşi lege şi din art. 200 alin. 4 din Reichsversicherungsordnung.

4. Pârâta a respins cererea reclamantului; reclamaţia introdusă de acesta din urmă împotriva acestei decizii fost şi ea în respinsă. O acţiune introdusă de Sozialgericht Hamburg a fost respinsă prin hotărârea din 19 octombrie 1982, pe motiv că, în conformitate cu art. 8A din legea privind protecţia socială a mamei şi conform voinţei legislatorului, doar mamele ar putea avea drept la un concediu de maternitate. Conform Sozialgericht, intenţionat legislatorul nu ar fi creat un „concediu parental”.

5. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei decizii la Landessozialgericht Hamburg, arătând că crearea concediului de maternitate de către legea asupra protecţiei sociale a mamei nu ar avea în realitate drept obiect protecţia sănătăţii mamei, ci ar viza exclusiv îngrijirile pe care mama le aduce copilului. În cursul procedurii în faţa Landessozialgericht, el a solicitat, în primul rând, amânarea pronunţării, iar anumite întrebări să fie adresate Curţii de justiţie, privind interpretarea Directivei 76/207.

6. Landessozialgericht, ţinând cont de îndoielile care au apărut asupra conformităţii legislaţiei naţionale privind concediul de maternitate cu Directiva citată, a admis cererea domnului Hofmann, cu atât mai mult cu cât i se adusese la cunoştinţă că şi Comisia a introdus un recurs pentru neîndeplinirea obligaţiilor împotriva RFG asupra aceleiaşi întrebări (recurs 248/83). El a adresat, în consecinţă, Curţii, două întrebări redactate astfel:

„1. Constituie o încălcare a art. 1, 2 şi 5 alin. 1 din Directiva Consiliului Comunităţilor Europene din 9 februarie 1976 „privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale” (76/207/CEE, JO L 39, p. 40-42) când, după expirarea perioadei de convalescenţă a mamei, cu o durată de 8 săptămâni după naştere, un concediu, a cărui acordare o favorizează statul prin plata remuneraţiei nete, plafonată totuşi la 25 de mărci germane pe zi, şi care durează până în ziua în care copilul atinge vârsta de 6 luni, este prevăzută exclusiv în favoarea mamelor care exercită o activitate remunerată, dar nu alternativ în caz de decizie conformă a părinţilor în favoarea taţilor care exercită o activitate remunerată?

2. În caz de răspuns afirmativ la prima întrebare, art. 1, 2 şi 5 alin. 1 din Directiva Consiliului 76/207/CEE sunt direct aplicabile în statele membre?”

7. În ordonanţa sa de trimitere, Landessozialgericht a semnalat că, tot atunci, reclamantul formase o verfassungsbeschwerde (recurs constituţional) în faţa Bundesverfassungsgericht, invocând neconstituţionalitatea anumitor dispoziţii ale legii instituind concediul de maternitate, pentru încălcarea principiului egalităţii bărbatului şi femeii în faţa legii, consacrată de art. 3 alin. 2 şi 3 din legea fundamentală germană.

 

Cu privire la prima întrebare (scopul şi limita principiului egalităţii de tratament)

8. Trebuie amintit, cu titlu preliminar, conţinutul dispoziţiilor legislative privind concediul de maternitate, care fac obiectul contestaţiei în faţa Landessozialgericht.

9. Conform art. 6 alin. 1 din legea asupra protecţiei sociale a mamei, femeile lăuze nu pot fi puse la muncă înainte de expirarea unui termen de 8 săptămâni după naştere. Conform art. 8A din aceeaşi lege, mamele au dreptul la un concediu de maternitate urmare a termenului de protecţie prevăzut de art. 6 alin. 1 până în ziua în care copilul atinge vârsta de 6 luni. Concediul trebuie cerut de mamă cel mai târziu cu 4 săptămâni înaintea expirării termenului de protecţie. Este subordonat condiţiei ca mama să fi fost angajată într-un raport de muncă un o perioadă de timp care este, în principiu, de 9 luni înainte de naştere. Dacă copilul decedează în timpul concediului, concediul încetează, în principiu la 3 săptămâni după deces. Conform art. 9A, i se interzice angajatorului să rezilieze contractul de muncă în cursul concediului de maternitate şi al unei perioade de 2 luni după încetarea acestuia. Conform art. 13 din lege, mama se bucură de o alocaţie în sarcina trezoreriei publice, egală cu salariul său dar plafonată la suma de 25 mărci germane pe zi, potrivit dispoziţiilor în vremea litigiului.

10. Reclamantul arată, în substanţă, că dispoziţiile legislative contestate, contrar termenului de protecţie al art. 6 din lege, nu ar avea drept obiect principal protecţia socială a mamei, pentru motive biologice şi medicale, ci în realitate protecţia copilului. Reclamantul trage această concluzie, pe de o parte, din lucrările pregătitoare ale legii privind introducerea concediului de maternitate şi, pe de altă parte, din anumite caracteristici obiective ale legii. Relevă pe acest subiect, în particular, trei caracteristici ale acesteia:

- faptul că este suprimat concediul în caz de deces al copilului, ceea ce ar demonstra că acesta a fost creat în interesul copilului, şi nu în cel al mamei;

- caracterul facultativ al concediului – nu am putea deci spune că acesta a fost instaurat pentru a răspunde unor necesităţi biologice sau medicale ineluctabile;

- în fine, cerinţa ca raportul de muncă să fi existat pe o perioadă minimă înaintea naşterii. Acordarea concediului nu ar fi deci necesară în interesul mamei, dacă nu el ar fi trebuit extins la toate femeile salariate, oricare ar fi data angajării lor într-un raport de muncă.

11. Conform reclamantului, protecţia mamei împotriva acumulării de sarcini rezultând din maternitate şi din raportul de muncă ar putea fi asigurată prin măsuri nediscriminatorii, precum admiterea tatălui la beneficiul concediului sau crearea unui concediu parental, astfel încât să elibereze mama de grija copilului şi să-i permită să-şi reia activitatea profesională de la expirarea termenului legal de protecţie. Reclamantul consideră, în plus, că opţiunea între posibilităţile astfel deschise, în respectul principiului nediscriminării între sexe, ar trebui lăsată la libera apreciere a părinţilor copilului.

12. Poziţia reclamantului a fost sprijinită de Comisie. Aceasta consideră că rezerva art. 2 alin. 3 din Directiva 76/207, care autorizează statele membre să menţină dispoziţii privind protecţia femeii, mai ales în ceea ce priveşte sarcina şi maternitatea, trebuie interpretată restrictiv având în vedere că ea derogă de la principiul egalităţii de tratament. Acestui principiu, care constituie un „drept fundamental”, nu i s-ar putea restrânge aplicarea decât prin dispoziţii obiectiv necesare protecţiei mamei. Dacă o legislaţie naţională, ca cea în speţă, serveşte şi interesul copilului, obiectul său ar trebui realizat de preferinţă prin mijloace nediscriminatorii. Or, în speţă, scopul protecţiei recunoscut de art. 2alin. 3 din Directivă ar putea fi atins la fel de bine printr-o uşurare a sarcinilor menajere ale mamei, graţie acordării concediului tatălui.

13. Comisia atrage atenţia asupra faptului că în mai multe state membre legislaţia socială se orientează spre acordarea unui „concediu parental”, căruia ar trebui să i se dea preferinţă în raport cu concediile rezervate doar mamei. Ea şi-a manifestat intenţia de a introduce eventual recursuri în neîndeplinirea obligaţiilor de stat împotriva mai multor state membre care, după modalităţi diverse, menţin măsuri comparabile cu concediul de maternitate prevăzut de legislaţia germană.

14. Guvernul RFG, sprijinind poziţia lui Barner Ersatzkasse, arată că protecţia legală a mamei, cum este ea prevăzută de legislaţia contestată, vizează să reducă antinomia între rolul femeii ca mamă şi situaţia sa de salariată în viaţa profesională, pentru a-şi păstra sănătatea şi pe cea a copilului. Acesta admite că divergenţe de apreciere subzistă pe durata perioadei în care femeia trebuie să beneficieze de protecţie deosebită ca urmare a sarcinii şi a naşterii, dar arată că această perioadă, variabilă pentru fiecare femeie, se întinde pe o durată apreciabilă după expirarea termenului legal de protecţie de 8 săptămâni prevăzut de lege. Astfel, instituirea concediului de maternitate ar fi justificată de raţiuni care ţin de caracteristicile biologice ale femeii, scopul său fiind de a nu obliga mama, de la expirarea termenului legal de protecţie, să decidă dacă trebuie sau nu să-şi reia ocupaţia salarială. Experienţa şi statisticile ar arăta într-adevăr că sub vechea legislaţie un număr apreciabil de femei salariate ar fi fost constrânse să-şi abandoneze slujba ca urmare a maternităţii lor.

15. Împotriva argumentelor dezvoltate în particular de reclamantul la acţiunea principală, guvernul RFG arată că, în sistemul legislaţiei germane, concediul de maternitate constituie o continuare a protecţiei mamei la expirarea termenului legal de protecţie prevăzut de art. 6 alin. 1 din lege. Suprimarea concediului în caz de deces al copilului ar fi justificată de faptul că moartea copilului pune capăt cumulului de sarcini rezultând pentru femeie din maternitate şi din exercitarea unei activităţi profesionale. Faptul că concediul ar fi facultativ şi poate fi cerut de mamă ar fi conform cu obiectul său, care să permită femeii să aleagă liber, ţinând cont de starea sa fizică şi de alţi factori cu caracter familial şi social, soluţia cel mai bine adaptată situaţiei sale profesionale: graţie acestei dispoziţii, scopul concediului, care este de a proteja mama, ar putea fi atins într-un mod optim în comparaţie cu alte soluţii, ca acordarea unui concediu tatălui sau asumarea copilului de alţi membri ai familiei. În fine, dispoziţia care subordonează acordarea concediului exigenţei ca mama să fi fost angajată într-un raport de muncă un timp minim înainte de naştere s-ar explica prin grija de a evita abuzuri constând în faptul ca femei însărcinate să stabilească un raport de muncă în cursul sarcinii pentru a-şi asigura un concediu şi prestaţii pecuniare legate de el.

16. Guvernul Regatului Unit, ca urmare a unei expuneri a sistemului de protecţie a mamei în legislaţia socială a Regatului Unit, sprijină poziţia guvernului german. El ia o atitudine critică împotriva tezei apărate de Comisie prin faptul că aceasta ar da o interpretare prea restrictivă art. 2 alin. 3 din Directivă, astfel încât ar descuraja statele membre să folosească posibilităţile rezervate de această dispoziţie.

17. Pentru a răspunde întrebării adresate de Landessozialgericht, trebuie, mai întâi, amintite dispoziţiile Directivei 76/207 la care s-a făcut referire.

18. Directiva are drept obiect punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte, între altele, „condiţiile de muncă”, în vederea realizării obiectivelor de politică socială a Tratatului CEE, la care se face referire prin al treilea considerent al preambulului Directivei.

19. În acest scop, art. 1 defineşte „principiul egalităţii de tratament” în sensul că Directiva vizează punerea în practică, în statele membre, a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, promovarea şi formarea profesionale şi condiţiile de muncă. Conform art. 2 alin. 1, principiul egalităţii de tratament implică „absenţa oricărei discriminări bazate pe sex, fie direct, fie indirect, prin referire mai ales la starea matrimonială sau familială”. Conform art. 5 alin. 1, aplicarea principiului egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, „implică să fie asigurate bărbaţilor şi femeilor aceleaşi condiţii, fără discriminare bazată pe sex”, iar alin. 2 din acelaşi articol impune statelor membre obligaţia de a suprima dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative contrare principiului egalităţii de tratament şi de a le revizui pe cele contrare acestui principiu, „când grija de protecţie care le-a inspirat la origine nu mai este actuală”.

20. Alineatele 2, 3 şi 4 din art. 2 indică, în diferite privinţe, limitele principiului egalităţii de tratament enunţat de directivă.

21. Conform alin. 2, fără interes în contextul prezentei cauze, Directiva nu se opune posibilităţii pe care o au statele membre de a exclude din câmpul său de aplicare activităţile profesionale pentru care, „datorită naturii lor sau a condiţiilor exercitării lor, sexul lucrătorului constituie o condiţie determinantă”.

22. Alineatul 3 dispune astfel: „prezenta directivă nu se opune dispoziţiilor privind protecţia femeii, mai ales în ceea ce priveşte sarcina şi maternitatea”.

23. Mai trebuie evocat în prezentul context şi alin. 4, conform căruia Directiva nu se opune măsurilor vizând să promoveze egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei, „remediind inegalităţile de fapt care afectează şansele femeilor în domeniile vizate la art. 1 alin. 1”, adică în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, promovarea profesională şi celelalte condiţii de muncă.

24. Rezultă din această analiză că Directiva nu are ca obiect să reglementarea problemelor privind organizarea familiei sau să modifice repartizarea responsabilităţilor în cadrul cuplului.

25. Trebuie precizat apoi, în ceea ce priveşte alin. 3 mai ales, că rezervând statelor membre dreptul de a menţine sau de a introduce dispoziţii destinate să protejeze femeia în ce priveşte „sarcina şi maternitatea”, Directiva recunoaşte legitimitatea, în raport cu principiul egalităţii, a protecţiei celor două ordine de nevoi ale femeii. Este vorba de a asigura, pe de o parte, protecţia condiţiei biologice a femeii în cursul sarcinii sale şi după aceasta, până în momentul în care funcţiile sale fiziologice şi psihice sunt normalizate ca urmare a naşterii, şi, pe de altă parte, protecţia raporturilor particulare între femeie şi copilul său în perioada care urmează sarcinii şi naşterii, evitând ca aceste raporturi să fie tulburate de cumulul de responsabilităţi rezultând din exercitarea simultană a unei activităţi profesionale.

26. În principiu, o măsură precum un concediu de maternitate, acordat femeii după expirarea termenului legal de protecţie, intră deci în domeniul de aplicare al art. 2 alin. 3 din Directiva 76/207, prin faptul că el vizează protecţia femeii atât faţă de consecinţele sarcinii, cât şi faţă de condiţia sa de maternitate. Cu acest titlu, un astfel de concediu poate fi legitim rezervat mamei, cu excluderea oricărei alte persoane, ţinând cont de faptul că doar mama se poate găsi sub presiuni nedorite de a-şi relua prematur munca.

27. Trebuie arătat, în plus, că Directiva rezervă statelor membre o putere de apreciere în ce priveşte măsurile sociale pe care le iau pentru a asigura, în cadrul tratat de directivă, protecţia femeii în ce priveşte sarcina şi maternitatea, ca şi compensarea dezavantajelor de fapt, în materie de păstrare a locului de muncă, pe care femeia le suportă spre deosebire de bărbat. Astfel de măsuri, aşa cum guvernul Regatului Unit a arătat pe bună dreptate, sunt strâns legate de ansamblul sistemului de protecţie socială a diferitelor state membre. Trebuie, de aceea, constatat că aceste state dispun de o marjă de apreciere rezonabilă referitoare la natura măsurilor de protecţie şi modalităţile concrete ale realizării lor.

28. Rezultă din cele ce preced că trebuie răspuns la întrebarea adresată de Landessozialgericht Hamburg că art. 1, 2 şi 5 alin. 1 din Directiva 76/207 a Consiliului trebuie interpretate în sensul că un stat membru poate acorda mamei, după expirarea termenului legal de protecţie, un concediu de maternitate a cărui acordare statul o favorizează prin plata unei remuneraţii. Directiva nu impune statelor membre obligaţia de a permite alternativ acordarea unui astfel de concediu tatălui, chiar în caz de decizie conformă a părinţilor.

29. Răspunsul la prima întrebare adresată de Landessozialgericht fiind negativ, a doua întrebare, privind efectul Directivei 76/207 în cazul în care dispoziţiile sale n-ar fi fost cunoscute de un stat membru, este fără obiect.

 

 

Pentru aceste motive,

Curtea,

 

hotărând asupra întrebărilor adresate ei de Landessozialgericht Hamburg, prin ordonanţa din 9 august 1983, declară:

 

Articolele 1, 2 şi art. 5 alin. 1 din Directiva 76/207 a Consiliului, din 9 februarie 1976, privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale, trebuie interpretate în sensul că un stat membru poate acorda mamei, după expirarea termenului legal de protecţie, un concediu de maternitate a cărui acordare statul o favorizează prin plata unei remuneraţii. Directiva nu impune statelor membre obligaţia de a permite alternativ acordarea unui astfel de concediu tatălui, chiar în caz de decizie conformă a părinţilor.

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner