Comisia Comunităţilor Europene c. Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. Hotărârea Curţii din 8 noiembrie 1983

Tematică: Egalitate cu privire la condişiile de muncă

1. Directiva 76/207 vizează toate contractele colective fără a distinge între natura efectelor juridice pe care o produc sau nu. Motivul acestei generalităţi se găseşte în faptul că, chiar când ele nu au efecte juridice constrângătoare între părţile care le semnează sau pentru raporturile de muncă pe care le reglementează, contractele colective au totuşi importante consecinţe de fapt asupra relaţiilor de muncă pe care le reglementează, mai ales prin faptul că ceea ce ele stabilesc şi acordă lucrătorilor şi furnizează întreprinderilor, în interesul păcii sociale, indicaţii referitoare la condiţiile pe care trebuie sau nu să le îndeplinească în cadrul relaţiilor de muncă. Necesitatea de a asigura un efect deplin Directivei impune să poată fi eliminate sau modificate, prin mijloace corespunzătoare, clauzele acestor convenţii incompatibile cu obligaţiile pe care Directiva le impune statelor membre. 2. Dacă art. 2 alin. 2 din Directiva 76/207 permite statelor membre să excludă din câmpul de aplicare al Directivei activităţile profesionale pentru care, datorită naturii lor sau a condiţiilor exercitării lor, sexul lucrătorului constituie o condiţie determinantă, faptul că o lege dintr-un stat membru exclude de la interdicţia discriminării între sexe toate locurile de muncă în întreprinderile publice sau private, în care numărul persoanelor angajate nu este mai mare de 5, depăşeşte – din cauza caracterului general al excluderii – obiectivul Directivei, putând fi în mod legitim cercetat în cadrul dispoziţiei în cauză. 3. În domeniul accesului la profesia de moaşă şi la formarea aferentă ei, statele membre au obligaţia de a pune în practică principiul egalităţii de tratament fixat de Directiva 76/207. Trebuie totuşi recunoscut că, în prezent, unele persoane pot avea un rol important în relaţiile dintre moaşă şi pacienta sa. În aceste condiţii, omiţând în prezent să facă o deplină aplicare principiului fixat de directivă, un stat membru nu depăşeşte limitele puterii recunoscute statelor membre de art. 9 alin. 2 şi art. 2 alin. 2 din Directivă.
www.curia.eu

Obiectul litigiului

 

Cauza C-165/82 are ca obiect cererea pentru a se constata că Regatul Unit şi-a încălcat obligaţiile care îi revin în virtutea Tratatului CEE neadoptând în termenul prescris dispoziţiile necesare pentru a se conforma Directivei Consiliului 76/207, din 9 februarie 1976, privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale (JO L 39, p 40),

 

Motivele hotărârii

 

1. Prin cererea depusă la grefa Curţii pe 3 iunie 1982, Comisia Comunităţilor Europene a introdus, în virtutea art. 169 din Tratatul CEE, o acţiune vizând să recunoască faptul că Regatul Unit şi-a încălcat obligaţiile care îi revin în virtutea Tratatului omiţând să interzică, în perioadele prescrise, dispoziţiile necesare pentru a se conforma Directivei 76/207 a Consiliului, din 9 februarie 1976, privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale (JO L 39, p. 40)

2. Comisia reproşează Regatului Unit că nu a asigurat decât o executare parţială a Directivei, omiţând să modifice şi să completeze Sex Discrimination Act din 1975 (în continuare „legea din 1975”) care, suprimând un anumit număr de discriminări în materie de muncă, lasă să subziste altele a căror eliminare o prevede Directiva a fi realizată cel mai târziu pe 12 august 1978.

3. Plângerile Comisiei se referă la punctele următoare:

A. Nici legea din 1975, nicio altă dispoziţie a legislaţiei în vigoare în Regatul Unit nu prevede că dispoziţii contrare principiului egalităţii de tratament care figurează în contractele colective sau în regulamentele interioare ale întreprinderilor, ca şi în statutele profesiilor independente sunt nule, pot fi declarate nule sau pot fi amendate.

B. Contrar a ceea ce prevede Directiva, legea respectivă, în secţiunea sa 6 (3), exclude de la interdicţia discriminării situaţia prestării unei munci într-o reşedinţă privată (Private Household) şi cazurile în care numărul de persoane angajate de angajator nu depăşeşte 5 (persoanele angajate într-o reşedinţă privată neincluse).

C. În fine, secţiunea 20 a legii din 1975 exclude interdicţia discriminării bazate pe sex în ceea ce priveşte slujba, promovarea şi formarea de moaşă.

 

Cu privire la prima plângere

4. Guvernul Regatului Unit consideră că această plângere nu este întemeiată. În virtutea secţiunii 18 din Trade Union and Labour Relations Act din 1974, contractele colective încheiate înainte de 1 decembrie 1971 sau după intrarea în vigoare a acestei legi ar fi presupuse că nu au stabilit între părţi un contract constrângător din punct de vedere juridic, cu excepţia situaţiei în care acestea au fost reglementate în scris şi dacă ele conţin o clauză în care părţile îşi exprimă intenţia ca contractele să fie contracte constrângătoare din punct de vedere juridic. Într-adevăr, contractele colective nu ar fi în mod normal constrângătoare juridic. Guvernul nu ar avea conştiinţă de niciun contract colectiv constrângător din punct de vedere juridic acum în vigoare în Regatul Unit.

5. Presupunând că există contracte colective care conţin dispoziţii contrare egalităţii de tratament, aceste dispoziţii, dacă nu ar fi susceptibile să fie modificate în virtutea secţiunii 3 din Equal Pay Act din 1970, ar fi nule în virtutea art. 77 din Legea din 1975.

6. Aceeaşi dispoziţie ar face nule consecinţele oricărei dispoziţii a regulamentului interior al unei întreprinderi sau a statutului unei profesii independente contrară interzicerii de discriminare. Acesta ar fi cazul unui contract între membrii unei profesii sau între aceştia şi întreprindere sau orice organism profesional având personalitate juridică. În ipoteza în care o discriminare în materie de muncă şi-ar găsi originea din inserarea unei dispoziţii discriminatorii în regulamentul interior al unei întreprinderi sau al unui organism cu caracter profesional, această discriminare ar cădea sub incidenţa secţiunii 6 din legea din 1975. În plus, presupunând că o întreprindere având drept obiect de activitate plasarea lucrătorilor, acesta nu ar propune locuri de muncă, în virtutea regulamentului său interior, decât unor persoane de unul dintre sexe, excluzând-ul pe celălalt, aceasta i-ar fi interzis de secţiunea 15 din legea din 1975.

7. În sfârşit, în cazul în care o dispoziţie contrară principiului egalităţii de tratament ar avea legătură cu autorizaţia de a exercita o profesie sau cu calificările cerute în acest scop, ea ar intra sub incidenţa secţiunii 13 alin. 1 din legea din 1975, care interzice, în substanţă, autorităţilor şi organismelor abilitate să acorde aceste autorizaţii sau să determine calificările „să acţioneze în mod discriminatoriu faţă de femei”.

8. Aceste argumente nu sunt suficiente pentru a elimina plângerile formulate de Comisie. Dacă poate fi admis că legislaţia Regatului Unit satisface obligaţiile impuse de directivă în ceea ce priveşte eventualele contracte colective care ar avea efecte juridice constrângătoare, în măsura în care acestea sunt vizate de secţiunea 77 din legea din 1975, trebuie dimpotrivă constatat că legislaţia Regatului Unit nu conţine nicio dispoziţie corespunzătoare, nici în ce priveşte contractele colective neconstrângătoare – dintre care guvernul Regatului Unit declară că ele sunt singurele care există – nici în ce priveşte regulamentele interioare ale întreprinderilor, nici în ce priveşte statutele profesiilor independente.

9. Argumentarea Regatului Unit conform căreia caracterul neconstrângător al contractelor colective le-ar face să scape din câmpul de aplicare al Directivei nu ar putea fi admisă, chiar dacă se ţine cont de observaţia Regatului Unit conform căreia contractele de individuale muncă încheiate în cadrul unui contract colectiv intră sub incidenţa nulităţii prevăzute la secţiunea 77 din legea din 1975.

10. În art. 4 lit. b) Directiva 76/207 prevede într-adevăr că aplicarea principiului egalităţii de tratament în domeniile pe care le priveşte implică faptul că statele membre iau măsurile necesare ca să: „(...) b) să fie nule, să poată fi declarate nule sau să poată fi amendate dispoziţiile contrare principiului egalităţii de tratament care figurează în contractele colective sau în contractele individuale de muncă, în regulamentele interioare ale întreprinderilor, ca şi în statutele profesiilor independente”.

11. Directiva vizează astfel toate contractele colective, fără a distinge între natura efectelor juridice pe care ele le produc sau nu. Motivul acestei generalităţi se găseşte în circumstanţa că, chiar când ele nu au între părţile care le semnează sau pentru raporturile de muncă pe care le reglementează efecte juridice constrângătoare, contractele colective au totuşi importante consecinţe de fapt asupra relaţiilor de muncă pe care le reglementează, mai ales prin faptul că ele stabilesc şi acordă lucrătorilor şi furnizează întreprinderilor, în interesul păcii sociale, indicaţii referitoare la condiţiile pe care trebuie sau nu să le îndeplinească în cadrul relaţiilor de muncă. Necesitatea asigurării unui efect deplin Directivei impune să poată fi eliminate sau modificate, prin mijloace corespunzătoare, clauzele acestor convenţii incompatibile cu obligaţiile pe care Directiva le impune statelor membre.

 

În ceea ce priveşte a doua plângere

12. Conform guvernului Regatului Unit, excluderile interzicerii discriminării, prevăzută de secţiunea 6 (3) a legii din 1975 în caz de prestare a unei munci într-o reşedinţă privată (Private Household) sau în întreprinderi sau numărul de persoane angajate nu depăşeşte 5, ar fi justificate prin excepţia pe care Directiva însăşi a prevăzut-o în art. său 2 alin. 2, conform căruia: „Prezenta directivă nu se opune posibilităţii pe care o au statele membre de a exclude din câmpul său de aplicare activităţile profesionale şi, la nevoie, formările profesionale pentru aceste activităţi profesionale, pentru care, pe motivul naturii lor sau a condiţiilor exercitării lor, sexul constituie o condiţie determinantă”.

13. Trebuie să recunoaştem că dispoziţia în cauză a legii din 1975, în ceea ce priveşte munca într-o reşedinţă privată, vizează să concilieze principiul egalităţii de tratament cu acela, şi el fundamental, al respectării vieţii private. Această conciliere face parte dintre elementele care trebuie luate în considerare pentru a determina câmpul de aplicare al excepţiei prevăzute la art. 2 alin. 2 din Directivă.

14. Dacă este incontestabil că pentru anumite slujbe în reşedinţe private această justificare poate juca un rol hotărâtor, totuşi nu aşa stau lucrurile pentru toate slujbele în cauză.

15. În ceea ce priveşte micile întreprinderi sau situaţia în care sunt mai puţin de 5 persoane angajate, guvernul Regatului Unit nu a avansat niciun argument care ar tinde să demonstreze că pentru orice întreprindere de această talie sexul lucrătorului ar fi o condiţie hotărâtoare, pe motivul naturii activităţilor sale sau a condiţiilor exercitării lor.

16. Rezultă că, prin generalizarea sa, excluderea prevăzută de textul incriminat al legii din 1975 merge dincolo de obiectivul care poate fi legitim căutat în cadrul art. 2 alin. 2 din Directivă.

 

În ceea ce priveşte a treia plângere

17. A preia plângere a Comisiei se referă la faptul că legea din 1975 nu asigură accesul la profesia de moaşă şi la formarea aferentă decât în anumite limite. De aici ar rezulta o discriminare bazată pe sex.

18. Guvernul Regatului Unit recunoaşte faptele. Ar rezulta din alin. 3 din anexa 4 a legii din 1975 că până la o dată ce urmează a fi fixată prin hotărâre ministerială, accesul bărbaţilor la locurile de muncă respective şi formarea lor cu acelaşi efect nu pot avea loc decât în anumite locuri limitate. Această situaţie ar fi datorată faptului că în Regatul Unit profesia despre care este vorba nu este în mod tradiţional exercitată de bărbaţi. Într-un domeniu în care respectarea sensibilităţii pacientei se impune în mod particular, acesta consideră că la ora actuală această limitare este conformă cu art. 2 alin. 2 din Directivă. Totuşi, adaugă că înţelege să procedeze în etape şi să supravegheze evoluţia situaţiei, referindu-se la obligaţii ce decurg din art. 9 alin. 2 din Directivă.

19. Această dispoziţie prevede că statele membre procedează periodic la o examinare a activităţilor profesionale vizate la art. 2 alin. 2 pentru a aprecia, ţinând cont de evoluţia socială, dacă este justificat să menţină excluderile permise. Ele comunică Comisiei rezultatul acestei examinări.

20. Nu am putea contesta că în domeniul în cauză, cum o admite guvernul Regatului Unit, statele membre au obligaţia de a pune în practică principiul egalităţii de tratament. Trebuie totuşi recunoscut că la ora actuală caracteristici personale pot juca un rol important în relaţiile între moaşă şi pacienta sa. În aceste condiţii, este permis a constata că, omiţând să dea deplină aplicare principiului fixat de directivă, Regatul Unit nu a depăşit limitele posibilităţii recunoscute statelor membre de art. 9 alin. 2 şi art. 2 alin. 2 din Directivă. Această plângere a Comisiei nu trebuie deci reţinută.

21. Rezultă din ansamblul consideraţiilor precedente că, omiţând să ia conform Directivei 76/207 din 9 februarie 1976 măsurile necesare pentru ca dispoziţiile contrare principiului egalităţii de tratament care figurează în contractele colective sau în regulamentele interioare ale întreprinderilor, ca şi în statutele profesiilor independente să fie nule, să poată fi declarate nule sau să poată fi amendate, şi excluzând din aplicarea principiului orice muncă pentru nevoile unei reşedinţe private şi orice caz în care numărul de persoane angajate nu depăşeşte 5, Regatul Unit şi-a încălcat obligaţiile care îi revin în virtutea Tratatului.

22. Acţiunea este respinsă.

 

Pentru aceste motive,

Curtea declară

 

1. Omiţând să ia conform Directivei 76/207 din 9 februarie 1976 măsurile necesare pentru ca dispoziţiile contrare principiului egalităţii de tratament care figurează în contractele colective sau în regulamentele interioare ale întreprinderilor, ca şi în statutele profesiilor independente, să fie nule, să poată fi declarate nule sau să poată fi amendate, şi excluzând de la aplicarea principiului orice muncă pentru nevoile unei reşedinţe private şi orice caz în care numărul de persoane angajate nu depăşeşte 5, Regatul Unit şi-a încălcat obligaţiile care îi revin în virtutea Tratatului.

2. Acţiunea este respinsă.

3. Fiecare parte îşi va suporta propriile cheltuieli.

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner