Comisia Comunităţilor Europene c. Republicii Franceze. Hotărârea Curţii din 30 iunie 1988

Tematică: Egalitate cu privire la condişiile de muncă

1. Derogarea de la principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de acces la locuri de muncă şi la condiţii de muncă, pe care o prevede art. 2 alin. 2 din Directiva 76/207, în ceea de priveşte activităţile profesionale pentru exercitarea cărora sexul lucrătorului constituie o condiţie determinantă, poate fi considerată – în cazul unui corp de funcţionari pentru care, la bază, o recrutare distinctă a candidaţilor masculini şi feminini este justificată faţă de această dispoziţie – ca întinzându-se la activităţi corespunzând gradului superior al corpului în cauză, chiar dacă unele dintre aceste activităţi nu trebuie în mod necesar să fie exercitate de către persoane aparţinând unui sex sau celuilalt, ţinând cont de necesităţile organizării carierelor agenţilor şi a importanţei de acordat experienţei lor profesionale. 2. Derogarea prevăzută la art. 2 alin. 2 din Directiva 76/207 nu poate viza decât activităţi profesionale specifice. Ea trebuie să aibă o numită transparenţă, permiţând un control util de către Comisie şi, în principiu, să fie susceptibilă de adaptarea la evoluţia socială. Nu răspunde acestor exigenţe practica constând în a fixa, cu ocazia fiecărei operaţii de recrutare într-un corp în care doar anumite activităţi justifică recursul la derogare şi în absenţa oricărui criteriu obiectiv definitiv într-un text legislativ sau regulamentar, un procent de posturi atribuite bărbaţilor şi respectiv femeilor. Această manieră de a proceda se opune într-adevăr oricărei forme de control, fie de către Comisie, de către instanţe sau de către persoanele lezate de măsuri discriminatorii.
www.curia.eu

Obiectul litigiului

 

Cauza C-318/86 are ca obiect recursul prin care să se constate că Republica Franceză, neadoptând în termenul prevăzut la art. 9 alin. 1 din Directiva 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea completă şi exactă a acestei directive şi menţinând, în particular, în mod nejustificat faţă de exigenţele acestei directive, un sistem de recrutări distincte în funcţie de sex în scopul numirii în diverse corpuri de funcţionari, şi-a încălcat obligaţiile care îi revin în virtutea tratamentului,

 

Motivele hotărârii

 

1. Prin cererea depusă la grefa Curţii pe 18 decembrie 1986, Comisia Comunităţilor Europene a introdus, în virtutea art. 169 din Tratatul CEE, un recurs vizând să se constate că, neadoptând în termenul prescris toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea completă şi exactă a Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesională, şi condiţiile de muncă (JO L 39, p. 40) şi menţinând, în particular, în mod nejustificat faţă de exigenţele Directivei, un sistem de recrutări distincte în funcţie de sex în scopul numirii în diferite corpuri de funcţionari, Republica Franceză şi-a încălcat obligaţiile care îi revin în virtutea Tratatului.

2. Litigiul vizează sistemul de recrutare al funcţiei publice în Franţa. Este constant că, potrivit legislaţiei franceze, singurul criteriu pentru recrutare este clasarea unui candidat ca urmare a unui concurs de intrare unic pentru candidaţii de sex feminin şi cei de sex masculin. Totuşi, art. 21 din Legea nr. 84-16 din 11 ianuarie 1984 privind dispoziţii statutare privind funcţia publică a statului (J.O. R.F. p. 271) prevede că pentru anumite corpuri, figurând pe o listă stabilită prin decret, pot fi organizate recrutări distincte pentru bărbaţi şi femei. Aceste recrutări se caracterizează prin fixarea, în fiecare hotărâre de concurs, a procentului de posturi care sunt atribuite bărbaţilor şi femeilor.

3. Lista în cauză a fost stabilită prin decretul nr. 82-886 din 15 octombrie 1982 (J.O.R.F. p. 3154). Acest decret a fost emis în aplicarea regulilor anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 84-16, dar lista pe care o comportă a fost menţinută în vigoare prin decretul privitor la aplicarea acestei legi.

4. Comisia consideră că această listă este extrem de largă, iar condiţiile de recrutare care rezultă de aici sunt contrare principiului egalităţii de acces la muncă bărbaţilor şi femeilor ca garantat de Directiva 76/207 (în continuare „Directiva”). Guvernul francez susţine că, în corpurile figurând pe această listă, apartenenţa la un sex sau altul constituie o condiţie determinantă pentru exercitarea funcţiilor asigurate de membrii acestor corpuri; în consecinţă, diferenţa condiţiilor de recrutare în cauză ar fi conformă cu art. 2 alin. 2 din Directivă.

5. Această dispoziţie prevede că Directiva nu se opune posibilităţii statelor membre de a exclude din câmpul de aplicare al Directivei activităţile profesionale „pentru care, datorită naturii lor sau a condiţiilor exercitării lor, sexul constituie o condiţie determinantă”.

6. Pentru o mai amplă expunere a cadrului juridic, a antecedentelor şi a obiectului litigiului, ca şi a motivelor şi argumentelor părţilor, se face trimitere la raportul de audienţă. Aceste elemente din dosar nu sunt reluate mai jos decât în măsura necesară raţionamentului Curţii.

7. Reiese din dosarul cauzei, pe de o parte, că Comisia a ajuns la concluzia, în cursul procedurii precontencioase, că pentru anumite corpuri [M1] derogarea de la principiul egalităţii sexelor prevăzută de legislaţia franceză nu exclude limitele art. 2 alin. 2 din Directivă şi, pe de altă parte, că guvernul francez a suprimat alte corpuri din lista litigioasă. În momentul şedinţei, recursul nu viza decât următoarele corpuri: cinci corpuri din poliţia naţională, corpul personalului de supraveghere a administraţiei penitenciare, în ceea ce îi priveşte supraveghetorii şefi însărcinaţi să conducă casele de arest, corpurile de profesori şi profesori adjuncţi de educaţie fizică şi sportivă, ca şi corpurile personalului direcţiei şi ale personalului tehnic şi de formare profesională din serviciile exterioare ale administraţiei penitenciare.

8. După şedinţă, Comisia a renunţat la recursul său cu privire la corpurile de profesori şi de profesori adjuncţi de educaţie fizică şi sportivă, pentru că aceste corpuri au fost între timp suprimate de pe lista litigioasă printr-un decret intervenit pe 29 aprilie 1988. Aceste corpuri nu mai fac parte din obiectul recursului.

9. În ceea ce priveşte personalul de direcţie şi personalul tehnic şi de formare profesională a serviciilor exterioare ale administraţiei penitenciare, guvernul francez recunoaşte că derogarea prevăzută de reglementarea naţională nu este conformă cu Directiva. El şi-a anunţat intenţia de a suprima aceste corpuri de pe lista litigioasă.

10. Dezbaterea între părţi se limitează de aceea la exigenţele Directivei în raport cu supraveghetorii şefi însărcinaţi să conducă casele de arest şi cu cele cinci corpuri ale poliţiei naţionale.

 

A) Supraveghetorii şefi însărcinaţi să conducă casele de arest

11. Categoria supraveghetorilor şefi însărcinaţi să conducă casele de arest nu figurează, ca atare, pe lista litigioasă, supraveghetorii şefi în cauză neconstituind un „corp” în sensul reglementării franceze. În schimb, lista menţionează „corpul personalului de supraveghere” ca făcând parte dintre corpurile serviciilor exterioare din administraţia penitenciară pentru care pot fi prevăzute recrutări distincte pentru bărbaţi şi femei.

12. În ceea ce priveşte personalul de supraveghere în general, Comisia a admis că specificitatea funcţiei de supraveghetori şi condiţiile în care aceştia îşi exercită activităţile justifică să rezerve aceste slujbe în principal bărbaţilor în închisori pentru bărbaţi şi în principal femeilor în închisori pentru femei. În această măsură, diferenţa de acces la corpul personalului de supraveghere, printr-un sistem de recrutări distincte pentru bărbaţi şi femei, nu ar excede limitele trasate de art. 2 alin. 2 din Directivă.

13. Totuşi, Comisia consideră că o excepţie trebuie făcută pentru supraveghetorii şefi chemaţi să exercite funcţii de şefi de casă de arest. Într-adevăr aceştia ar exercita activităţi de direcţie care nu implică contacte regulate cu deţinuţii. În continuare funcţiile lor ar fi astfel comparabile cu cele ale „directorilor de stabiliment”, singura distincţie rezidând în capacitatea casei penitenciare conduse; or, guvernul francez ar fi recunoscut că, pentru directorii marilor stabilimente, apartenenţa la un sex sau altul nu constituie un criteriu determinant.

14. Guvernul francez arată că directorii de stabiliment fac parte din corpul „personalului de conducere”, în vreme ce supraveghetorii şefi aparţin în mod necesar corpului personalului de supraveghere, chiar dacă ei sunt chemaţi să dirijeze o casă de arest. Recrutarea acestui personal ar fi deci conformă cu exigenţele Directivei, dat fiind că recrutarea distinctă este necesară pentru corpul personalului de supraveghere în general, cum a admis Comisia, şi că lista de aptitudini la slujba de şef de casă de arest este stabilită fără ca apartenenţa la un sex sau altul să fie luată în calcul.

15. Astfel cum reiese din dosarul cauzei, corpul personalului de supraveghere cuprinde diferite grade, mai ales pe cele de supraveghetor şi supraveghetor principal, de prim supraveghetor şi de supraveghetor şef. Textele aplicabile precizează că supraveghetorii şefi pot fi numiţi în funcţia de şef de casă de arest când este vorba de un stabiliment de mai puţin de o sută de locuri. Supraveghetorii şefi şi, sub autoritatea lor, primii supraveghetori sunt „însărcinaţi cu încadrarea supraveghetorilor şi supraveghetorilor principali”; supraveghetorii şefi numiţi şefi de casă sunt responsabili de funcţionarea stabilimentului lor.

16. În aceste condiţii, problema de examinat priveşte un corp în care recrutarea distinctă a candidaţilor de sex feminin şi de sex masculin este considerată ca justificată faţă de art. 2 alin. 2 din Directivă, în care avansarea în cadrul acestui corp se efectuează în mod nediscriminatoriu, dar în care avansarea în grad superior poate, în anumite cazuri, da naştere la exercitarea de activităţi care nu sunt de o astfel de natură încât sexul lucrătorului să constituie o condiţie determinantă.

17. Trebuie considerat că, într-o astfel de situaţie, derogarea prevăzută de art. 2 alin. 2 din Directivă se extinde la activităţi care corespund gradului superior al corpului avut în vedere, chiar dacă unele dintre aceste activităţi nu trebuie în mod necesar să fie exercitate de persoane aparţinând unui sex sau altuia. Dacă este adevărat, astfel cum Comisia a subliniat, că autorităţile franceze ar fi putut îndepărta problema printr-o organizaţie diferită de serviciile lor, instituind de exemplu un corp separat pentru şefii caselor de arest sau incluzând această funcţie în corpul personalului de direcţie, mai trebuie recunoscut că el poate avea motive pentru a nu admite la funcţiile de supraveghetor şef decât persoanele care au exercitat efectiv funcţiile de supraveghetor. Or, guvernul francez a dat de înţeles că astfel de motive existau în speţă, cu privire la necesitatea de a prevedea posibilităţi de promovare în corpul supraveghetorilor şi la experienţa profesională dobândită în acest corp care ar fi de dorit pentru a exercita funcţia de şef de casă de arest. În ce o priveşte, Comisia nu a demonstrat că aceste argumente nu ar fi valabile.

18. De aceea, plângerile Comisiei privind supraveghetorii şefi însărcinaţi să conducă casele de arest trebuie să fie respinse.

 

B) Cele cinci corpuri ale poliţiei naţionale

19. Corpurile de poliţie naţională care figurează pe lista litigioasă sunt următoarele: comisari ai poliţiei naţionale; comandanţi şi ofiţeri de pace ai poliţiei naţionale; inspectori ai poliţiei naţionale; anchetatori ai poliţiei naţionale; grade şi gardieni ai păcii din poliţia naţională.

20. Conform Comisiei, faptul că anumite funcţii poliţieneşti nu pot fi exercitate în mod nediferenţiat de agenţii de sex feminin şi cei de sex masculin nu justifică un tratament discriminatoriu pentru accesul la poliţie în general. Aplicarea art. 2 alin. 2 din Directivă nu ar putea fi bazată pe o apreciere globală a ansamblului activităţilor poliţieneşti; ea ar necesita un examen specific al activităţilor concrete de exercitat.

21. Guvernul francez observă că cele cinci corpuri în cauză sunt corpurile active ale poliţiei naţionale şi că sarcinile care le sunt încredinţate pot comporta activităţi pentru care apartenenţa la un sex sau altul constituie un factor determinant. În particular, agenţii poliţiei naţionale ar trebui în orice moment să fie apţi să recurgă la forţă pentru a disuada eventuali aţâţători. Astfel, imperativul fundamental al menţinerii ordinii s-ar opune unei importante inserţii a femeilor în corpurile de funcţionari însărcinaţi cu operaţii în funcţiune.

22. Guvernul francez adaugă că ultima piedică la accesul femeilor la ansamblul corpurilor de poliţie naţională a fost abolită în 1983 şi că, de atunci, procentele posturilor atribuite femeilor s-au mărit în mod semnificativ. Totuşi, inserţia agenţilor de sex feminin în serviciile active ale poliţiei ar trebui să se organizeze în mod progresiv pentru a nu compromite buna exercitare a sarcinilor de securitate publică.

23. Dezbaterea adusă în faţa Curţii arată că cele două părţi sunt de acord pentru a susţine că anumite activităţi provenind din serviciile corpurilor poliţiei naţionale nu pot fi exercitate decât prin agenţi de sex masculin sau, după caz, prin agenţi de sex feminin, în vreme ce altele dintre aceste activităţi pot fi exercitate de orice agent, fie el masculin sau feminin. Litigiul se referă la consecinţele unei astfel de situaţii în raport cu aplicarea art. 2 alin. 2 din Directivă.

24. În această privinţă, trebuie amintit că art. 2 alin. 2 din Directivă lasă statelor membre posibilitatea de a exclude din câmpul său de aplicare anumite „activităţi profesionale”, iar că art. 9 alin. 2 din Directivă le obligă să procedeze periodic la o examinare a acestor activităţi pentru a aprecia, ţinând cont de evoluţia socială, dacă este justificat să menţină excluderile în cauză. Articolul 9 alin. 2 precede şi ca statele membre să comunice rezultatul acestui examen Comisiei.

25. Rezultă din aceste dispoziţii că derogările prevăzute la art. 2 alin. 2 nu pot viza decât activităţi specifice, că ele trebuie să aibă o anumită transparenţă, care să permită un control util de către Comisie, şi că ele trebuie, în principiu, să fie susceptibile de adaptare la evoluţia socială. Această ultimă exigenţă nu dă naştere la dificultăţi în cadrul prezentului litigiu; celelalte două exigenţe, în schimb, nu au fost respectate de reglementarea franceză.

26. În ceea ce priveşte transparenţa necesară, trebuie constatat că aceasta lipseşte. Sistemul de recrutări distincte constă în a fixa, în fiecare decizie de concurs, procentul de posturi care va fi atribuit bărbaţilor şi respectiv femeilor, această fixare nefiind dominată de niciun criteriu obiectiv definit într-un text legislativ sau regulamentar.

27. Acest defect de transparenţă are şi consecinţe asupra respectării celeilalte exigenţe impuse de directivă, aceea privind activităţile avute în vedere. Sistemul de recrutare litigios împiedică orice formă de control, din partea comisiilor şi a instanţelor, precum şi din partea persoanelor lezate de măsuri discriminatorii, a verificării dacă procentele recrutărilor distincte corespund efectiv activităţilor specifice pentru care în sensul art. 2 alin. 2 din Directivă, iar sexul lucrătoruluui constituie o condiţie hotărâtoare.

28. Guvernul francez mai obiectează că faptul de a prevedea recrutările distincte la nivelul corpurilor, şi nu pentru accesul la anumite activităţi precise, este coerent cu principiile de bază care domină funcţia publică în Franţa. Trebuie totuşi observat că o astfel de circumstanţă nu ar putea avea drept consecinţă ca derogările de la un drept individual, precum egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, să poată depăşi limitele a ceea ce este necesar pentru a atinge scopul legitim căutat. Într-adevăr, principiul proporţionalităţii impune concilierea, în măsura posibilului, necesităţii asigurării egalităţii de tratament a bărbaţilor şi a femeilor cu exigenţele care sunt hotărâtoare pentru exercitarea activităţii specifice care este în cauză.

29. În consecinţă, plângerile Comisiei care se referă la sistemul de recrutare al agenţilor celor cinci corpuri ale Poliţiei naţionale trebuie să fie admisă.

30. Rezultă din cele de mai sus că Republica Franceză şi-a încălcat obligaţiile care îi revin în virtutea Tratatului menţinând în vigoare sisteme de recrutări distincte în funcţie de sex, nejustificate de Directiva 76/207, în cadrul corpurilor personalului de conducere şi a personalului tehnic şi de formare profesională din serviciile exterioare administraţiei penitenciare, ca şi în ansamblul celor cinci corpuri din Poliţia naţională. Acţiunea trebuie respinsă.

 

Pentru aceste motive,

Curtea declară:

 

1. Republica franceză – menţinând în vigoare sisteme de recrutare distincte în funcţie de sex, nejustificate de Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale, în scopul numirii în corpurile personalului de conducere şi ale personalului tehnic şi de formare profesională a serviciilor exterioare ale administraţiei penitenciare, ca şi în ansamblul celor cinci corpuri ale poliţiei naţionale – şi-a încălcat obligaţiile care îi revin în virtutea Tratatului.

2. Acţiunea este respinsă.

3. Fiecare parte va suporta propriile cheltuieli.

 

 


 [M1]corpuri organizate

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner