Y.M. Posthuma-van Damme c. Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor Detailhandel, Ambachten en Huisvrouwen şi N. Oztürk c. Bestuur van de Nieuwe Algemene Bedrijfsvereniging. Hotărârea Curţii (CAMERA A ŞASEA) din 1 februarie 1996

Tematică: Cauze care justifică discriminarea

1. Noţiunea de populaţie activă în sensul art. 2 din Directiva 79/7 privind punerea în practică progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de securitate socială este foarte largă, vizând orice lucrător, inclusiv pe cel care este pur şi simplu în căutarea unei slujbe, astfel încât o persoană care, în cursul anului precedând debutul incapacităţii sale de muncă, nu a perceput, în baza unei activităţi profesionale sau în raport cu o astfel de activitate, un anumit venit, nu scapă neapărat câmpului de aplicare personal al Directivei. 2. Directiva 79/7 privind punerea în practică progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de securitate socială lasă intactă competenţa pe care art. 117 şi 118 din Tratat o recunosc statelor membre pentru a defini, dispunând de o largă marjă de apreciere, politica lor socială în cadrul unei colaborări strânse organizate de Comisie şi, de aici, natura şi întinderea măsurilor de protecţie socială, inclusiv în materie de securitate socială, ca şi modalităţile concrete de realizare a lor. 3. Rezultă că art. 4 alin. 1 din Directiva 79/7 nu se opune aplicării unei legislaţii naţionale ce face să depindă beneficiul unei prestaţii de incapacitate de muncă de condiţia de a fi obţinut un anumit venit în baza unei activităţi profesionale sau în raport cu astfel de activitate în cursul anului precedând debutul incapacităţii, chiar dacă această condiţie afectează mai mult femei decât bărbaţi. Pe de o parte, într-adevăr, faptul de a garanta beneficiul unui venit minimal celor care obţineau un venit dintr-o astfel de activitate la exercitarea căreia au trebuit să renunţe în consecinţa unei incapacităţi de muncă răspunde unui obiectiv legitim de politică socială iar, pe de altă parte, faptul de a subordona beneficiul acestui venit minimal acestei condiţii constituie un mijloc care este apt să atingă acest obiectiv şi pe care legislatorul naţional, în exercitarea competenţei sale, îl poate în mod rezonabil considera ca fiind necesar în acest scop. 4. Faptul că un astfel de regim se substituie unui regim de pură asistenţă şi reduce numărul beneficiilor în raport cu acesta din urmă nu este de natură să afecteze compatibilitatea sa cu dreptul comunitar. Într-adevăr, din moment ce dreptul comunitar nu se opune ca un stat membru să ia măsuri care au drept efect să retragă anumitor categorii de persoane beneficiul unei prestaţii de securitate socială, cu condiţia ca aceste măsuri să respecte principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei, aşa cum este el definit la art. 4 alin. 1 din Directiva 79/7, statele membre sunt libere să definească, în cadrul politicii lor sociale, noi modalităţi care au drept efect să reducă numărul de beneficiari ai unei prestaţii de securitate socială.
www.curia.eu
Obiectul litigiului
 
 cauza C-280/94 are ca obiect o cerere adresată Curţii, în aplicarea art. 177 din Tratatul CEE, de către Centrale Raad van Beroep (Ţările de Jos), prin care se tinde să se obţină o decizie cu titlu preliminar asupra interpretării Directivei 79/7/CEE a Consiliului, din 19 decembrie 1978, privind punerea în practică progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de securitate socială (JO 1979, L 6, p. 24).
 
Motivele hotărârii
 
1. Prin ordonanţa din 7 octombrie 1994, ajunsă la Curte pe 17 octombrie, Centrale Raad van Beroep a adresat, în virtutea art. 177 din Tratatul CEE, două întrebări preliminare privind interpretarea Directivei 79/7/CEE a Consiliului, din 19 decembrie 1978, privind punerea în practică progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de securitate socială (JO 1979, L 6, p. 24, în continuare „Directiva 79/7”).
2. Aceste întrebări au fost ridicate în cadrul a două litigii opunând, pe de o parte, pe doamna Posthuma-van Damme lui Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor Detailhandel, Ambachten en Huisvrouwen (direcţia asociaţiei profesionale pentru comerţul de detaliu, artizanii şi femeile casnice, în continuare „Detam”), şi, pe de altă parte, domnul Oztuerk lui Bestuur van de Nieuwe Algemene Bedrijfsvereniging (direcţia noii asociaţii profesionale generale, în continuare „NAB”) cu privire suprimarea (în cazul doamnei Posthuma-van Damme) şi refuzul (în cazul domnului Oztuerk) unei prestaţii de incapacitate de muncă în baza Algemene Arbeidsongeschiktheidswet (lege despre regimul general în materie de incapacitate de muncă, în continuare „AAW”) din 11 decembrie 1975.
3. Legislaţia în cauză, care a fost deja descrisă în hotărârea Curţii din 24 februarie 1944, Roks e.a. (C-343/92, Rep. p. I-571, pct. 3-8), trebuie reamintită.
4. La origine, AAW, care a intrat în vigoare pe 10 octombrie 1976, conferea bărbaţilor, ca şi femeilor necăsătorite, în momentul unei incapacităţi de muncă de un an, un drept la o prestaţie de incapacitate de muncă a cărei sumă nu depindea nici de celelalte venituri eventuale ale beneficiarului, nici de o pierdere a venitului suferită de acesta.
5. Dreptul la o prestaţie în baza AAW a fost extins la femeile căsătorite de Wet invoering gelijke uitkeringsrechten voor mannen en vrouwen (lege instaurând egalitatea între bărbaţi şi femei în materie de drept la prestaţii) din 20 decembrie 1979. Această lege a subordonat în acelaşi timp dreptul la prestaţie, pentru toţi asiguraţii, cu excepţia anumitor categorii, de condiţia ca beneficiarul să fi obţinut, în cursul anului precedent începutului incapacităţii sale de muncă, pe motivul muncii sale sau în relaţie cu aceasta, un venit determinat, superior sau egal, iniţial, cu 3 423,81 lire (în continuare „condiţia de venit”).
Această condiţie de venit era cerută de toate persoanele a căror incapacitate de muncă începuse după 1 ianuarie 1979.
6. În virtutea dispoziţiilor tranzitorii ale legii din 20 decembrie 1979, citate deja, bărbaţii şi femeile necăsătorite, a căror incapacitate de muncă începuse înainte de 1 ianuarie 1979, continuau să aibă drept la o prestaţie fără a trebui să îndeplinească condiţia de venit. Femeile căsătorite a căror incapacitate era anterioară lui 1 octombrie 1975 nu aveau niciun drept la prestaţie, chiar dacă ele îndeplineau condiţia de venit. Cât despre cele a căror incapacitate începuse între 1 octombrie 1975 şi 1 ianuarie 1979, acestea nu aveau drept la o prestaţie decât dacă îndeplineau condiţia de venit.
7. Prin mai multe hotărâri din 5 ianuarie 1988, Centrale Raad van Beroep a considerat că aceste dispoziţii tranzitorii constituiau o discriminare bazată pe sex, incompatibilă cu art. 26 din pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice din 19 decembrie 1966 (Culegere de Tratate, volum 999, p. 171), şi că femeile căsătorite, a căror incapacitate de muncă era anterioară lui 1 ianuarie 1979, aveau dreptul, cu efect la 1 ianuarie 1980, data de intrare în vigoare a legii din 20 decembrie 1979, la o prestaţie cu titlu AAW în aceleaşi condiţii ca şi bărbaţii, adică fără condiţie de venit, chiar când debutul incapacităţii lor era anterior lui 1 octombrie 1975.
8. Dispoziţiile tranzitorii considerate discriminatorii faţă de femeile căsătorite au fost abrogate printr-o lege din 3 mai 1989. Aceasta a prevăzut totuşi, la art. III, că persoanele a căror incapacitate de muncă este anterioară lui 1 ianuarie 1979 şi care introduc o cerere de prestaţie în baza AAW după 3 mai 1989 trebuie să îndeplinească condiţia de venit şi, la art. IV, că prestaţia în baza AAW este suprimată pentru persoanele a căror incapacitate de muncă este anterioară lui 1 ianuarie 1979, dacă ele nu satisfac condiţia de venit. Această suprimare, care ar fi trebuit să intervină iniţial la 1 iunie 1990, a fost reportată la 1 iulie 1991 printr-o lege ulterioară.
9. Prin hotărârea din 23 iunie 1992, Centrale Raad van Beroep a considerat că suma condiţiei de venit, care în 1988 era de 4.403,52 lire pe an, constituia o discriminare indirectă faţă de femei, contrară art. 26 din pactul internaţional citat deja şi art. 4 alin. 1 din Directiva 79/7, iar condiţia de venit trebuia considerată ca fiind îndeplinită dacă beneficiarul încasase „un anumit venit” în cursul anului precedând debutul incapacităţii sale de muncă.
10. Doamna Posthuma-van Damme, care a lucrat ca independentă cu soţul ei într-o staţie de benzină, şi-a încetat activităţile spre sfârşitul anului 1974 din motive de sănătate şi a fost recunoscută ca fiind atinsă de o incapacitate de muncă de pe 1 octombrie 1976. Urmare a hotărârilor citate deja din Centrale Raad van Beroep, din 5 ianuarie 1988, Detam a decis, pe 25 iulie 1989, să-i acorde o prestaţie de incapacitate de muncă în baza AAW cu efect la 14 aprilie 1985. Prin decizia din 26 martie 1991, Detam a suprimat totuşi această prestaţie cu efect la 1 iulie 1991, în aplicarea art. IV din legea din 3 mai 1989, modificată apoi pe motiv că, în timpul anului care a precedat intervenirea incapacităţii sale de muncă, aceasta nu satisfăcea condiţia de venit.
11. Domnul Oztuerk a exercitat mai multe activităţi la diferiţi angajatori până în 1988. Acesta a încasat apoi o rentă până pe 17 aprilie 1990 în baza Rijksgroepsregeling Werkloze Werkemmers (regulament naţional în favoarea lucrătorilor fără muncă). El a fost ulterior recunoscut ca fiind atins de o incapacitate de muncă din 1 aprilie 1989. În aplicarea art. 6 din AAW, modificat pe legea din 20 decembrie 1979, NAB i-a refuzat, prin decizia din 23 octombrie 1992, beneficiul unei prestaţii în baza AAW, pe motiv că, în anul care a precedat intervenirea incapacităţii sale de muncă, acesta nu satisfăcea condiţia de venit.
12. Acţiunile pe care doamna Posthuma-van Damme şi domnul Oztuerk le introduseseră la Arrondissementsrechtbank te Rotterdam împotriva deciziilor referitoare respectiv la suprimarea şi refuzul unei prestaţii în baza AAW fiind respinse ca nefondate, aceştia au introdus apel în faţa Centrale Raad van Beroep, care a decis să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
 
„Dacă este constant că o condiţie de venit inserată într-un regim legal privind incapacitatea de muncă să afecteze mai mult femei decât bărbaţi:
1. (privind prima cauză) Trebuie interpretat dreptul comunitar în sensul că acesta se opune ca, în aplicarea art. IV din legea din 3 mai 1989, o prestaţie de incapacitate de muncă în baza AAW dobândită pe motivul unei incapacităţi de muncă intervenită înainte de 1 ianuarie 1979 să nu mai fie plătită pe motiv că, din 1 iulie 1991, această dispoziţie subordonează menţinerea dreptului la prestaţie condiţiei de a fi încasat venituri în baza unei activităţi profesionale sau în raport cu o astfel de activitate înainte de survenirea incapacităţii?
2. (privind a doua cauză) Trebuie interpretat dreptul comunitar în sensul că se opune ca o prestaţie de incapacitate de muncă în baza AAW să fie refuzată în aplicarea art. VI din AAW (în versiunea sa modificată de la intrarea în vigoare a legii din 20 decembrie 1979 şi ţinând cont de decizia din 23 iunie 1992 a Centrale Raad van Beroep) care subordonează acordarea unei prestaţii cu condiţia ca beneficiarul să fi obţinut venituri în baza unei activităţi profesionale sau în raport cu o astfel de activitate în cursul anului care a precedat ziua în care incapacitatea de muncă a survenit, adică în speţă pe 1 aprilie 1989?”
 
13. În ordonanţa de trimitere, instanţa naţională precizează că, prin aceste întrebări, ea vizează să ştie dacă o condiţie de venit prevăzută într-o legislaţie de asigurare împotriva incapacităţii de muncă este compatibilă cu dreptul comunitar şi să cunoască, în această privinţă, interpretarea exactă a răspunsurilor pe care Curtea le-a dat în hotărârea Roks e.a., citată deja. Aceasta consideră că, dat fiind unele dintre formulările sale, această hotărâre poate da naştere la mai multe interpretări şi se întreabă în particular dacă răspunsul la a treia întrebare nu excede cadrul întrebării puse, care viza să se ştie dacă o dispoziţie ca art. IV din legea din 3 mai 1989, care subordonează menţinerea dreptului la prestaţie unei condiţii suplimentare privind pierderea unui venit de muncă în anul care a precedat intervenirea incapacităţii, poate fi justificată de considerente de ordin bugetar.
14. Date fiind aceste întrebări, trebuie amintit mai întâi că, în hotărârea Roks e.a., citată deja, Curtea a hotărât, ca răspuns la întrebările preliminare care îi fuseseră prezentate de Raad van Beroep te’s-Hertogenbosch, că dreptul comunitar nu se opune introducerii unei legislaţii naţionale care, subordonând menţinerea beneficiului unei prestaţii de incapacitate de muncă unei condiţii aplicabile de acum înainte atât bărbaţilor, cât şi femeilor, are drept efect să le retragă acestora, pentru viitor, drepturi pe care ele le aveau din efectul direct al art. 4 alin. 1 al Directivei 79/7 (pct. 2 din dispozitiv).
15. Curtea a hotărât şi că art. 4 alin. 1 din Directiva 79/7 se opune aplicării unei legislaţii naţionale ce face să depindă acordarea unei prestaţii de incapacitate de muncă de condiţia de a fi încasat un anumit venit în cursul anului precedând debutul incapacităţii, condiţie care deşi nedistingând după sex, afectează un număr mult mai ridicat de femei decât de bărbaţi, chiar când adoptarea acestei legislaţii naţionale este justificată de considerente de ordin bugetar (pct. 3 din dispozitiv).
16. Trebuie apoi arătat că, atunci când Curtea a examinat dacă dreptul comunitar se opunea introducerii unei legislaţii naţionale care, subordonând menţinerea beneficiului unei prestaţii de incapacitate de muncă unei condiţii aplicabile de acum înainte atât bărbaţilor, cât şi femeilor, avea drept efect să retragă acestora, pentru viitor, drepturi pe care ele le aveau din efectul direct al art. 4 alin. 1 din Directiva 79/7, aceasta a rezervat anume examinarea problemei de a şti dacă, ca atare, o condiţie de venit, ca cea în cauză în acţiunea principală, respectă principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei (hotărârea Roks e.a., citată deja, pct. 29 ).
17. Trebuie precizat, în fine, că a treia întrebare în cauza Roks e.a., citată deja, se referea exclusiv la problema de a şti dacă o discriminare indirectă pe motivul sexului, decurgând din aplicarea unei condiţii de venit ca cea în acţiunea principală, putea fi justificată de considerente de ordin bugetar, astfel încât răspunsul negativ pe care Curtea l-a dat în această privinţă nu ar putea prevedea soarta altor justificări eventuale.
18. Ţinând cont de precedentele, trebuie înţelese întrebările preliminare puse de Centrale Raad van Beroep ca vizând să ştie dacă art. 4 alin. 1 din Directiva 79/7 se opune aplicării unei legislaţii naţionale ce face să depindă beneficiul unei prestaţii de incapacitate de muncă de condiţia de a fi obţinut un anumit venit în baza unei activităţi profesionale sau în raport cu o astfel de activitate în cursul anului precedând începutul incapacităţii, când este constant că această condiţie afectează mai mult femei decât bărbaţi.
19. Comisia punând la îndoială, la şedinţă, că persoane care nu îndeplinesc o astfel de condiţie de venit, adică nu au încasat în cursul anului precedând începutului incapacităţii lor de muncă, în baza unei activităţi profesionale în raport cu o astfel de activitate, un anumit venit, intră în câmpul de aplicare personal al Directivei 79/7, trebuie amintit cu titlu preliminar că, potrivit art. 2, aceasta „se aplică populaţiei active, inclusiv lucrătorii independenţi, lucrătorii a căror activitate este întreruptă de o boală, un accident sau un şomaj involuntar şi persoanele în căutarea unui loc de muncă, ca şi lucrătorilor la pensie şi lucrătorilor invalizi”.
20. Cum a constatat Curtea în hotărârile sale din 14 decembrie 1995, Nolte (C-317/93, nepublicată încă în Rec., pct. 17) şi Megner şi Scheffel (C-444/93, nepublicată încă în Rec., pct. 16), rezultă din această dispoziţie că noţiunea de populaţie activă este foarte largă, pentru că ea vizează orice lucrător, inclusiv cel care este pur şi simplu în căutarea unui loc de muncă, dar că aceasta nu se aplică unor persoane care nu au fost niciodată disponibile pe piaţa muncii sau care au încetat să fie fără să se găsească cauza în intervenirea unuia din riscurile vizate de directivă (a se vedea şi, în acest sens, hotărârea din 27 iunie 1989, Achterberg-te Riele e.a., C-48/88, C-106/88 şi C-107/88, Rep. p. 1963, pct. 11).
21. Decurge din cele de mai sus că o persoană care, în cursul anului precedând începutul incapacităţii sale de muncă, nu a obţinut, în baza unei activităţi profesionale sau în raport cu o astfel de activitate, un anumit venit nu scapă neapărat de câmpul de aplicare personal al Directivei 79/7.
22. Trebuie de altfel arătat că, în ordonanţa sa de trimitere, instanţa naţională, care este singura competentă pentru a aprecia faptele cauzei în acţiunea principală şi a stabili, pe baza acestor fapte, dacă reclamantele în acţiunea principală intră în câmpul de aplicare personal al Directivei 79/7, a constatat anume, pe de o parte că doamna Posthuma-van Damme trebuia considerată ca încetându-şi activităţile fie din cauză de incapacitate de muncă, fie din cauză de şomaj şi, pe de altă parte, că domnul Oztuerk încetase să lucreze înainte de luna aprilie 1989, data debutului incapacităţii sale de muncă, din cauză de şomaj.
23. Pentru a răspunde întrebărilor puse, cum au fost ele reformulate la pct. 18, trebuie amintit că art. 4 alin. 1 din Directiva 79/7 interzice în materie de securitate socială orice discriminare bazată pe sex, fie direct, fie indirect cu referire, mai ales, la starea matrimonială sau familială, în particular în ceea ce priveşte câmpul de aplicare al regimurilor de securitate socială şi condiţiile de acces la aceste regimuri.
24. Conform unei jurisprudenţe constante, această dispoziţie se opune aplicării unei măsuri naţionale care, deşi formulată în mod neutru, dezavantajează în fapt un procent mult mai ridicat de femei decât de bărbaţi, cu excepţia situaţiei în care această măsură este justificată de factori obiectivi şi străini de orice discriminare bazată pe sex. Acesta este cazul dacă mijloacele alese răspund unui scop legitim ale politicii sociale a statului membru a căror legislaţie este în cauză, sunt apte să atingă obiectivul urmărit de aceasta şi sunt necesare în acest scop (a se vedea hotărârile Nolte, citată deja, pct. 28 şi Megner şi Scheffel, citată deja, pct. 24).
25. Detam, NAB şi guvernul olandez arată, în substanţă, că introducând condiţia de venit în AAW, legea din 20 decembrie 1979 a făcut să treacă regimul olandez în materie de incapacitate de muncă de la o pură asigurare populară la o asigurare împotriva pierderii unui venit garantând un venit minimal persoanelor asigurate şi că, prevăzând ca să se impună, de acum înainte, condiţia obţinerii unui venit, tuturor asiguraţilor, bărbaţi şi femei, căsătoriţi şi necăsătoriţi, loviţi de incapacitate de muncă înainte sau după 1 ianuarie 1979, legea din 3 mai 1989 a accentuat caracterul de asigurare împotriva pierderii de venit a acestui regim. Aceştia consideră că, făcând aceasta, legislatorul olandez a urmat un obiectiv legitim de politică socială, care constă în a rezerva beneficiul unei prestaţii determinate persoanelor care au pierdut venituri urmare a intervenirii riscului pe care prestaţia este destinată să le acopere.
26. Aşa cum Curtea a amintit în hotărârea Roks e.a., citată deja, pct. 28, Directiva 79/7 lasă intactă competenţa pe care art. 117 şi 118 din Tratatul CE o recunosc statelor membre pentru a defini politica lor socială în cadrul unei colaborări strânse organizate de Comisie şi, de aici, natura şi extinderea măsurilor de protecţie socială, inclusiv în materie de securitate socială, ca şi modalităţile concrete ale realizării lor. În realizarea acestei competenţe, statele membre dispun de o largă marjă de apreciere (a se vedea hotărârile Nolte, citată deja, pct. 33, şi Megner şi Scheffel, citată deja, pct. 29).
27. Or, trebuie constatat că a garanta beneficiul unei venit minimal celor care obţineau un venit dintr-o activitate profesională sau în raport cu o astfel de activitate la exercitarea căreia ei au trebuit să renunţe ca urmare a unei incapacităţi de muncă răspunde unui obiectiv legitim de politică socială şi că a subordona beneficiul acestui venit minimal condiţiei ca cel interesat să fi beneficiat de un astfel de venit în cursul anului precedând debutul incapacităţii sale de muncă constituie un mijloc care este apt să atingă acest obiectiv şi pe care legislatorul naţional, în exercitarea competenţei sale, îl putea în mod rezonabil socoti ca fiind necesar în acest scop.
28. Faptul că un astfel de regim s-a substituit unui regim de pură asigurare populară şi că numărul de persoane susceptibile de a beneficia de ele s-a găsit ulterior redus la cele care au pierdut efectiv în momentul intervenirii riscului, un venit dintr-o activitate profesională sau în raport cu astfel de activitate nu este de natură să afecteze această constatare.
29. Rezultă într-adevăr din jurisprudenţa Curţii, amintită în hotărârea Roks e.a., citată deja, pct. 29, şi confirmată în hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson (C-137/94, nepublicată încă în Rec., pct. 24), că dreptul comunitar nu se opune ca un stat membru să ia măsuri care au drept efect să retragă anumitor categorii de persoane beneficiul unei prestaţii de securitate socială, cu condiţia ca aceste măsuri să respecte principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei, aşa cum este el definit la art. 4 alin. 1 din Directiva 79/7. Cu această condiţie, este liber să definească, în cadrul politicii sale sociale, noi modalităţi care au drept efect să reducă numărul de beneficiari ai unei prestaţii de securitate socială.
30. Având în vedere considerentele precedente, trebuie răspuns întrebărilor adresate de instanţa naţională că art. 4 alin. 1 din Directiva 79/7 nu se opune aplicării unei legislaţii naţionale ce face să depindă beneficiul unei prestaţii de incapacitate de muncă de condiţia de a fi obţinut un anumit venit în baza unei activităţi profesionale sau în raport cu o astfel de activitate în cursul anului precedând începutul incapacităţii, chiar dacă este constant că această condiţie afectează mai mult femeile decât bărbaţii.
 
Pentru aceste motive,
Curtea (camera a şasea),
 
hotărând asupra întrebărilor prezentate ei de Centrale Raad van Beroep, prin ordonanţa din 7 octombrie 1994, declară:
 
Articolul 4 alin. 1 din Directiva 79/7/CEE a Consiliului, din 19 decembrie 1978, privind punerea în practică progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de securitate socială, nu se opune aplicării unei legislaţii naţionale ce face să depindă beneficiul unei prestaţii de incapacitate de muncă de condiţia de a fi obţinut un anumit venit în baza unei activităţi profesionale sau în raport cu o astfel de activitate în cursul anului precedând începutul incapacităţii, chiar dacă este constant că această condiţie afectează mai mult femeile decât bărbaţii.
banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner