Sabine von Colson şi Elisabeth Kamann c. Land Nordrhein Westfalen. Hotărârea Curţii din 10 aprilie 1984

Tematică: Cauze care justifică discriminarea

1. Dacă este adevărat că art. 189 alin. 3 din Tratat rezervă statelor membre libertatea alegerii căilor şi mijloacelor destinate să asigure punerea în practică a Directivei, această libertate lasă totuşi întreagă obligaţia, pentru fiecare din statele destinatare, să ia, în cadrul ordinii sale juridice naţionale, toate măsurile necesare în vederea asigurării deplinului efect al Directivei, conform obiectivului pe care îl urmăreşte. Obligaţia statelor membre, decurgând dintr-o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, ca şi datoria lor în virtutea art. 5 din Tratat de a lua toate măsurile generale sau particulare proprii să asigure executarea acestei obligaţii, se impun tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv, în cadrul competenţelor lor, autorităţile judecătoreşti. Rezultă că, aplicând dreptul naţional, şi mai ales dispoziţiile unei legi naţionale special introdusă în vederea executării unei directive, instanţa naţională este obligată să-şi interpreteze dreptul naţional în lumina textului şi a finalităţii Directivei pentru a atinge rezultatul vizat de art. 189 alin. 3. 2. Directiva 76/207 nu impune ca o discriminare bazată pe sex la accesul la locuri de muncă să fie sancţionată de obligaţia impusă angajatorului, autor al discriminării, de a încheia un contract de muncă cu candidatul discriminat. 3. Directiva nu presupune, în ceea ce priveşte sancţiunile unei eventuale discriminări, nici o obligaţie necondiţională şi suficient de precisă putând fi invocată, în lipsă de măsuri de aplicare luate, de un particular, în vederea obţinerii unei reparaţii determinate în virtutea Directivei când o astfel de consecinţă nu este prevăzută sau permisă de legislaţia naţională. 4. Dacă Directiva 76/207 lasă statelor membre, pentru a sancţiona încălcarea interzicerii de discriminare, libertatea de a alege printre diferitele soluţii necesare realizării obiectivului, ea implică totuşi că dacă un stat membru alege să sancţioneze încălcarea interzicerii în cauză prin acordarea unei indemnizaţii, aceasta trebuie în orice caz, pentru a-şi asigura eficienţa şi efectul său disuasiv, să fie adecvată în raport cu prejudiciile suferite şi trebuie deci să meargă dincolo de o indemnizaţie pur simbolică, ca, de exemplu, rambursarea cheltuielilor ocazionate de candidatură. Îi revine instanţei naţionale obligaţia să ia măsurile necesare în vederea aplicării Directivei, în marja de apreciere îi este acordată de dreptul său naţional, printr-o interpretare şi o aplicare conforme cu exigenţele dreptului comunitar.
www.curia.eu
Obiectul litigiului
 
Cauza C-14/83 are ca obiect o cerere adresată Curţii în virtutea art. 177 din Tratatul CEE de către Arbeitsgericht din Hamm, prin care se tinde să se obțină o decizie cu titlu preliminar vizând interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale (JO L 39, p. 40).
 
Motivele hotărârii
 
1. Prin ordonanţa din 6 decembrie 1982, ajunsă la Curte pe 24 ianuarie 1983, Arbeitsgericht din Hamm a adresat, în virtutea art. 177 din Tratatul CEE, mai multe întrebări preliminare privind interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului, din 9 februarie 1976, privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale (JO L 39, p. 40).
2. Aceste întrebări au fost ridicate în cadrul unui litigiu opunând două asistente sociale cu diplomă, Sabine von Colson şi Elisabeth Kamann, lui Land Nordrhein Westfalen. Rezultă din considerentele ordonanţei de trimitere că stabilimentul penitenciar din Werl, rezervat prizonierilor bărbați şi administrat de Land Nordrhein Westfalen, a refuzat să angajeze reclamantele în acţiunea principală pentru motive ţinând de sexul lor. Funcţionarii însărcinaţi cu recrutarea şi-ar fi motivat refuzul de a angaja reclamantele pretextând problemele şi riscurile legate de angajare de candidaţi femei pentru instituţii de acest gen şi ar fi preferat, de aceea, candidaţi bărbați, ale căror calificări erau totuşi mai mici.
3. Instanţa naţională, după ce a considerat că discriminarea era stabilită, a considerat că singura sancţiune a unei discriminări comise la angajare era, în virtutea dreptului german, repararea „prejudiciului de încredere” (Vertrauensschaden), adică prejudiciul pe care îl naşte pentru candidaţii discriminaţi faptul de a crede că raportul de muncă va fi stabilit fără nici o discriminare. O astfel de indemnizaţie este prevăzută de art. 611bis alin. 2 din BGB.
4. În virtutea acestei dispoziţii, angajatorul este obligat, în caz de discriminare privind accesul la locuri de muncă, „la daune-interese pentru prejudiciul creat lucrătorului pe motiv că el crede că o astfel de încălcare (a principiului egalităţii de tratament) nu se va opune încheierii raportului de muncă”. Acest articol are drept obiect transpunerea Directivei Consiliului 76/207.
5. Instanţa naţională a considerat, în consecinţă, că ar putea, în virtutea dreptului german, doar ordona rambursarea cheltuielilor de deplasare expuse de reclamanta von Colson cu ocazia candidaturii sale la muncă (7,20 DM) şi ar trebui să respingă celelalte capete ale acţiunii reclamantelor.
6. Totuşi, pentru a determina regulile juridice aplicabile la nivelul comunitar în caz de discriminare privind accesul la locuri de muncă, instanţa naţională a adresat Curţii următoarele întrebări:
 
„1. Rezultă din dispoziţiile Directivei Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi accesul la locuri de muncă, la formarea şi la promovarea profesionale (76/207/CEE) că o discriminare bazată pe sex cu ocazia accesului la locurile de muncă (neîncheierea unui contract de muncă pe motivul sexului candidatului/preferinţă dată altui candidat pe motivul sexului său) trebuie sancţionată prin obligaţia impusă angajatorului, autor al discriminării, de a încheia un contract de muncă cu candidatul discriminat?
2. În caz de răspuns, de principiu, afirmativ la prima întrebare:
a) sancţiunea constând în „obligaţia de a încheia un contact de muncă” se aplică doar în situaţia în care, după ce a stabilit că angajatorul a luat o decizie efectiv subiectivă pe baza criteriilor legate de sex, se poate stabili că, în plus, candidatul discriminat este obiectiv – după criterii permise – mai calificat pentru a exercita această muncă decât candidatul cu care contractul de muncă a fost încheiat?
b) sau angajatorul este şi el obligat să angajeze candidatul discriminat chiar când putem stabili că angajatorul a luat subiectiv o decizie pe baza criteriilor legate de sex, dar că obiectiv candidatul discriminat şi cel care i-a fost preferat sunt şi ei calificaţi?
c) În fine, candidatul discriminat este şi el îndreptăţit să invoce un drept de a fi angajat, chiar când candidatul discriminat este desigur din punct de vedere obiectiv mai puţin calificat decât candidatul care i-a fost preferat, dar că este stabilit că angajatorul a exclus, de la plecare, subiectiv, de la alegere, pe baza criteriilor permise, candidatul discriminat pe motivul sexului său?
3. Pentru situaţia în care, în spiritul întrebărilor 2.a) şi 2.c), soluţia depinde de calificarea obiectivă a candidatului: aceasta este pe deplin supusă aprecierii judecătorului şi care sunt criteriile şi regulile de procedură aplicabile în ce priveşte expunerea caracterului bazat al cererii şi în ce priveşte sarcina probei pentru a o determina?
4. În caz de răspuns de principiu afirmativ la prima întrebare:
- în situaţia în care, în prezenţa a mai mult de doi candidaţi pentru aceeaşi muncă, mai mult de o persoană ar fi fost exclusă, din plecare, din motive ţinând de sexul său, de la alegerea operată după criterii permise, fiecare din aceste persoane ar putea să se prevaleze de un drept la încheierea unui contract de muncă?
- în acest caz tribunalul ar putea eventual opera propria sa alegere între candidaţii discriminaţi? În caz de răspuns negativ la întrebarea formulată la primul alineat, ce altă sancţiune oferă dreptul în fond?
5. În caz de răspuns, de principiu, negativ la prima întrebare:
Care trebuie să fie atunci, în aplicarea dispoziţiilor Directivei 76/207/CEE, sancţiunea unei discriminări constatate cu ocazia accesului la muncă?
În această privinţă trebuie operată o distincţie conform întrebărilor 2.a)-2.c)?
6. Directiva 76/207/CEE, în interpretarea pe care i-o dă Curtea de justiţie ca răspuns la întrebările puse deasupra, este direct aplicabilă în „RFG”?
 
7. Aceste întrebări vizează în principal să ştie dacă Directiva 76/207 impune statelor membre să prevadă consecinţe juridice sau sancţiuni particulare în caz de discriminare în accesul la locuri de muncă (întrebările 1-5) şi dacă particularii pot, la nevoie, să se prevaleze în faţa instanţelor naţionale de dispoziţiile Directivei, în lipsa transpunerii sale în ordinea juridică naţională, în răstimpurile prevăzute (întrebarea 6).
 
Cu privire la prima întrebare
8. Prin prima sa întrebare, instanţa naţională întreabă în substanţă dacă Directiva 76/207 impune ca o discriminare bazată pe sex cu ocazia accesului la muncă să fie sancţionată de obligaţia impusă angajatorului, autor al discriminării, de a încheia un contract de muncă cu candidatul discriminat.
9. Conform instanţei naţionale, ar rezulta din considerentele şi din textul însuşi al Directivei că aceasta impune adoptarea de dispoziţii legale însoţite cu sancţiuni efective, or doar o reparare în natură, inclusiv angajarea persoanelor care au făcut obiectul unei discriminări, ar fi după părerea sa eficientă.
10. Conform reclamantelor în acţiunea principală, art. 611bis, alin. 2, din BGB, ar fi exclus, limitând dreptul la indemnizaţie doar la prejudiciul de încredere, posibilităţile de reparare rezultând din dreptul comun. Directiva 76/207 ar obliga statele membre să instituie măsurile necesare în vederea evitării discriminărilor în viitor. Ar trebui deci ca art. 611bis alin. 2 din BGB să nu fie luat în calul. Aceasta ar avea drept consecinţă obligarea angajatorului la încheierea contractului de muncă cu candidatul discriminat.
11. Guvernul RFG, fiind conştient de necesitatea unei transpuneri eficiente a Directivei, insistă asupra faptului că fiecare stat membru ar dispune în virtutea art.189 alin. 3 a Tratatului CEE de o marjă de apreciere în ce priveşte consecinţele juridice care trebuie să rezulte din încălcarea principiului de egalitate de tratament. Acest guvern arată de altfel că ar fi oferită tribunalelor germane posibilitatea de a elabora, începând cu dreptul privat naţional, şi conformându-se cu conţinutul Directivei, soluţii adecvate, satisfăcând la fel de bine atât principiul egalităţii de tratament, cât şi interesele tuturor părţilor. În fine, conform guvernului german, pentru a respecta principiul egalităţii de tratament ar fi suficientă o sancţiune juridică perceptibilă, iar aceasta nu ar trebui să fie prevăzută decât în situaţia în care candidatul discriminat ar fi mai calificat decât ceilalţi pentru a exercita munca respectivă, dar nu şi în situaţia în care candidaţii ar avea calificare egală.
12. Guvernul danez consideră că Directiva ar fi lăsat deliberat statelor membre alegerea sancţiunilor, conform situaţiei lor naţionale şi sistemului lor juridic. Ar trebui ca statele membre să sancţioneze încălcările la principiul egalităţii de tratament în acelaşi mod în care sancţionează încălcări similare ale regulilor naţionale în domenii aparente nedominate de dreptul comunitar.
13. Guvernul Regatului Unit este şi el de părere că revine statelor membre să aleagă măsurile pe care le consideră ca fiind de natură să garanteze că obligaţiile care le revin în virtutea Directivei sunt îndeplinite. Directiva nu ar da nicio indicaţie asupra măsurilor pe care statele membre trebuie să le ia şi întrebările adresate Curţii ar demonstra prin ele însele şi în mod evident dificultăţile întâlnite în determinarea măsurilor potrivite.
14. Comisia Comunităţilor Europene consideră, în ceea ce o priveşte, că dacă Directiva înţelege să lase statelor membre alegerea şi determinarea sancţiunilor, transpunerea acesteia ar trebui totuşi, în privința rezultatului său, să fie eficientă. Principiul transpunerii eficiente a Directivei ar impune ca sancţiunile să fie concepute astfel încât să constituie pentru candidatul discriminat o reparare adecvată, iar pentru angajator un mijloc de presiune de luat în serios care l-ar incita să respecte principiul egalităţii de tratament. O reglementare naţională dând dreptul doar la repararea prejudiciului de încredere nu ar fi suficientă pentru a garanta respectarea acestui principiu.
15. Conform art.189 alin. 3 „Directiva leagă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul de atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ce priveşte forma şi mijloacele”. Dacă este adevărat că această dispoziţie rezervă statelor membre libertatea alegerii căilor şi mijloacelor destinate să asigure punerea în practică a Directivei, această libertate lasă totuşi întreagă obligaţia, pentru fiecare din statele destinatare, să ia în cadrul ordinii sale juridice naţionale toate măsurile necesare în vederea asigurării deplinului efect al Directivei, conform obiectivului pe care ea îl urmăreşte.
16. Trebuie deci examinată Directiva 76/207 pentru a determina dacă aceasta impune statelor membre să prevadă consecinţe juridice sau sancţiuni determinate în caz de încălcare a principiului egalităţii de tratament în accesul la locuri de muncă.
17. Această directivă are drept obiect punerea în practică, în statele membre, a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei, asigurând lucrătorilor de un sex sau altul o egalitate de şansă efectivă în accesul la locuri de muncă. În acest scop, art. 2 defineşte principiul egalităţii de tratament şi limitele sale, în vreme ce art. 3 alin. 1 îi precizează câmpul de aplicarea în ce priveşte tocmai accesul la locuri de muncă. Articolul 3 alin. 2.a) prevede că statele membre iau măsurile necesare ca să fie suprimate dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative contrare principiului egalităţii de tratament.
18. Articolul 6 impune statelor membre obligaţia de a introduce în ordinea lor juridică internă măsurile necesare pentru a permite oricărei persoane care se consideră lezată de o discriminare „de a-şi invoca drepturile pe cale jurisdicţională”. Decurge din această dispoziţie că statele membre sunt obligate să ia măsuri care să fie suficient de eficiente pentru a atinge obiectivul Directivei şi să facă astfel încât aceste măsuri să poată fi efectiv invocate în faţa tribunalelor naţionale de către persoanele în cauză. Astfel de măsuri pot, de exemplu, cuprinde dispoziţii care impun angajatorului să angajeze candidatul discriminat sau care asigură o indemnizaţie pecuniară adecvată, dublate la nevoie de un sistem de amenzi. Trebuie, totuşi, constatat că Directiva nu impune o sancţiune determinată, ci lasă statelor membre libertatea de a alege printre diferitele soluţii proprii să-şi realizeze obiectivul.
19. Trebuie, în consecinţă, răspuns la prima întrebare că Directiva 76/207 nu impune ca o discriminare bazată pe sex la accesul la locuri de muncă să trebuiască sancţionată prin obligaţia impusă angajatorului, autor al discriminării, de a încheia un contract de muncă cu candidatul discriminat.
 
Cu privire la întrebările 2-4
20. În ceea ce priveşte întrebările 2-4, nefiind adresate decât pentru cazul în care angajatorul ar fi obligat să angajeze candidatul discriminat, nu mai trebuie răspuns la ele.
 
Cu privire la a cincea şi a şasea întrebare
21. Prin a cincea întrebare a sa, instanţa naţională întreabă în substanţă Curtea dacă este posibil de extras din Directivă o altă sancţiune în caz de discriminare decât dreptul la încheierea unui contract de muncă. A şasea întrebare vizează să ştie dacă Directiva, conform interpretării care trebuie dată, poate fi invocată în faţa instanţelor naţionale de persoanele lezate.
22. Trebuie în această privinţă să observăm că o egalitate de şanse efectivă nu poate fi stabilită în afara unui sistem de sancţiune adecvat. O astfel de consecinţă rezultă nu numai din finalitatea însăşi a Directivei, ci în particular din art. 6 care, deschizând un drept de recurs jurisdicţional candidaţilor la un post care a făcut obiectul unei discriminări, recunoaşte în favoarea lor existenţa unor drepturi putând fi invocate în justiţie.
23. Dacă o aplicare completă a Directivei nu impune, aşa cum s-a constatat în răspunsul la prima întrebare, o formă determinată de sancţiune în caz de încălcare a interdicţiei de discriminare, ea implică totuşi ca această sancţiune să fie de natură să asigure o protecţie jurisdicţională efectivă şi eficientă. Ea trebuie în plus să aibă faţă de angajator un efect inhibitor real. Rezultă de aici că atunci când statul membru alege să sancţioneze încălcarea interzicerii de discriminare prin acordarea unei indemnizaţii, aceasta trebuie să fie în orice caz adecvată prejudiciului suferit.
24. Rezultă, în consecinţă, că o legislaţie naţională care limitează drepturile la reparare ale persoanelor care au făcut obiectul unei discriminări în accesul la locuri de muncă la o indemnizaţie pur simbolică, ca de exemplu rambursarea cheltuielilor ocazionate de candidatura lor, nu ar fi conformă cu exigenţele unei transpuneri eficiente a Directivei.
25. Natura sancţiunilor prevăzute în RFG în caz de discriminare în accesul la locuri de muncă şi, mai ales, problema de a şti dacă dispoziţiile art. 611bis alin. 2 din BGB exclud posibilitatea de indemnizaţie rezultând din dreptul comun a fost îndelung discutată în faţa Curţii. În această privinţă, guvernul RFG a arătat în cursul procedurii orale că acest articol nu ar exclude neapărat aplicarea dreptului comun în materie de indemnizaţie. Îi revine doar instanţei naţionale să hotărască asupra acestui punct de interpretare privitor la dreptul său naţional.
26. Trebuie, totuşi, precizat că obligaţia statelor membre, decurgând dintr-o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, ca şi datoria lor în virtutea art. 5 din Tratat de a lua toate măsurile generale sau particulare necesare asigurării executării acestei obligaţii, se impun tuturor autorităţilor din statele membre, inclusiv, în cadrul competenţelor lor, autorităţile judecătoreşti. Rezultă că, aplicând dreptul naţional, şi mai ales dispoziţiile unei legi naţionale în special introduse în vederea executării Directivei 76/207, instanţa naţională este obligată să interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi a finalităţii Directivei pentru a atinge rezultatul vizat de art.189 alin. 3.
27. În schimb, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, Directiva nu comportă, în ceea ce priveşte sancţiunile unei eventuale discriminări, nicio obligaţie necondiţională şi suficient de precisă care poate fi invocată, în lipsa măsurilor de aplicare luate în timp de un particular, în vederea obţinerii unei reparări determinate, în virtutea Directivei, când o astfel de consecinţă nu este prevăzută sau permisă de legislaţia naţională.
28. Trebuie, totuşi, precizat instanţei naţionale că dacă Directiva 76/207 lasă statelor membre, pentru a sancţiona încălcarea interdicţiei de discriminare, libertatea de a alege printre diferitele soluţii proprii să-şi realizeze obiectul, aceasta implică totuşi că dacă un stat membru alege să sancţioneze încălcarea interzicerii în cauză prin acordarea unei indemnizaţii, aceasta trebuie oricum, pentru a-şi asigura eficienţa şi efectul său disuasiv, să fie adecvată în raport cu prejudiciile suferite şi trebuie deci să meargă dincolo de o indemnizaţie pur simbolică, ca de exemplu rambursarea doar a cheltuielilor ocazionate de candidatură. Îi revine instanţei naţionale să dea legi luate pentru aplicarea Directivei, în toată măsura în care o marjă de apreciere care îi este acordată de dreptul său naţional, o interpretare şi o aplicare conforme cu exigenţele dreptului comunitar.
 
Pentru aceste motive,
Curtea,
 
hotărând asupra întrebărilor adresate ei de Arbeitsgericht din Hamm, prin ordonanţa din 6 decembrie 1982, declară:
 
1. Directiva 76/207 nu impune ca o discriminare bazată pe sex, la accesul la locuri de muncă, să fie sancţionată de obligaţia impusă angajatorului, autor al discriminării, de a încheia un contract de muncă cu candidatul discriminat.
2. Directiva nu presupune, în ceea ce priveşte sancţiunile unei eventuale discriminări, nici o obligaţie necondiţională şi suficient de precisă care poate fi invocată, în lipsă de măsuri de aplicare luate de un particular, în vederea obţinerii unei reparaţii determinate în virtutea Directivei, când o astfel de consecinţă nu este prevăzută sau permisă de legislaţia naţională.
3. Dacă Directiva 76/207 lasă statelor membre, pentru a sancţiona încălcarea interzicerii de discriminare, libertatea de a alege printre diferitele soluţii necesare realizării obiectivului, ea implică totuşi că dacă un stat membru alege să sancţioneze încălcarea interzicerii în cauză prin acordarea unei indemnizaţii, aceasta trebuie în orice caz, pentru a-şi asigura eficienţa şi efectul său disuasiv, să fie adecvată în raport cu prejudiciile suferite şi trebuie deci să meargă dincolo de o indemnizaţie pur simbolică, ca de exemplu rambursarea cheltuielilor ocazionate de candidatură. Îi revine instanţei naţionale obligaţia să ia măsurile necesare în vederea aplicării Directivei, în marja de apreciere care îi este acordată de dreptul său naţional, printr-o interpretare şi o aplicare conforme cu exigenţele dreptului comunitar.
 
banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner