Absenţe nemotivate. Suspendare. Indicare greşită a temeiului de drept alături de un temei de drept corect. Legalitatea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă

Tematică: Contestatie decizie sanctionare

1. Nu se poate susţine că menţionarea unui temei de drept greşit alături de un temei de drept corect în decizia atacată ar duce la nulitatea acesteia bazat pe lipsa menţionării temeiului de drept atâta timp cât există menţionat temeiul de drept corect, aplicabil situaţiei de fapt. 2. Există într-adevăr o confuzie deoarece ambele texte legale reglementează suspendarea contractului de muncă dar această confuzie nu duce la nulitatea deciziei care se poate aplica doar în cazul în care temeiul de drept nu este menţionat deloc deoarece în speţă temeiul de drept a fost menţionat prin urmare decizia atacată ce dispune suspendarea contractului de muncă este legală şi nu trebuia anulată. 3. Reclamantul nu se află la prima sancţiune disciplinară atâta timp cât decizia de sancţionare nr. 109/2007 nu a fost anulată, aceasta fiind prima decizie de sancţionare care a aplicat o sancţiune mai blândă, aceea a suspendării contractului de muncă, iar următoarea sancţiune ce o contestă recurentul a fost aplicată gradual, fiind mai aspră decât prima, chiar dacă e cea mai aspră sancţiune. Fapta reclamantului a perturbat grav activitatea pârâtei deoarece aceasta din urmă avea nevoie stringentă de prezenţa reclamantului la locul de muncă iar acesta a lipsit nemotivat.
(Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia Civilă nr. 1185/R din 28 mai 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin sentinţa civilă nr. 106 din 1.02.2008, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul E.G. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Orăşenesc Vişeu DE T. şi în consecinţă: s-a anulat decizia de sancţionare nr. 109/24.08.2007 emisă de pârâtă. S-au respins celelalte capete de cerere.
S-a admis în parte acţiunea reconvenţională formulată de pârâtul Spitalul Orăşenesc Vişeu de T. în contradictoriu cu reclamantul E.G. şi în consecinţă pârâtul E.G. a fost obligat să plătească reclamantei, suma de 1121 lei reprezentând indemnizaţia de concediu deodihnă încasată necuvenit. S-au respins celelalte capete de cerere din acţiunea reconvenţională. S-au compensat cheltuielile de judecată.
Prin încheierea din 27.03.2008 s-a îndreptat eroarea materială, în sensul că se va trece numele reclamantului „E.D.G” în loc de „E.G”.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul E.D.G, precum şi pârâtul Spitalul Orăşenesc Vişeu DE T.


Pârâtul Spitalul Orăşenesc Vişeu DE T., solicită admiterea recursului.

Solicită modificarea în parte a sentinţei în sensul respingerii ca nefondată a contestaţiei şi menţinerea şi a deciziei nr. 109/24.08.2007 ca legală şi temeinică. În motivarea recursului arată că hotărârea pronunţată este nelegală privind modul în care s-a soluţionat capătul de cerere privind contestarea deciziei de suspendare a contractului de muncă nr. 109/24.08.2007.
Dispoziţiile art. 51 alin. (2) Codul muncii, avute în vedere ca şi temei de drept la emiterea deciziei, nu consacră dreptul salariatului de a suspenda contractul individual de muncă prin absenţe nemotivate, aşa cum greşit s-a reţinut.
Arată că începând cu data de 1.08.2007, la expirarea perioadei concediilor medicale succesive, reclamantul angajat al pârâtei, nu s-a prezentat la locul de muncă, solicitând acordarea unui concediu fără plată pe o durată de 1 an.
Pârâta Spitalul Orăşenesc Vişeu de T., reţinând acumularea de absenţe nemotivate de către reclamant, a decis suspendarea contractului de muncă după declanşarea procedurii de cercetare disciplinară prealabilă, ca o măsură de conservare a acestuia.
În textul art. 51 din Codul muncii s-a introdus alin. (2) prin O.U.G. nr. 65/2005, în care se prevede că poate constitui temei de suspendare situaţia absenţelor nemotivate ale salariatului. Chiar şi în ipoteza în care se va reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 51 alin. (2) Codul muncii, solicită a se aprecia că aceasta nu este lipsită de suport legal raportat la fapta reţinută ca abatere disciplinară, prevederile din regulamentul intern şi C.C.C.M. expres indicate şi confuzia creată chiar de legiuitor, prin modificările contradictorii aduse Codului Muncii prin O.U.G. nr. 65/2005.
Consideră că acumularea de absenţe nemotivate de către reclamant, conferea pârâtului în calitate de angajator, suportul legal al aplicării angajatului a uneia din sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 264 din Codul muncii, cu respectarea exigenţelor impuse de textul art. 267 din acelaşi cod, privind cercetarea disciplinară prealabilă, aplicarea unei sancţiuni disciplinare şi cu consecinţa suspendării contractului de muncă potrivit prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b).
Arată că în mod greşit s-au aplicat dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. şi s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, în raport de modul în care acestea au fost justificate de părţi, şi în care pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate.
Reclamantul E.D.G, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul anulării deciziei de sancţionare disciplinară nr. 123/25.09.2007. În motivarea recursului arată că sancţiunea desfacerii contractului de muncă este prea aspră faţă de abaterea disciplinară săvârşită.
Având în vedere că reclamantul se află la prima abatere disciplinară, i-a fost aplicată de către angajator cea mai aspră sancţiune disciplinară, aceea a desfacerii contractului de muncă, deşi aşa cum se arată în doctrină, angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârşirii unei singure fapte grave care perturbă substanţial activitatea unităţii, ceea ce nu este cazul în speţă. Câtă vreme prima sancţiune disciplinară a fost anulată, reclamantul se află la prima abatere disciplinară, fapt ce ar trebui să conducă la anularea deciziei privind desfacerea contractului de muncă.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel reţine următoarele considerente:
Hotărârea pronunţată este nelegală în ce priveşte modul în care s-a soluţionat capătul de cerere privind decizia de suspendare a contractului de muncă nr. 109/24.08.2007.
Dispoziţiile art. 51 alin. (2) Codul muncii, avute în vedere ca şi temei de drept la emiterea deciziei, nu au fost singurele menţionate în aceasta ci alături de dispoziţiile art. 264 alin. (1) lit. b) Codul Muncii. Iar starea de fapt nu a fost contestată, reclamantul lipsind pe perioada indicată în decizie.
Este adevărat că cele două dispoziţii reglementează chestiuni distincte dar nu se poate susţine că menţionarea unui temei de drept greşit alături de un temei de drept corect în decizia atacată ar duce la nulitatea acesteia bazat pe lipsa menţionării temeiului de drept atâta timp cât există menţionat temeiul de drept corect, aplicabil situaţiei de fapt.
Există într-adevăr o confuzie deoarece ambele texte legale reglementează suspendarea contractului de muncă dar această confuzie nu duce la nulitatea deciziei care se poate aplica doar în cazul în care temeiul de drept nu este menţionat deloc deoarece în speţă temeiul de drept a fost menţionat prin urmare decizia atacată ce dispune suspendarea contractului de muncă este legală şi nu trebuia anulată.
Reclamantul E.D.G, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul anulării deciziei de sancţionare disciplinară nr. 123/25.09.2007 întrucât sancţiunea desfacerii contractului de muncă este prea aspră faţă de abaterea disciplinară săvârşită.
Susţine reclamantul că se află la prima abatere disciplinară, i-a fost aplicată de către angajator cea mai aspră sancţiune disciplinară, aceea a desfacerii contractului de muncă, deşi aşa cum se arată în doctrină, angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârşirii unei singure fapte grave care perturbă substanţial activitatea unităţii, ceea ce nu este cazul în speţă. Câtă vreme prima sancţiune disciplinară a fost anulată, reclamantul se află la prima abatere disciplinară, fapt ce ar trebui să conducă la anularea deciziei privind desfacerea contractului de muncă.
Curtea reţine că potrivit celor de mai T. reclamantul nu se află la prima sancţiune disciplinară atâta timp cât decizia de sancţionare nr. 109/2007 nu a fost anulată, aceasta fiind prima decizie de sancţionare care a aplicat o sancţiune mai blândă, aceea a suspendării contractului de muncă, iar următoarea sancţiune ce o contestă recurentul a fost aplicată gradual, fiind mai aspră decât prima, chiar dacă e cea mai aspră sancţiune.
Or, cum trebuie relevat şi faptul că fapta reclamantului a perturbat grav activitatea pârâtei deoarece aceasta din urmă avea nevoie stringentă de prezenţa reclamantului la locul de muncă iar acesta a lipsit nemotivat.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) şi art. 299 şi urm., art. 3041 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul E.D.G, nefiind incidente niciunul din motivele de casare prevăzute art. 304 C. proc. civ.
Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cât şi al art. 312 alin. (3), art. 299 alin. (1) şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul declarat de pârâtul Spitalul Orăşenesc Vişeu DE T. împotriva sentinţei civile nr. 106 din 1.02.2008 a Tribunalului Maramureş pronunţată în dosar nr. (...), pe care o va modifică în parte în sensul că va respinge în întregime acţiunea reclamantului E.D.G. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Orăşenesc Vişeu DE T. şi cu privire la anularea deciziei nr. 109/2007 iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga reclamantul căzut în pretenţii să plătească pârâtului suma de 3000 lei, cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând onorariu avocat.
Dispoziţiile hotărârii privind respingerea parţială a acţiunii principale ce privea acordarea concediului de plată şi petitele subsidiare acestuia vor fi menţinute ca legale şi temeinice, nefiind de altfel atacate, ca de altfel şi dispoziţiile ce privesc cererea reconvenţională.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner