Anularea deciziei de reducere a salariului de bază şi a indemnizaţiei de conducere cu 10% timp de 2 luni

Tematică: Contestatie decizie sanctionare

1. Împrejurarea că, la obiectul acţiunii, nu s-a menţionat în mod expres că se solicită, în cazul respingerii excepţiei nulităţii, anularea deciziei, nu echivalează cu acordarea, de către instanţa de fond, a mai mult decât s-a cerut, ori a ceea ce nu s-a cerut. 2. În ceea ce priveşte existenţa faptelor care au fost apreciate ca abateri disciplinare de către recurentă, se constată, în primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că intimatul nu avea, conform fişei postului, atribuţia de a propune sancţionarea personalului din subordine, aşa încât nu se poate stabili că intimatul nu şi-a îndeplinit această atribuţie. 3. Sunt reale susţinerile recurentei conform cărora angajatul trebuie să respecte dispoziţiile interne ale angajatorului, care sunt în legătură cu felul şi condiţiile postului, însă angajatorul, căruia îi revine sarcina probei, conform prevederilor art. 287 Codul Muncii, trebuie să dovedească că a adus la cunoştinţă angajatului aceste dispoziţii interne.
(Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 805 din 28 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)

Cu nr. (...), s-a înregistrat la Tribunalul Iaşi contestaţia formulată de contestatorul S.E.E. în contradictoriu cu intimata Compania Naţională de D. Ferate CFR- Sucursala I, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare nt. 1.8T/26.11.2007, restituirea drepturilor băneşti reţinute ca efect al acestei decizii, plata daunelor cominatorii până la restituirea integrală a acestor drepturi şi plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 1.8T/598 din 26.11.2007, contestatorul a fost sancţionat cu reducerea salariului de bază şi a indemnizaţiei de conducere cu 10% timp de 2 luni.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a invocat excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei, la care a renunţat ulterior. Pe fond, a solicitat respingerea contestaţiei, arătând, pe de o parte, că în decizie se menţionează că o eventuală contestaţie se va adresa instanţei competente în a cărei rază îşi are domiciliul salariatul sancţionat, iar pe de altă parte situaţia constatată prin raportul de cercetare nu este contestată, deci contestatorul recunoaşte. Activitatea defectuoasă a acestuia s-a constatat în mod continuu, în timp, motiv pentru care directorul general a emis decizii de analiză a activităţii.
Contestatorul a mai invocat excepţia nulităţii absolute a deciziei, având în vedere că aceasta nu cuprinde motivele de fapt pe care se întemeiază, în conformitate cu dispoziţiile art. 268 alin. (2) Codul Muncii. Această excepţie, atât sub aspectul reglementat de lit. a, cât şi de lit. f) a art. 268 alin. (2) Codul Muncii, a fost respinsă de instanţă prin încheiere.
Contestatorul a mai invocat şi excepţia nulităţii deciziei în temeiul dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. b) Codul Muncii, considerând că temeiul de drept invocat nu corespunde dispoziţiilor legale, excepţie respinsă, de asemenea, prin încheiere.
Părţile au depus copii de pe înscrisuri şi au solicitat administrarea probei testimoniale şi interogatoriul.
Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 30 iunie 2008, Tribunalul Iaşi a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul S.E., în contradictoriu cu intimata Compania Naţională de D. Ferate CFR-Sucursala Regională de D. Ferate I. A anulat decizia nr. 1.8.T/598 din 26.11.2007 emisă de intimată. A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la restituirea drepturilor băneşti reţinute ca efect al deciziei de sancţionare, constând în prima de C, indemnizaţia de conducere, diferenţa salarială şi alocaţia de C pentru copiulul minor, ca rămas fără obiect. A respins capetele de cerere privind obligarea intimatei la plata daunelor cominatorii în cuantum de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.


Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata CNCF CFR SA.

În motivarea recursului, se susţine că cel mai important aspect îl constituie limitele cadrului procesual stabilit prin petitul acţiunii, fiind evident că instanţa de judecată a dat contestatorului mai mult decât a cerut, atâta timp cât a anulat decizia de sancţionare pentru alte considerente decât nerespectarea art. 268 alin. (2) lit. f) Codul Muncii.
Astfel, instanţa s-a pronunţat o dată asupra unicului motiv de nulitate invocat prin primul capăt al cererii de chemare în judecată, respingându-l în mod temeinic şi legal, iar contestatorul nu a formulat o cerere completatoare sau modificatoare a cererii introductive, prin care să solicite anularea deciziei de sancţionare pentru aspecte de netemeinicie.
Referitor la motivele sancţionării contestatorului, probele administrate atestă că decizia de sancţionare a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, iar declaraţia martorului audiat confirmă şi temeinicia acesteia.
Contestatorul, care era singurul responsabil pentru urmărirea derulării contractelor, nu a făcut propuneri de sancţionare a subalternilor. În calitatea sa, de şef al compartimentului care se ocupă efectiv de exploatarea patrimoniului companiei, contestatorul avea îndatorirea de a coordona şi superviza întreaga activitate de derulare a contractelor încheiate cu privire la bunurile şi serviciile oferite spre folosinţă terţilor.
Mai susţine recurenta că, în mod eronat a reţinut instanţa de fond că intimatul contestator nu avea responsabilităţi cu privire la rezilierea contractelor în cazul debitorilor majori. Cei responsabili de identificarea debitorilor şi a situaţiilor de invocare a rezilierii contractelor sunt angajaţii Diviziei Patrimoniu, în frunte cu şeful acestei, angajaţi obligaţi să invoce cu promptitudine rezilierea contractelor, care, în majoritatea lor, conţin pacte comisorii de gradul IV. Notificările de invocare a rezilierii contractelor nu se fac şi nu s-au făcut de oficiul juridic, care are atribuţii de acordare a consultanţei şi reprezentării juridice, nu de urmărire a contractelor.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul S.E.E. a solicitat respingerea recursului, arătând, în esenţă, că a cerut şi judecata în fond a contestaţiei, dacă prima instanţă ar fi trecut peste excepţie. Mai arată intimatul că sancţionarea sa a fost abuzivă, iar îndatoririle pentru care a fost sancţionat sunt aberante şi depăşesc atribuţiile prevăzute în fişa postului, din înscrisurile anexate rezultând că a fost sancţionat şi pentru fapte de care nu a avut cunoştinţă.
Intimatul a depus copii de pe înscrisuri. Nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.


Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de recurentă în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 6 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. Susţine recurenta că intimatul contestator, prin cererea introductivă, a solicitat doar constatarea nulităţii deciziei de sancţionare, în temeiul dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. f) Codul Muncii, nu şi anularea acesteia pentru motive de netemeinicie.
Din examinarea cererii introductive, se constată că intimatul a invocat, în subsidiar, dacă se va trece peste excepţia nulităţii, şi netemeinicia deciziei de sancţionare, la care recurenta răspunde prin întâmpinare, susţinând că intimatul nu contestă situaţia consemnată în raportul de cercetare, ceea ce ar echivala cu o recunoaştere.
Împrejurarea că, la obiectul acţiunii, nu s-a menţionat în mod expres că se solicită, în cazul respingerii excepţiei nulităţii, anularea deciziei, nu echivalează cu acordarea, de către instanţa de fond, a mai mult decât s-a cerut, ori a ceea ce nu s-a cerut. În cazul în care se constată netemeinicia deciziei, urmarea este cea a anulării acesteia, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, ca în cazul oricărui act juridic. Mai mult, în condiţiile în care instanţa de fond a respins excepţia nulităţii absolute prin încheiere, este evident că probatoriul administrat, inclusiv de recurentă, a privit netemeinicia deciziei de sancţionare, asupra căreia s-a şi pronunţat prima instanţă prin sentinţa recurată. Reprezentantul recurentei a şi prezentat concluzii scrise, cu un conţinut aproape identic cu cel al cererii de recurs, concluzii prin care a solicitat respingerea contestaţiei, deşi, conform susţinerilor recurentei, nu ar mai exista o contestaţie, întrucât, prin încheiere, prima instanţă se pronunţase deja asupra excepţiei nulităţii absolute.
În ceea ce priveşte existenţa faptelor care au fost apreciate ca abateri disciplinare de către recurentă, se constată, în primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că intimatul nu avea, conform fişei postului, atribuţia de a propune sancţionarea personalului din subordine, aşa încât nu se poate stabili că intimatul nu şi-a îndeplinit această atribuţie.
Sunt reale susţinerile recurentei conform cărora angajatul trebuie să respecte dispoziţiile interne ale angajatorului, care sunt în legătură cu felul şi condiţiile postului, însă angajatorul, căruia îi revine sarcina probei, conform prevederilor art. 287 Codul Muncii, trebuie să dovedească că a adus la cunoştinţă angajatului aceste dispoziţii interne.
Recurenta invocă decizia nr. (...)/2007, prin care intimatul a fost desemnat responsabil pentru urmărirea derulării contractelor de închiriere şi contracte utilităţi, pentru încasarea sumelor aferente acestora, calculul şi încasarea penalităţilor, rezilierea contractelor în cazul nerespectării clauzelor contractuale precum şi pentru întocmirea dosarelor şi transmiterea acestora la Oficiile juridice.
Se observă că această dispoziţie internă a fost dată de către directorul general al CNCF CFR SA B la data de 18.05.2007, dată de la care ar fi trebuit să îşi producă efectele, însă nu s-a făcut dovada datei la care a fost adusă la cunoştinţă intimatului. Pe exemplarul depus în copie de recurentă la dosarul de fond, se menţionează, ca dată a luării la cunoştinţă, 5.09.2007. Faţă de această dată, nu se poate stabili dacă semnătura de luare la cunoştinţă aparţine intimatului, însă se poate stabili cu certitudine că, până la data de 31.08.2007, avută în vedere la controlul finalizat prin procesul verbal din 18.10.2007, intimatului nu i s-au adus la cunoştinţă responsabilităţile atribuite prin decizia nr. (...)/2007, inclusiv cele privitoare la rezilierea contractelor.
În aceste condiţii, nu se poate reţine nici că intimatul nu ar fi îndeplinit responsabilităţile atribuite prin această decizie, aşa încât, faţă de considerentele expuse, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul şi se va menţine sentinţa.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner