Contestaţie în anulare. Admitere. Stabilirea salariilor. Plata diferenţelor salariale. Plata cheltuielilor de judecată

Tematică: Alte cereri

1. Codul Muncii, concretizând principiul constituţional potrivit căruia dreptul la negocieri colective în raporturile de muncă este garantat, prevede că stabilirea salariilor se face prin negocieri individuale sau/şi colective între angajator şi salariaţi sau reprezentanţii lor [art. 157 alin. (1) ]. 2. La nivel de unitate salariul este rezultatul negocierii şi subsecvent că prevederile din contractele colective de muncă referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal. 3. Prin dispoziţiile art. 238 alin. (2) şi (3) Codul muncii legiuitorul a urmărit protecţia salariaţilor, astfel încât la încheierea contractelor individuale de muncă şi a contractelor colective de muncă să nu se poată stabili drepturi inferioare celor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior care au un caracter minimal şi nicidecum nu s-a urmărit o diminuare a drepturilor salariale deja câştigate prin contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate prin aplicare contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sau grupuri de unităţi. O altă interpretare ar conduce în ultimă instanţă la o încălcare a prevederilor art. 41 din Codul muncii care menţionează elementele contractului individual de muncă şi posibilitatea modificării lor numai prin acordul părţilor. În lipsa negocierii unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, trebuiau menţinute aceleaşi drepturi salariale obţinute anterior în temeiul teoriei drepturilor câştigate, teorie consacrată în doctrina şi practica judiciară. Întrucât drepturile câştigate trebuiau menţinute în mod corect drepturile salariale cuvenite reclamantului au fost cuantificate de expertul contabil
(Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, pentru Cauze cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia civilă nr. 852/CM din 4 decembrie 2008, www.jurisprudenta.org)

S.C. S.T. S.A. C a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 43 din 23 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. (...) , pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin cererea formulată de Tribunalul Constanţa, reclamantul I.N.-E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. S.T. S.A. C obligarea acesteia la plata sumei de 62.193 lei cu titlu de despăgubiri băneşti cuvenite pentru munca depusă pe perioada 1 ianuarie 2002-1 aprilie 2007, cu cheltuieli de judecată.
În considerente s-a arătat că în perioada 1.01.2002-1.04.2007, reclamantul a desfăşurat activitatea în cadrul societăţii pârâte, îndeplinind funcţia de şef compartiment mecanic şi ulterior de inginer mecanic, angajatorul refuzând să îi plătească drepturile băneşti în cuantum de 62.193 lei, reprezentând drepturi salariale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că această sumă a rezultat din calculul depus în anexa acţiunii şi care s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 124 alin. (4) şi art. 125 din Contractul Colectiv de Muncă.
S-a menţionat că aceste drepturi nu au fost solicitate până la această dată întrucât salariatul nu a cunoscut conţinutul contractului colectiv de muncă înregistrat la D.M.M.S.S. C sub nr. 2/14.01.2002, cu toate că S.C. S.T. S.A. era obligată să-i informeze pe salariaţi despre clauzele contractuale aplicabile la nivel de unitate.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune din perspectiva dispoziţiilor art. 283 alin. (1) lit. c) Codul Muncii, pentru pretenţiile vizând perioada 1.01.2002/16.07.2004.
Asupra fondului, s-a arătat că reclamantul I.N.E. a fost salariatul societăţii începând cu 1.01.2002 şi până la 1.04.2007, când au încetat raporturile de muncă potrivit deciziei nr. 139/29.01.2007.
S-a susţinut că la nivelul societăţii a fost încheiat Contractul Colectiv de Muncă înregistrat la D.M.S.S. C sub nr. 2/14.01.2002 şi care a fost prelungit prin acte adiţionale succesive, până la data de 8.02.2006; în prezent nu mai operează niciun contract colectiv de muncă. S-a arătat că, în aceste condiţii, de la 9.02.2006 a devenit aplicabil Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră, înregistrat la M.M.S.S. sub nr. 53.396/10.04.2000, prelungit la rândul său prin acte adiţionale.
Prin încheierea din 28 septembrie 2007 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile solicitate pentru perioada 1 ianuarie 2002-16 iulie 2004 prin raportare la prevederile art. 283 alin. (1) lit. c) Codul Muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 43 din 23 ianuarie 2008, pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis în parte acţiunea reclamantului I.N.E., în contradictoriu cu pârâta S.C. S.T. S.A. A fost obligată societatea pârâtă să plătească reclamantului suma de 16.979 lei, reprezentând diferenţe drepturi salariale calculate pe perioada 16.07.2004-31.03.2007. Totodată, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea reclamantului pentru pretenţiile vizând perioada 1.01.2002-15.07.2004. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expertiză) .


Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta S.C. S.T. S.A. În motivare s-au invocat următoarele motive de recurs:
În conformitate cu dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 130/1996, prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizaţie sindicală din unitate, iar potrivit dispoziţiilor art. 11 lit. b) din Legea nr. 130/1996 un contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi se aplică pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul muncii prevăd: „contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la un nivel superior.”
Prin Protocolul înregistrat sub nr. 888 din 20 ianuarie 2006, părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate au stabilit să înceteze începând cu 10 februarie 2006 aplicabilitatea contractului colectiv de muncă înregistrat la E.C. sub nr. 2 din 14 ianuarie 2002.
Începând cu aceeaşi dată se vor aplica salariaţilor societăţii dispoziţiile contractului colectiv de muncă de la grup de unităţi.
Aceeaşi este situaţia şi pentru anul 2007, aşa cum reiese din Protocolul încheiat între patronatul S.C. S.T. S.A. şi sindicatul reprezentativ, la nivelul societăţii şi înregistrat sub nr. 17113 din 22 decembrie 2006.
Instanţa de judecată nu a avut în vedere acest protocol care nu intră în neconcordanţă cu art. 238 Codul Muncii.
Conform actului adiţional înregistrat la N. sub nr. 397 din 12 februarie 1997 la contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră, salariul de bază brut pentru un program complet de lucru este de 620 lei la care se adaugă coeficienţii minimi corespunzători fiecărui salariat prevăzuţi la art. 129.
Situaţia reclamantului pentru anul 2007 este următoarea: 620 lei (salariu de bază brut) x 1, 60 (coeficient de ierarhizare) = 992, 00 lei salariul de bază de care a beneficiat acesta este de 1.287 lei, ceea ce înseamnă că pentru anul 2007, reclamantul nu mai poate beneficia de nicio diferenţă de salariu.
Conform actului adiţional nr. 7, înregistrat la N. nr. 499 din 06 martie 2006 la contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră, salariul de bază brut pentru un program complet de lucru este de 480 lei la care se adaugă coeficienţii minimi corespunzători fiecărui salariat, prevăzuţi la art. 129.
Situaţia reclamantului pentru anul 2006 este următoarea: 280 lei (salariu de bază brut) x 1, 60 (coeficient de ierarhizare) = 768, 00 lei salariul de bază de care a beneficiat acesta este de 1.287 lei, ceea ce înseamnă că, pentru anul 2006, reclamantul nu mai poate beneficia de nicio diferenţă.
În consecinţă, raportându-ne la dispoziţiile legale citate şi ţinând cont de contractul colectiv de muncă aplicabil pentru perioada solicitată, drepturile salariale ce i se cuvin salariatului sunt în sumă de 10.036 lei, iar cererea formulată de reclamant trebuie admisă în parte, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 10.036 lei.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul desemnat reiese că pentru perioada 16 iulie 2004-9 februarie 2006, reclamantului i s-ar cuveni suma de 10.036 lei cu titlu de drepturi salariale actualizate cu rata inflaţiei.
În ceea ce priveşte perioada 1 ianuarie 2002-15 iulie 2004, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea ca fiind prescrisă.


Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat la E. C sub nr. 2 din 14 ianuarie 2002. Pârâta a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, motivat de faptul că în urma expirării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, a devenit aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră, care prevedea drepturi salariale mai mici decât cel la nivel de unitate.
În mod corect prima instanţă a constatat că un contract colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi sau la nivel de ramură nu poate constitui, în contextul dispoziţiilor Legii nr. 130/1996 şi al dispoziţiilor art. 238 alin. (3) din Codul Muncii, temeiul reducerii drepturilor salariale avute de salariaţi în baza contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, nici chiar după încetarea efectelor juridice ale celui din urmă.
Faptul că la nivelul societăţii nu s-a negociat şi încheiat un nou contract colectiv de muncă nu presupune diminuarea salariilor salariaţilor în baza contractului colectiv de muncă de la nivel superior, ci menţinerea acestora, în baza teoriei drepturilor câştigate.
Potrivit art. 238 alin. (3) Codul muncii la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.
Conform raţionamentului pârâtei s-ar ajunge în situaţia în care, în lipsa unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, s-ar aplica un contract colectiv de muncă de la nivel de ramură sau naţional care cuprinde drepturi minimale şi care ar duce la o scădere drastică a drepturilor salariale deja câştigate pe parcursul a ani de zile de negocieri, ceea ce ar fi contrar spiritului legii.
Prin dispoziţiile art. 238 alin. (2) şi (3) Codul muncii legiuitorul a urmărit protecţia salariaţilor, astfel încât la încheierea contractelor individuale de muncă şi a contractelor colective de muncă să nu se poată stabili drepturi inferioare celor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior care au un caracter minimal şi nicidecum nu s-a urmărit o diminuare a drepturilor salariale deja câştigate prin contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate prin aplicare contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sau grupuri de unităţi.
O altă interpretare ar conduce în ultimă instanţă la o încălcare a prevederilor art. 41 din Codul muncii care menţionează elementele contractului individual de muncă şi posibilitatea modificării lor numai prin acordul părţilor.
În lipsa negocierii unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, trebuiau menţinute aceleaşi drepturi salariale obţinute anterior în temeiul teoriei drepturilor câştigate, teorie consacrată în doctrina şi practica judiciară.
Întrucât drepturile câştigate trebuiau menţinute în mod corect drepturile salariale cuvenite reclamantului au fost cuantificate de expertul contabil la suma de 16.979 lei.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C. proc. civ., Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 662/CM/20.08.2008 pronunţată în dosarul nr. (...) , a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată ca legală şi temeinică.


Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare S.C. S.T. S.A. C.
Prin decizia civilă nr. 737/CM din 14 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. (...) , a fost admisă contestaţia în anulare, s-a anulat decizia civilă nr. 662/CM/2008 şi s-a fixat termen la 4.11.2008 pentru soluţionarea recursului.


Reluând judecata recursului, Curtea îl va respinge având în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Criticile formulate prin motivele de recurs pot fi structurate în două categorii principale: prima referitoare la relevanţa încetării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate până la data de 9.02.2006 şi ce-a de-a doua critică, derivată din primul motiv de recurs, referitoare la modalitatea de cuantificare a drepturilor salariale restante ţinând cont de evoluţia contractelor colective de muncă la nivel de unitate şi respectiv de ramură.
Soluţia juridică corectă se poate desprinde numai după o interpretare adecvată a voinţei legiuitorului cuprinsă în dispoziţiile Legii nr. 130/1996 şi Codului Muncii, respectiv art. 7 alin. (4) (Legea nr. 130/1996) , art. 41 şi art. 238 (3) Codul muncii şi art. 969 C. civ.
Art. 7 alin. (4) din Legea nr. 130/1996, dispune: „La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturilor salariaţilor au un caracter minimal”. Art. 238 (3) Codul muncii dispune: „La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal”.
Art. 41 (1) prevede: Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor. (2) Cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.
Art. 969 C. civ. prevede: „Convenţiile legal făcute, au putere de lege între părţi”.
Prin contractul individual de muncă Capitolul IX lit. a) angajatorul s-a obligat: „să plătească salariatului drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată şi să îi acorde celelalte drepturi prevăzute de lege şi de contractele colective de muncă.
De asemenea, la capitolul IV s-a prevăzut salariul şi s-a arătat că „P. suplimentare prestate în afara programului normal de lucru sau în zilele în care nu se lucrează ori zilele de sărbători legale se plătesc cu sporuri prevăzute în Codul muncii sau în contractele colective de muncă.
Tot astfel, la capitolul II s-a prevăzut că angajatorul poate schimba felul muncii, cu menţinerea salariului stabilit sau cu acordarea unui salariu mai mare, convenit de comun acord cu salariatul.
Întrucât contractul individual de muncă este rezultatul negocierii dintre părţi ulterior încheierii, părţile semnatare au înţeles să-i aducă modificări tot prin negociere, sens în care s-au întocmit acte adiţionale şi anume nr. 1/17.01.2002, nr. 2/31.01.2006, nr. 3/30.05.2006, nr. 3/4.07.2006.
Acest din urmă act adiţional este ulterior datei de 9.02.2006 când se pretinde că au intervenit clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră, iar singura referitore la prevederile contractului colectiv de muncă sunt numai cu privire la sporul pentru vechimea în muncă şi în petrol care se acordă în conformitate cu un asemenea contract. În urma renegocierii drepturilor salariale pe anul 2006, s-a convenit ca acesta să aibă un salariu de bază de 1287 lei.
O precizare se impune în legătură cu aceste acte adiţionale şi anume că nu în fiecare sunt trecute şi sporurile lunare obţinute, însă existenţa acestora a fost dovedită prin raportul de expertiză şi necontestată de către recurentă, preocuparea acesteia fiind în principal de a convinge că începând cu 9.02.2006 la nivel de unitate se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră urmare protocolului nr. 888/20.01.2006.
În acest context, se susţine că recurenta datorează drepturi băneşti, dar numai în cuantum de 10.036 lei aferent perioadei 16.07.2004-9.02.3006, ulterior acestui moment fiind aplicabile dispoziţiile contractului colectiv la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră, conform căruia pentru anul 2006 (exceptând luna ianuarie) salariul de bază cuvenit era de 768 lei şi întrucât acesta a beneficiat de 1.287 lei nu i se mai cuvine nicio diferenţă.q
Recurenta nu argumentează din ce motiv salariatul a primit un salariu de bază (la care se adaugă toate sporurile cuvenite) de 1.287 lei, deşi răspunsul este unul cât se poate de simplu şi anume acesta a fost salariul de bază negociat, el fiind rezultatul acordului de voinţă dintre părţi şi reprezintă legea părţilor, de la care nu se poate deroga prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră, pentru simplul motiv că la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturilor salariaţilor au un caracter minimal.
Se impune a se clarifica semnificaţia termenului „caracter minimal”, iar explicaţia este una care nu comportă mari eforturi pornind de la sensul acordat în dicţionarul explicabil al limbii române şi anume „program, plan etc., care cuprinde un ansamblu de sarcini minime care trebuie înfăptuite cu precădere”.
E. de aici concluzia că nu există niciun impediment legal ca drepturile acordate salariaţilor să fie mai mari, singura interdicţie fiind aceea că drepturile salariaţilor să nu fie interioare celor prevăzute de contractele colective de muncă.
Fără îndoială că este posibilă şi o diminuare a salariului în contextul evoluţiei economie a angajatorului, însă această diminuare nu se poate aplica automat şi în lipsa unei negocieri prealabile cu salariaţii vizaţi de această măsură tocmai pentru a preîntâmpina o exercitare abuzivă a prerogativelor de angajator care oricum se află într-o poziţie avantajată în raport cu salariatul.
Această negociere individuală porneşte de la nivelul minimal stabilit prin contractele colective de muncă.
Codul Muncii, concretizând principiul constituţional potrivit căruia dreptul la negocieri colective în raporturile de muncă este garantat, prevede că stabilirea salariilor se face prin negocieri individuale sau/şi colective între angajator şi salariaţi sau reprezentanţii lor [art. 157 alin. (1) ].
După cum se poate observa şi recurenta, în calitate de angajator a avut aceeaşi conduită în ce priveşte salariul reclamantului, în sensul că ori de câte ori a dorit să aducă modificări cu privire la drepturile salariale, a încheiat acte adiţionale, ultimul fiind cel din 4 iulie 2006, act ulterior datei de 9.02.2006, când se pretinde că a devenit incident C.C.M. la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră.
Deşi conform acestui contract se pretinde că salariatului i s-ar fi cuvenit un salariu de bază de 768 lei, totuşi prin actul adiţional nr. 3 din 3.07.2006 înregistrat la 4 iulie 2006 sub nr. 34979 al Inspectoratului Teritorial de Muncă, s-a prevăzut un salariu de bază de 1.287 lei, ceea ce confirmă două lucruri şi anume: în principal, că la nivel de unitate salariul este rezultatul negocierii şi subsecvent că prevederile din contractele colective de muncă referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner