Cesiunea contractului de muncă. Lipsa incidenţei motivului de modificare a hotărârii, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Tematică: Alte cereri

1. Potrivit dispoziţiilor care au reglementat în legislaţia muncii transferul în interesul serviciului respectiv, dispoziţiile art. 11 lit. a) din Legea nr. 1/1970 şi art. 69 Codul Muncii, aprobat prin Legea nr. 10/1972, transferul reprezenta o instituţie care nu determină desfacerea unui contract de muncă ci la cesiunea lui definitivă prin transmiterea cu titlu particular a drepturilor şi obligaţiilor din conţinutul său, prin care un nou angajator se T. primului angajator, salariatul ca subiect activ al obligaţiei de muncă rămânând acelaşi, celelalte elemente ale raportului de muncă, cu excepţia locului de muncă putând rămâne neschimbate sau putând fi modificate prin acordul părţilor. 2. Cât priveşte inexistenţa unui contract de muncă în formă scrisă situaţie de care se prevalează recurenta, această susţinere urmează a fi înlăturată din moment ce în cauză s-a făcut dovada existenţei raporturilor de muncă, prin operarea transferului în interesul serviciului, operând astfel o cesiune a contractului de muncă. Forma scrisă a contractului de muncă, deşi are o însemnătate incontestabilă pentru concretizarea voinţei părţilor pentru precizarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor şi drept consecinţă pentru dovedirea ulterioară a conţinutului real al raportului juridic, nu reprezintă o condiţie de validitate a contractului ci una ad probationes.
(Curtea de Apel Suceava, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 102 din 29 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin acţiunea adresată Tribunalului Botoşani, înregistrată sub nr. 2464/40 din 12 iunie 2007, astfel cum a fost completată, reclamantul D.T. a chemat în judecată civilă pe pârâtul Inspectoratul Teritorial de muncă B, solicitând obligarea acestuia la înscrierea în carnetul de muncă a perioadelor 1.08.1991-31.03.1992 şi 1.08.1992-31.05.1993 ca fiind lucrate la S.C. „Restaurantul B” SRL B, în funcţie de administrator cu salariile tarifare brute prevăzute de adeverinţa nr. 23 din 13 iunie 2006, eliberată de angajator.
Motivând acţiunea, reclamantul a susţinut că, deşi prin înscrisurile depuse de el şi de către angajator la pârât rezultă calitatea a de salariat, perioada lucrată la acest angajator şi salariile tarifare lunare avute, pârâtul refuză efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul său de muncă, menţiuni ce-i sunt necesare pentru recalcularea pensiei.
Prin întâmpinare pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă B a solicitat respingerea acţiunii arătând că nu a efectuat menţiunile cerute de reclamant întrucât acesta nu figurează în evidenţele sale cu contract individual de muncă la S.C. „Restaurant B”, în perioada 1.08.1991-31.05.1993. Or, potrivit ordinelor N. nr. 185/1990 şi nr. 289/1992, tuturor societăţilor comerciale cu capital privat care aveau salariaţi angajaţi cu contract de muncă le revenea obligaţia înregistrării la Direcţia camerelor de muncă şi camerele de muncă judeţene pe baza înscrisurilor prevăzute expres de aceste acte normative ce includeau, între altele, contractul de muncă (tip N.) pentru fiecare salariat şi eventual actele de transfer.
Ulterior, pe baza acestor acte, societăţile comerciale aveau obligaţia să depună lunar, la Camera de muncă copia statelor de plată şi dispoziţiile de plată a contribuţiei de asigurări sociale, a pensiei suplimentare de 3% şi a contribuţiei la fondul pentru plata ajutorului de şomaj.
Tribunalul Suceava, prin sentinţa civilă nr. 1035 din 12.10.2007 a admis acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă B şi a obligat pârâtul să înscrie în cartea de muncă a reclamantului perioadele 1.08.1991-31.03.1992 şi 1.08.1992-31.05.1993, ca fiind lucrate de către reclamant în unitatea S.C. „Restaurantul B” SRL, în funcţia de administrator, cu salarii tarifare brute corespunzătoare, astfel cum au fost evidenţiate în adresa nr. 23/13.06.2006, eliberată de angajator.
În motivare, prin considerentele sentinţei, s-a reţinut că potrivit menţiunilor efectuate în carnetul de muncă la pct. 38 rezultă că acesta a încetat activitatea desfăşurată în funcţia de şef birou comercial la T. SA B conform art. 11 lit. a) din Legea nr. 1/1970 şi a art. 69 Codul muncii în baza deciziei nr. 310 din 10.10.1991 emisă de angajator. S-a mai reţinut că acest text reglementa transferul în interesul serviciului, ca modalitate de modificare definitivă a contractului de muncă, această situaţie fiind dovedită prin cererea de transfer, documentaţie depusă de angajatorul T. SA B în dosarul nr. 11277/1995 a Judecătoriei Botoşani sentinţa civilă nr. 1479/1.03.1996.
S-a mai argumentat că fiind stabilit transferul reclamantului la S.C. „Restaurant B” SRL B, societate înfiinţată în baza Legii nr. 31/1990, nu mai prezenta relevanţă forma transferului care justifica acordarea unor drepturi pentru vechimea neîntreruptă în muncă şi întrucât noua unitate angajatoare era o societate cu capital privat obligaţia de completare a carnetului de muncă revenea camerelor de muncă ce funcţionau în subordinea Direcţiilor pentru munca şi protecţie sociale judeţene şi a municipiului B, înfiinţate prin H.G. nr. 185/1990, obligaţia de înregistrare a contractelor individuale de muncă la camerele de muncă a fost prevăzute prin H.G. nr. 539/1992, Legea nr. 83/1995 precum şi Legea nr. 130/1999.
S-a mai reţinut că la sediul Inspectoratului Teritorial de Muncă B au fost depuse de către angajatorul S.C „Restaurantul B” SRL documentele privind majorarea salariilor tarifare de încadrare, statele de plată, dispoziţiile de plată a contribuţiilor de asigurări sociale, a pensiei suplimentare de 3% şi o contribuţie pentru fondul de şomaj şi întrucât eventuala neîncheiere a unui contract individual de muncă nu-i este imputabilă salariatului, în condiţiile probării raporturilor de muncă, acţiunea reclamantului a fost admisă.


Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă B criticând-o pentru nelegalitate,

susţinând că din eroare a fost admisă acţiunea în lipsa unui contract de muncă încheiat cu angajatorul. Cum reclamantul nu a făcut dovada că ar fi semnat un contract de muncă şi nici nu a solicitat prin acţiune întocmirea acestuia, nefiind îndeplinite cerinţele art. 11 din Decretul nr. 92/1976 s-a considerat că în mod corect nu a efectuat înregistrarea în carnetul de muncă şi a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.


Recursul, nemotivat în drept dar care poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat pentru următoarele considerente:
Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată, potrivit înregistrărilor efectuate în carnetul de muncă, efectuate de ultima unitate angajatoare fosta Întreprindere Comercială de Stat pentru Alimentaţie Publică şi I.B., (poziţia 38) , reclamantul a desfăşurat activitatea la această unitate fiind angajat în funcţia de şef birou comercial.
Începând cu data de 13.08.1991 raporturile de muncă încheiate cu această unitate au încetat ca urmare a transferului în interesul serviciului perfectat în temeiul art. 11 lit. a) din Legea nr. 1/1970 şi art. 69 din Codul muncii în vigoare la acea dată (aprobat prin Legea nr. 10/1972) . Această situaţie este necontestată în cauză, confirmată prin menţiunile efectuate la poziţia nr. 38 din cartea de muncă, întâmpinarea formulată de angajatoarea Societatea Comercială pentru Alimentaţie Publică B care a atestat existenţa cererii de transfer în interesul serviciului la S.C. „Restaurantul” SRL B, începând cu data de 13.08.1991, precum şi registrul de evidenţă al deciziilor emise în anul 1991 de conducerea unităţii, respectiv decizia nr. 310/1991 prin care s-a aprobat transferul în interesul serviciului a salariaţilor care urmau să desfăşoare la unitatea preluată în locaţie de gestiune S.C. „Restaurantul” SRL B (filele 52-54 dosar) .
Or, potrivit dispoziţiilor care au reglementat în legislaţia muncii transferul în interesul serviciului respectiv, dispoziţiile art. 11 lit. a) din Legea nr. 1/1970 şi art. 69 din Codul Muncii, aprobat prin Legea nr. 10/1972, transferul reprezenta o instituţie care nu determină desfacerea unui contract de muncă ci la cesiunea lui definitivă prin transmiterea cu titlu particular a drepturilor şi obligaţiilor din conţinutul său, prin care un nou angajator se T. primului angajator, salariatul ca subiect activ al obligaţiei de muncă rămânând acelaşi, celelalte elemente ale raportului de muncă, cu excepţia locului de muncă putând rămâne neschimbate sau putând fi modificate prin acordul părţilor.
Existenţa raporturilor de muncă a fost aşadar dovedită chiar în lipsa unui contract individual de muncă încheiat în formă scrisă cu noua unitate angajatoare S.C. „Restaurantul” SA B, unitate ce de altfel a depus la sediul unităţii pârâte deciziile prin care salariile tarifare de încadrare au fost majorate ca urmare a stabilirii indexărilor prin actele normative adoptate, cum ar fi H.G. nr. 19/1992, cu privire la stabilirea salariului minim brut pe ţară şi a coeficientului de indexare a salariilor pentru perioada ianuarie-aprilie 1992, H.G. nr. 774/1992 cu privire la compensarea şi indexarea salariilor şi stabilirea salariului minim brut pe ţară pentru perioada 1 noiembrie-31 decembrie 1992, Hotărârea nr. 177/1993 cu privire la compensarea şi indexarea salariilor şi stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară, începând cu 1 mai 1993.
Au fost depuse şi statele de plată pentru perioada de activitate desfăşurată de reclamant la unitatea enunţată, aflate în arhiva camerei de muncă precum şi adeverinţa nr. 23 din 13 iunie 2006 eliberată de aceeaşi societate comercială, din care rezultă că s-a calculat şi virat contribuţia pentru pensie suplimentară de 3%, CAS-ul şi impozitul conform legislaţiei în vigoare, fiind depuse la Inspectoratul Teritorial de Muncă B statele de plată atestând această situaţie.
Este de reţinut şi faptul că potrivit legislaţiei muncii atât obligaţia de a încheia contractul individual de muncă cât şi obligaţia de a efectua înregistrările corespunzătoare în carnetul de muncă revine angajatorului, iar instituţiile abilitate de lege, respectiv direcţiile generale de muncă în cadrul cărora funcţionau iniţial camerele de muncă, iar ulterior inspectoratele teritoriale de muncă aveau obligaţia de a verifica modalitatea în care unităţile angajatoare respectă prevederile legislaţiei muncii, respectiv a obligaţiei de a înregistra contractele de muncă conform Legii nr. 130/1990.
Cât priveşte inexistenţa unui contract de muncă în formă scrisă situaţie de care se prevalează recurenta, această susţinere urmează a fi înlăturată din moment ce în cauză s-a făcut dovada existenţei raporturilor de muncă, prin operarea transferului în interesul serviciului, operând astfel o cesiune a contractului de muncă.
Pe de altă parte este de observat faptul că forma scrisă a contractului de muncă, deşi are o însemnătate incontestabilă pentru concretizarea voinţei părţilor pentru precizarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor şi drept consecinţă pentru dovedirea ulterioară a conţinutului real al raportului juridic, nu reprezintă o condiţie de validitate a contractului ci una ad probationes. Aşadar, în lipsa înscrisului constatator contractul individual de muncă există şi îşi produce toate efectele juridice chiar dacă nu s-a încheiat în formă scrisă dar s-a realizat concret acordul părţilor, efectele principale fiind prestarea muncii, remunerarea acesteia, recunoaşterea vechimii în muncă în perioada de activitate, dar şi a altor drepturi cum ar fi dreptul la stabilirea pensiei sau recalcularea acesteia, existenţa contractului putând fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Această interpretare era valabilă atât în reglementarea vechiului cod al muncii, aprobat prin Legea nr. 10/1972, dar şi în reglementarea actuală, edificatoare fiind dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 53/2003, care, de asemenea nu prevede expres caracterul ad validitatem al formei scrise şi nici sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea ei iar dispoziţiile alin. (2) stabilesc expres că în situaţia în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă.
Faţă de cele reţinute, cum dispoziţiile enunţate nu contravin prevederilor art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976, sentinţa instanţei fiind corectă, nefiind date nici motive de casare de ordine publică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner