Cerere privind eliberarea carnetului de muncă după înscrierea menţiunilor privind perioada lucrată, plata orelor suplimentare şi a concediului de odihnă. Respingere.

Tematică: Alte cereri

În mod corect prima instanţă a reţinut în cauză că recurenta nu a reuşit, cu probele administrate, să dovedească faptul că, în perioada august 1999-28 decembrie 2006 ar fi avut raporturi de muncă cu societatea intimată. Astfel, în lipsa unui contract individual de muncă încheiat în formă scrisă între părţi, recurenta nu a reuşit să dovedească, potrivit dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Codul Muncii, cu probele administrate în cauză, prevederile contractuale şi prestaţiile efectuate.
(Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 121 din 11 martie 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin cererea înregistrată sub nr. 1178/99/22.02.2007, reclamanta I.N.N. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „E.” S.R.L. I, solicitând obligarea acesteia la eliberarea carnetului de muncă după înscrierea menţiunilor privind perioada efectiv lucrată, august 1999-28 decembrie 2006, plata orelor suplimentare şi a concediului de odihnă de care nu a beneficiat în perioada menţionată. În motivarea cererii sale, reclamanta a susţinut că a fost angajata pârâtei din localitatea T., judeţul I, atât la punctul de lucru din satul I., judeţul I, cât şi la cel din comuna T., jud.I, în perioada august 1999-decembrie 2006.
Reclamanta a mai susţinut că în toată această perioadă a lucrat fără a avea un program normal de 8 ore zilnic, conform Codului Muncii şi fără a-i fi plătite orele suplimentare efectiv lucrate. Nu a beneficiat de concediul de odihnă şi nici nu i-a fost plătită indemnizaţia de concediu.
Prin precizările depuse la dosar, reclamanta a arătat că solicită plata orelor suplimentare şi a concediului de odihnă de care nu a beneficiat pentru perioada decembrie 2003-decembrie 2006.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei în ceea ce priveşte înscrierea în carnetul de muncă a perioadei august 1999- decembrie 2006, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, întrucât pârâta a avut deschis la punctul de lucru din localitatea I. un magazin sătesc care, datorită condiţiilor dificile de aprovizionare, funcţiona sporadic, iar de vânzarea produselor se ocupa soţul reclamantei, care era plătit cu minimul pe economie.
În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu şi cea testimonială.
Din oficiu, prima instanţă a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind solicitarea de drepturi salariale pentru perioada decembrie 2003-februarie 2004, raportat la data introducerii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 1669/13.09.2007 a Tribunalului Iaşi, s-a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada decembrie 2003-februarie 2004, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta I.N.N., s-a disjuns şi s-a declinat competenţa de soluţionare a capetelor de cerere privind eliberarea carnetului de muncă şi înscrierea menţiunilor în acest carnet, în favoarea Judecătoriei Paşcani. Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Excepţia necompetenţei materiale invocate de pârâtă referitor la înscrierea menţiunilor în carnetul de muncă s-a reţinut ca fiind întemeiată în temeiul dispoziţiile art. 296 din Codul Muncii, modificate de O.U.G. nr. 55/2006, coroborate cu dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă.
Potrivit dispoziţiile art. 283 lit. c) din Codul Muncii, s-a reţinut ca fiind prescris dreptul la acţiune al reclamantei pentru perioada decembrie 2003-februarie 2004.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că acţiunea reclamantei nu este întemeiată, întrucât, atât din actele depuse la dosar, cât şi din interogatoriul luat de pârâtă, cât şi din declaraţiile martorilor, rezultă că vânzător la magazin era I.N. şi nu reclamanta, care nu a fost niciodată văzută vânzând produse şi încasând contravaloarea acestora.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs reclamanta I.N.N., considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
În mod greşit prima instanţă a reţinut, faţă de probatoriul administrat în cauză, că acţiunea reclamantei nu este întemeiată întrucât aceasta nu figura înregistrată la I.T.M. I cu contract individual de muncă.
Recurenta a mai arătat că, din interogatoriul administrat în cauză rezultă că a fost încheiat contract de muncă şi s-a întocmit carte de muncă pentru aceasta. De asemenea, martora V.B. a declarat că recurenta a lucrat la S.C. „E.” S.R.L., dar instanţa a luat în considerare doar declaraţia martorului pârâtei, care nici nu locuieşte în satul I., ci în T. Se mai arată că, prestând munci ca zilier pentru perioade foarte scurte de timp, când la magazin lucra tatăl său şi sora sa, aceasta nu înseamnă că recurenta nu a avut în rest raporturi de muncă cu S.C. „E.” S.R.L.
Deşi s-a invocat de către pârâtă, în apărare, faptul că magazinul era mic şi funcţiona sporadic, recurenta susţine că acest aspect este contrazis de declaraţia martorei şi chiar de actele contabile depuse de pârâtă din care reiese un profit considerabil raportat la cele susţinute de administratorul societăţii.
În recurs părţile depun la dosar înscrisuri.


Recursul formulat de reclamanta I.N.N. este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanţă a reţinut în cauză că recurenta nu a reuşit, cu probele administrate, să dovedească faptul că, în perioada august 1999-28 decembrie 2006 ar fi avut raporturi de muncă cu societatea intimată. Astfel, în lipsa unui contract individual de muncă încheiat în formă scrisă între părţi, recurenta nu a reuşit să dovedească, potrivit dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Codul Muncii, cu probele administrate în cauză, prevederile contractuale şi prestaţiile efectuate.
Se reţine în acest sens că, pârâta-recurentă, prin interogatoriul luat, a recunoscut că de vânzarea produselor la magazinul sătesc se ocupa I. N., precizând însă că mai lucra şi ea. Această probă se coroborează cu contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 25842/04.05.2007, în care în calitate de muncitor necalificat la magazinul din satul I., comuna T., figurează I.N., începând cu data de 1 septembrie 2000.
De asemenea, din declaraţia martorului I.H., viceprimar al comunei T., rezultă că I.N. a fost vânzător la magazinul din satul I. în perioada 1999-2006 şi că acesta nu avea program continuu. Acelaşi martor mai arată că se lucrau doar câteva ore pe zi, întrucât este o comunitate de 1000 de persoane şi în localitate mai funcţionează încă 7 societăţi. S-a mai arătat, prin aceeaşi declaraţie, că recurenta nu a fost văzută vânzând produse la acest magazin.
În ceea ce priveşte declaraţia martorei V.B., care a arătat că recurenta ar fi vândut la magazinul sătesc în perioada august 1999-decembrie 2006, se reţine că aceasta nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză.
Astfel, tabelul nominal depus la fila nr. 92 dosar, fiind un înscris extrajudiciar, nu poate fi luat în considerare de către instanţă.
De asemenea, înscrisurile depuse la filele nr. 19-27 dosar, respectiv fişele de monetar depuse de către recurentă, nu pot face dovada raporturilor sale de muncă cu intimata, nefiind semnate şi parafate de societateşi nepurtând nicio menţiune cu privire la calitatea de salariată a reclamantei.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să se respingă recursul declarat de reclamanta I.N.N. şi să se menţină sentinţa pronunţată de prima instanţă. În temeiul dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatei suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner