4 Mai 2012

Munca nu este o marfa!

Fotografie autor

Ziarul Adevarul, intr-un articol de opinie intitulat Politica salariului minim "reloaded". Oare când ne vom lepăda?, semnat de un economist, publica urmatoarea afirmatie: "Munca este o marfă, ca orice alt bun. Acest lucru este real nu doar din perspectiva teoretică, dar și practic se poate observa că antreprenorii licitează pentru ceea ce se numește muncă, așa cum o fac pentru orice alt bun necesar lor în stadiile de producție. Ca și în cazul bunurilor sau serviciilor, munca este diferită în funcție de specificitatea sa; pe o piață neobstrucționată de măsuri guvernamentale, nu există o cerere sau ofertă generală sau agregată pentru forța de muncă, ci o cerere și ofertă specifică pentru anumite tipuri de muncă" (sublinierea îmi aparține).

 

Nu doresc în continuare să trec în revista actele normative internaționale și naționale care declară că munca nu este o marfă, ci doresc să explic de ce anume munca nu este și nu poate fi o marfă. Fără să ofensez pe nimeni, un economist nu poate să vada în OM decât o marfă.

De asemenea, nu doresc să prezint o opinie privind necesitatea existenței salariului minim pe economie, consider că este în afară oricăror discuții un astfel de subiect. UN economist, oricât de școlit ar fi, este incapabil să privească OMUL altfel decât prin prisma profitului. În aceste condiții, orice încercare de a argumenta este falsă. Salariul minim trebuie să existe pentru o protecție socială generală (atenție, nu este vorba de o protecție personală, a salariatului, ci a societății). Şi cu aceasta închei mica digresiune despre salariul minim pentru că, repet, consider a fi în afară oricărei discuții necesitatea reglementării lui (trecem peste lipsa totală de documentare a autorului articolului).

 

Autorii contemporani nu mai tratează această noțiune, deși ea este fundamentală pentru dreptul muncii, pentru raporturile de muncă, dar și pentru conștientizarea faptului că munca nu este o marfă, dincolo de simplul enunț, de simpla lozincă.

Care este conținutul noțiunii? Constantin C. Georgescu, la 1921, în lucrarea Soluțiunile conflictului dintre capital și muncă1 precizează:

Teoria muncii-marfă. După școala clasică, liberală, munca este o marfă ca toate mărfurile, fiindcă e vândută și cumpărată. Capitalistul e cumpărătorul, iar lucrătorul e vânzătorul.

După această teorie deci, contractul de muncă este un contract de vânzare-cumpărare, prin care o persoană numită capitalist, cumpără unei alte persoane numită lucrător, în schimbul unui preț determinat, numit salariu, forța musculară și intelectuală necesară pentru realizarea unei lucrări anumite.

Munca fiind o marfă este supusă și ea legii cererii și ofertei, cu alte cuvinte prețul ei depinde de starea pieței.

Prin urmare, salariul, prețul de vânzare, va urca pe deoparte când nevoia capitaliștilor va fi mare față de munca oferită, iar pe de altă parte va scădea, când munca ce se va oferi va fi în cantitate mare față de nevoile capitaliștilor, aceasta din cauza concurenței ce în primul caz și-o fac capitaliștii, în al doilea caz, lucrătorii.

Economistul englez Cobden a rezumat această teorie într-o formulă cât se poate de plastică:

„Salariile se ridică, a zis el, ori de câte ori doi capitaliști aleargă după un lucrător și scad ori de câte ori doi lucrători aleargă după un capitalist”.

Economiștii au asimilat, după cum vedem, contractul de muncă cu contractul de vânzare a cărbunelui sau a bumbacului.

Cu atât mai mult a trebuit să facă patronii această asimilare, căci le convenea de minune.

Astfel fiind, patronii au aplicat muncii aceleași reguli ca și oricărei marfe și anume:

I. În ceea ce privește fixarea prețului:

Capitaliștii nu au avut decât o preocupare, a obține cu prețul cel mai jos posibil, maximum de cantitate și calitate de muncă de care aveau nevoie.

Toate măsurile ce contribuiau la acest scop erau bine venite. Astfel:

  1. au căutat să prelungească durata de muncă în timpul unei zile;
  2. au căutat să înlocuiască pe lucrătorii bărbați si în vârstă, cu copii sau femei a căror muncă e mai ieftină;
  3. au căutat să cumpere muncă în momente în care era mai eftină;
  4. au căutat să pună în concurență lucrătorii unii contra altora și nu s-au dat în lături de la nici un mijloc spre realizarea acestui scop;
  5. au căutat să angajeze lucrători din localitățile unde munca era mai eftină.

II. In ceea ce privește persoana vânzătorului, capitaliștii s-au dezinteresat complet de persoana vânzătorului marfei, adică de muncitor.

Le-a fost indiferent:

  1. dacă prețul de vânzare, salariu, este suficient pentru ca lucrătorul să-și întrețină familia în condiții omenești de existență;
  2. dacă locul unde se vinde munca, uzina, este întreținută în condiții igienice;
  3. dacă munca ce dă este sau nu dăunătoare sănătății lucrătorului;
  4. dacă munca este peste puterile lucrătorului;
  5. dacă lucrătorul, o mașină de carne și oase, este înlocuit cu o mașină adevărată de metal; le-a fost indiferent deci, dacă prin introducerea mașinelor de metal, o mulțime de lucrători au rămas pe drumuri;
  6. a supus la aceeași muncă pe bărbat sau femeie, minor sau major.

III. Rezultatul vânzării muncii nu a fost făcut cunoscut vânzătorului, lucrătorului - adică prețul muncii nu a variat cu rezultatele întreprinderii - cu alte cuvinte, patronii au socotit că salariile lucrătorilor nu trebuie urcate în anii prosperi.

IV. Au alăturat, în bilanțul general, cheltuielile pentru salarii de celelalte cheltuieli generale: materii prime, combustibil, amortizări, etc.

*

Această nenorocită concepție a avut ca urmare împărțirea producătorilor industriali în două clase - patroni (capitaliști) și lucrători (salariați) - veșinic în război, căutând să se strivească una pe alta.

Arma aleasă de lucrători erau grevele, iar de patroni, lock-out-ul, adică suspendarea bruscă a muncii în fabrici, fie din partea lucrătorilor, fie din partea patronilor.

În fața unor astfel de rezultate alarmante, economiștii aparținând altor școli au început să cerceteze natura intimă a contractului de muncă.

S-a putut vedea, din aceste cercetări, că ceea ce este important de studiat în acest contract - din cauză că munca este încorporată într-o persoană însuflețită - este, pe deoparte, studiul condițiunilor anterioare încheierii contractului, situațiunea reciprocă a părților, modul în care se determină valorile, muncă și salariu, în conștiința individuală a patronului și lucrătorului, iar pe de altă parte, condițiunile în care se execută acest contract.

Analizându-se în acest mod contractul de muncă, s-a ajuns la concluzia că munca este o marfă specială, care se deosibește de celelalte mărfuri din următoarele puncte de vedere principale, ce au fost scoase în evidență mai ales de profesorul german Lujo Brentano2:

  1. Munca este exploatarea forței vii a omului - astfel, în vânzarea muncii, chiar persoana vânzătorului este pusă în joc.
    Vânzătorul nu se desparte de marfă. În adevăr, lucrătorul trebuie să urmeze munca; el trebuie să se deplaseze acolo unde munca urmează a fi executată.
  2. Vânzarea unei marfe obișnuite se face odată pentru totdeauna și această vânzare permite vânzătorului a se întreține mai mult timp, pe când vânzarea muncii trebuie să se facă de lucrător în mod continuu, zilnic, iar prețul vânzării nu-i permite a se întreține decât un timp foarte scurt.
  3. Vânzarea muncii implică o dominațiune a cumpărătorului asupra persoanei vânzătorului, asupra întregii sale vieți, morale, intelectuale și fizice, căci după prețul cu care o cumpără patronul, după salariul ce va primi cu alte cuvinte, se va alcătui viața morală, intelectuală și fizică a lucrătorului.

Sănătatea lucrătorului depinde de igiena în ateliere.

Viața însăși a lucrătorului depinde de patron, de modul de organizare a uzinei, de mașinele ce întrebuințează, într-un cuvânt de accidentele la care este expus în uzină în timpul executării muncii.

Din această analiză urmează deci, că contractului de muncă nu trebuie să i se aplice absolut aceleași reguli ca unui contract de vânzare-cumpărare obișnuit, căci lucrătorul, cu ocazia vânzării mărfii sale, a muncii sale, se află în condițiuni de inegalitate față de patron din cauza naturii intime a muncii”.

Problema muncii-marfă este reluată în 1930 în teza de doctorat „Convenția de muncă în întreprindere”3, Ion Dobrinescu, care arată:

Confuziuni regretabile s-au făcut, care au asimilat munca unui bun oarecare sau mărfii.

a. Munca este un factor de producțiune și nu producțiune însuși.

Grâul pe care îl produce agricultorul este rezultatul muncii lui și al altor factori economici, el este o marfă care poate fi vândută, consumată etc., dar care nu are nimic asimilabil cu acțiunea care l-a produs, cu munca. Dacă și grâul și munca pot să facă obiectul unui contract, aceasta este tocmai motivul pentru care s-a iscat confuziunea. Munca poate să facă obiectul unui contract, dar nu în înțelesul civilist al cuvântului. Munca nu se închiriază și nici nu se vinde, ea nu poate fi obiectul speculațiunii comerciale, ea se prestează de către om și atât tot. Acțiunea aceasta a prestațiunii muncii poate da naștere desigur la convențiuni dar cu totul de un alt caracter.

b. Munca se prestează de către om, mașinile, uneltele sau animalele se utilizează de către om, ele nu muncesc în înțelesul economic al cuvântului. Nu putem concepe muncă în afara persoanei umane, ea este un atribut de viață al omului, alcătuiește cea mai mare parte din existența lui - așa cum nu se întâmplă la nicio altă ființă - și dacă Creatorul a pus-o în firea noastră, aceasta a însemnat tocmai că El a voit să ne dea superioritatea și mândria de a trăi prin muncă și nu de a o comercializa.

c. Marfa are legile ei de producție și de consumație la care prestatorii de muncă nu pot fi supuși. Legea cererii și ofertei nu are aplicațiune conformă în materie de convenție de muncă pentru că numărul prestatorilor de muncă este fix și deci scapă posibilității oamenilor de a mări sau micșora oferta; în general legile natalității și ale vieții oamenilor sunt altele decât ale circulației mărfurilor”.

 

Așadar, muncă nu este o marfă deoarece, spre deosebire de orice alt contract de vânzare, vânzătorul nu se desparte de marfă, lucrătorul trebuie să urmeze munca; el trebuie să se deplaseze acolo unde munca urmează a fi executată.

Vânzarea unei mărfi obișnuite se face odată pentru totdeauna și această vânzare permite vânzătorului a se întreține mai mult timp, pe când vânzarea muncii trebuie să se facă de lucrător în mod continuu, zilnic.

Munca poate să facă obiectul unui contract, dar nu în înțelesul civilist al cuvântului. Munca nu se închiriază și nici nu se vinde, ea nu poate fi obiect de speculații comerciale, ea se prestează de către om și atâta tot.

În contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul înstrăinează substanța bunului vândut, însă în contractul de muncă, substanța muncii este însuși lucrătorul. Așadar, în contractul individual de muncă, este vorba de forța de muncă personală, care aparține lucrătorului, care nu este un bun în sensul civilist al cuvântului. Nici obiectul contractului individual de muncă nu trebuie analizat prin prisma civilistă a obiectelor contractului.

În mod corect sesizează Ion Dobrinescu că „munca poate să facă obiectul unui contract, dar nu în înțelesul civilist al cuvântului. Munca nu se închiriază și nici nu se vinde, ea nu poate fi obiect de speculații comerciale, ea se prestează de către om și atâta tot”, iar pe cale de consecință nici nu poate să facă obiectul unei moșteniri în sensul civilist.

Este o eroare fundamentală să privim lucrătorul prin prisma economistului, mai ales daca acesta nu este specialist în macroeconomie, așa cum este periculos să privim contractul individual de muncă prin prisma civilistului.

 

În concluzie, atâta vreme cât munca nu se desparte de persoana individului uman dotat cu deminitate umană, munca nu poate fi tratata ca o marfă!

 


1 Constantin C. Georgescu, Soluțiunile conflictului dintre capital și muncă, Atelierele Grafice SOCEC & Co, București, 1912, pag. 8-11

2 Lujo Brentano, Der Arbeitsverhaltniss gemass dem heutigen Recht

3 Ion Dobrinescu, Convenția de muncă în întreprindere, Teză de doctorat, București, 1930

Contor: 2278 afișări

Costel Gîlcă, 4 mai 2012 09:39

Calificativ

Comentarii

Comentarii
 
Daniel spunea,
4 mai 2012, 09:33

Frumos scris. Realitatea zilelor, din pacate, tinde a fi pe dos.

Felix Voiculescu spunea,
4 mai 2012, 11:04

Pentru baietii lui Patriciu de la Adevarul, nu-i nimic anormal sa considere ca omul este o marfa. Insusi autorul articolului se condifera, probabil, o marfa...de calitate chiar! :))

Mircea spunea,
14 mai 2018, 10:58

Tema este de mare actualitate. Intelectuali adevarati, patrioti, ar trebui sa dezvolte o literatura larga pe aceasta tema.

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner