În cazul cînd angajatul solicită încetarea contractului de muncă, acordul părţilor urmează a se considera realizat în momentul în care conducerea unităţii a emis decizia de încetare a contractului, încît retragerea ulterioară a cererii de către angajat este ineficientă (art. 18 Ut. a C. muncii).
Prin decizia nr. 6 din 10 iunie 1966, Oficiul farmaceutic regional-Ploieşti constată încetat contractul de muncă al angajatului S. C, asistent de farmacie, conform art. 18 lit. a C. muncii. în motivarea deciziei se invocă cererea din 10 iunie 1966 prin care angajatul a solicitat încetarea contractului, precum şi împrejurarea că de la 1 octombrie 1965, pe lîngă funcţia de asistent de farmacie, angajatul mai avea şi calitatea de student la cursurile de zi ale Facultăţii de farmacie din Bucureşti, ceea ce este oprit conform dispoziţiilor normative în vigoare.
Prin petiţia din 11 iunie 1966, angajatul revine asupra cererii sale din 10 iunie. Decizia de încetare a contractului de muncă îi este comunicată angajatului la 14 iunie.
La 16 iunie 1966, angajatul S. C. se adresează comisiei pentru soluţionarea litigiilor de muncă, solicitînd anularea deciziei de încetare a contractului, iar plîngerea sa este admisă prin hotărîrea din 24 iunie 1966.
Plîngerea introdusă de O.F.R.-Ploieşti este admisă de comitetul sindicatului care, prin decizia din 5 iulie 1966, menţine desfacerea contractului de muncă.
Tribunalul popular a confirmat soluţia adoptată de comitetul sindicatului, menţinînd decizia de încetare a contractului de muncă şi respingînd totodată cererea angajatului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a considerat că în momentul în care unitatea a primit cererea angajatului de încetare a contractului }i a emis decizia sa în acest sens, adică la 10 iunie 1966, s-a realizat acordul părţilor, fiind respectate prevederile art. 18 lit. a C. muncii.
Decizia de încetare a contractului de muncă a fost apreciată ca temeinică şi legală şi sub al doilea aspect, al încălcării dispoziţiilor care interzic menţinerea în funcţie a studenţilor de la cursurile de zi ale institutelor de învăţămînt, fără aprobarea comisiei guvernamentale.
Tribunalul popular al raionului Ploieşti, sentinţa civilă nr. 4081 din 2 august 1966.
NOTĂ.
Speţa expusa ridică două probleme si anume:
— momentul în care încetează contractul de muncă în condiţiile art. 18 lit. a C. muncii, şi
— efectele produse de revocarea acordului de către angajat, după emiterea deciziei de încetare a contractului.
1. Potrivit dispoziţiilor art. 18 C. muncii, contractul de muncă al angajaţilor încetează în următoarele cazuri:
a) prin acordul părţilor;
b) din iniţiativa uneia dintre părţi, în condiţiile stabilite de lege;
c) la expirarea duratei contractului, cînd este încheiat pe durată determinată, ori la terminarea lucrării, cînd este încheiat pentru îndeplinirea unei lucrări determinate.
Dispoziţiile art. 18 C. muncii constituie o aplicare a principiului de drept înscris în art. 969 C. civ.[1], conform căruia „Convenţiile legal încheiate între părţi, au putere de lege. Ele se pot revoca prin consimţămîntul mutual sau din cauze autorizate de lege“.
Cele mai frecvente cazuri de încetare a contractului de muncă au loc ca urmare a acordului părţilor, motiv la care se referă şi nota noastră.
Contractul de muncă încetează din momentul in care s-a realizat acordul de voinţă, ca urmare a consimţămîntului părţilor[2]. Aceasta presupune acordul necondiţionat şi expres al ambelor părţi.
În fapt, această modalitate de încetare a contractului de muncă se înfăptuieşte ca urmare a iniţiativei uneia din părţi. În general, iniţiativa o are angajatul care prezintă cererea sa celui ce angajează. Acordul părţilor intervine în clipa cînd şi cealaltă parte, în cazul nostru, cel care angajează, îşi manifestă consimţămîntul. Această manifestare de voinţă se materializează, de obicei, prin rezoluţia conducătorului unităţii aplicată pe cererea angajt-tului, urmată de emiterea deciziei, sau direct prin emiterea deciziei, fără nici o rezoluţie anterioară.
Ca atare, acordul de voinţă se realizează în momentul în care a fost acceptată cererea de denunţare formulată de angajat. Din acest moment contractul de muncă se consideră încetat.
2. O dată întrunit acordul, măsura încetării raportului juridic de muncă apare ca o convenţie a părţilor. Cum convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţi, sîntem de părere că nici una nu poate reveni asupra ei, în mod unilateral; aceasta, întrucît revocarea convenţiilor poate fi obţinuţi numai prin consimţămîntul mutual sau din cauze prevăzute de lege (art. 969 alin. 2 C. civ.).
De altfel ţi instanţa noastră supremă a statuat că este fără interes a se examina dacă desfacerea contractului de muncă intervenită următor demisiei este legală sau nu[3].
Evident că retractarea cererii de denunţare este posibilă înainte ca unitatea, prin cel ce angajează, să-şi fi dat acordul. Aceasta înseamnă că unitatea trebuie să facă dovada, prin orice mijloc de probă, că şi-a dat consimţămîntul la încetarea contractului înainte de data la care s-a produs retractarea cererii. în speţă însă acordul unităţii a fost materializat prin emiterea deciziei de încetare a contractului de muncă, în raport de care retractarea ulterioară a cererii de denunţare a contractului era ineficientă.
Necomunicarea imediată a deciziei care constată încetarea contractului de muncă nu poate duce la înlăturarea efectelor acordului părţilor. Legea m\ prevede o formă specială pentru constatarea acordului de voinţă, care «1 poate realiza chiar si fără o comunicare scrisă, situaţie în care apar dificultăţi doar în legătură cu dovedirea consimţămîntului, a datei si a formei ini care s-ia produs.
Cu privire La desfacerea contractului în temeiul art. 20 C. muncii, j practica judiciară a stabilit că necomunicarea deciziei celui ce angajează cătrem angajat nu este de natură, prin ea însăşi, să justifice nelegalitatea acestei măsuri. Singura consecinţă pe care o produce întîrzierea comunicării este platul salariului pînă la data cînd aceasta are loc[4].
În concluzie, retractarea cererii de către angajat, ulterior realizării acordul de voinţă (prin emiterea deciziei de conducătorul unităţii), nu areconsecinţe juridice asupra încetării contractului de muncă. Soluţia este aceeqi chiar dacă retractarea are loc înainte de comunicarea deciziei de către unitate, această măsură procedurală fiind ulterioară acordului. Dacă s-ar recunoaşte vreun efect unei astfel de reveniri, ar însemna să se permită revocareaunilaterală a acordului de voinţă.
Faţă de cele expuse, considerăm justă soluţia instanţei.
IOAN CONDOR
Judecător — Tribunalul popular al raionului Ploieşti
PĂSTOREL ZUGRĂVESCU
Judecător — Tribunalul popular al raionului Răcari
[1] V. I. Cîmpianu, G. N. Vasu: Încheierea, modificarea şi încetarea contractului de muncă, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 102.
[2] Trib. Suprem, col. civ, dec. nr. 343/1954, în Culegere de decizii 1952—1954, I, p. 176.
[3] Trib. Suprem, col. civ., dec, nr. 343/1954, precitată.
[4] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2051/1956, in Culegere de decizii 1956, vol. 2. p. 52.
