În ce priveşte chestiunea solidarităţei la obligaţiunile faţă de salariatul reclamant, atât s. a. r. Union cât şi pârâtul C. Constantinescu Titus, susţin că pârâtul Titus era numai funcţionar la soc. Union şi la alte societăţi unde reclamantul a fost salariat, argumentând că solidaritatea trebuie dovedită şi că nu se poate constata că pârâtul ar fi fost patronul vreuneia din acele societăţi.
Din diferitele liste de acţionari şi de procese verbale ale adunărei generale, aflate la dosar, se constată că în diferitele societăţi unde a fost pârâtul C. C. Titus, precum Union. Banca Universală, etc.. majoritatea acţiunilor o deţinea însuşi pârâtul C. Titus şi uneori şi membri ai familiei sale, uneori chiar reclamantul însuşi.
Din procesul-verbal al adunărei generale ordinare şi al Consiliului de Administraţie. reiese în mod indubitabil că pârâtul îşi forma diferite societăţi la cari figura fie ca acţionar numai, sau în majoritatea cazurilor ca administrator-delegat şi în care patrimoniul social nu exista decât aparent, întrucât în fond propiriietarul era însuşi pârâtul C. Titus, astfel prooesele-verbale la pag 33, 38, 39, 39. 147, 148 şi 149, cu tabloul acţionarilor prezenţi la adunarea generală din 25 Ianuarie, când toţi sunt membri ai familiei Const. Titus.
Este îndeobşte cunoscută existenţa unor societăţi anonime fictive, cum sunt şi cele din speţă, merite numai să camufleze afacerile ce se înjghebau de către cei doritori de câştiguri uşoare şi a căror existenţă nu poate fi explicată decât prin carenţa unui sistem economic si chiar duplicitatea acestui sistem trecut, prin lipsa oricărui control asupra acestor înjghebări pur formale.
Din depoziţiunile martorilor audiaţi în cauză, se constată în mod neîndoios, că pârâtul C T. era proprietarul în fapt al societăţilor anonime în cari numai în mod formal apărea ca administrator-delegat, astfel că argumentarea din sentinţa revizuită că pârâtul, nefiind decât „simplu acţionar“ al soc. an. Union urmează a fi exonerat de răspunderea solidară cu aceea a soc. Union, cată a fi înlăturată faţă de probele dela dosar.
Admite cererea de revizuire şi acţiunea, condamnă solidar pe s. a. ,,Union“ şi pe moştenitorii def. Constatinescu Titus.
(Tribunalul Ilfov secţiunea 3-a c.v. com. Sentinţa civilă No. 4674 din 20 Oct. 1948. Preşidenţia d-nei M. Silianu, d-nii M. Ionescu si D. Dincă, asesori populari).
NOTA. Un salariat, reclamantul din proces, este angajat de patronul C. T. în 1922 şi continuă a-l servi 22 ani neîntrerupţi; în acest timp patronul a alcătuit câteva societăţi anonime, astfel că, în aparenţă, salariatul îşi schimba patronul devenind rând pe rând salariatul diferitelor societăţi anonime înfiinţate de patronul său real, care era, de fapt, adevăratul proprietar al acestor întreprinderi aparent sociale.
După 22 de ani de serviciu devotat al salariatului, rămas sărac, în timp ce patronul, sărac şi el la pornire, devenise unul din marii financiari ai Capitalei, patronul aruncă pe salariatul său pe drumuri. Proces din partea salariatului împotriva societăţii anonime al cărei angajat aparent era, dar şi împotriva titularului ascuns al patrimoniului „social“, proces în care încearcă a-şi valorifica drepturile cum şi vechimea de 22 ani în serviciul uneia şi aceleiaşi persoane: apărare din partea patronului, bazată pe faptul că el nu e decât... administrator-delegat la societate, că societatea este patroana reclamantului, că el trebuie scos din cauză, (în timp ce „societatea anonimă“ devenise între timp insolvabilă).
Instanţa, cu o argumentare pe cât de viguroasă, pe atât de dreaptă şi juridică, dă la oparte teorifj „sacrosantă“ a personalităţii juridice a „societăţei anonime“, „terţă persoană“ faţă de acţionarul aparent, entitate autonomă a cărei confundare patrimonială cu o persoană fizică ar fi interzisă.
Am mai publicat în coloanele acestei reviste o soluţiune a Trib. Ilfov s. II civ. com. (Justiţia Nouă nr. 3-4 din 1948 p. 86-87), într'un proces in care se încerca zădărnicirea unei reparaţiuni, punându-se înaintea instanţei drept obstacol, teoria personalitaţei juridice a societăţilor. Cităm din acea sentinţă:
„Legea 607 este o lege de reparaţi une şi de sancţionarea unei anumite categorii de contractanţi, indiferent de formula juridică în care s'a făcut contractarea. Societatea în nume colectiv are o personalitate juridică distinctă de a asociaţilor, dar această ficţiune a codului de comerţ, care răspunde unor anumite nevoi economice, nu interesează în cadrul legei 607 din 1945. Personalitatea juridică a unei societăţi nu este, din acest punct de vedere, decât eticheta care desemnează o anumită formă de proprietate colectivă, fără a reprezintă o realitate obiectivă sau juridică. Pârâtul, cu prilejul contractărei, a fost nu numai reprezentantul „legal“ al societăţei, dar şi componentul ei şi deci beneficiarul, cel puţin parţial al operaţiunei şi avea în calitatea sa de asociat, un drept la cota-parte din beneficiul rezultat din exploatarea obţinută dela C. N. R. pe numele societăţei din care făcea parte. Legiuitorul sancţionează pe profitorii unor anumite situaţiuni juridice, indiferent dacă operaţiunea de care au profitat, s'a făcut aparent pe numele unei societăţi, sau în nume propriu.
Considerăm ca deplin justificate în drept soluţiunile cari, rupând masca ipocrită a unor noţiuni formale merg la fondul real al problemei şi nu se opresc la aparenţă. În speţa ce adnotăm, societatea anonimă este un organism cu viaţa numai formală şi aparentă. Teoria simulaţiunei actelor juridice trebuie să îmbrăţişeze întreg câmpul juridic. Este constant că „frauda conrupe totul“, că ea traversează întreg dreptul obligaţiunilor şi că ea, finalmente, pune în cumpănă însăşi cauza obligaţiunei, element indispensabil. Dar frauda, adică „răul făcut cu intenţiune“ este realizată cele mai adesea, prin mijlocul simulaţiunei. Astfel fiind apare neîngăduit a se promova frauda realizată prin simulaţiune, sub cuvânt că se aduce atingere teoriei personalităţei juridice a societăţilor comerciale sau — şi mai vârtos — autonomiei patrimoniului lor, considerat în mod „principial“ ca distinct de patrimoniile asociaţilor aparenţi, cari, adesea, sunt proprietarii adevăraţi ai patrimoniului social.
Societăţile aparente, cu existenţă curat formală, în special „anonime“, se creiază deobiceiu în scopuri bine determinate şi totdeauna aceleaşi, deosebite neflind decât de nuanţă, nicidecum dg esenţă: ocolirea responsabilităţei personale a lui verus dominus (proprietarul adevărat al întreprinderea sau bunul lui); în cel mai bun caz limitarea acestei răspunderi; putinţa obţinerei de credite pe baza unor situaţiuni patrimoniale umflate; fraudarea creditorilor, cărora „societatea“ insolvabilă le serveşte „teoria autonomiei patrimoniului social“ în loc de plată; însîârşiţ fraudarea drepturilor fiscului, evitarea răspunderei personale a titularului real în cadrul legilor ce reprimă penal evaziunea fiscală cum şi în cadrul legilor penale în general şi — evident — evitarea falimentului persoanei fizice).
A înlătura disimulaţiunea, a trata patrimoniul „social“ ca pe unul individual ori de câte ori acesta este, în fapt, cazul, a trage la răspunderea civilă şi penală pe adevăratul proprietar al întreprinderei aparent sociale şi aceasta până la ultima consecinţă, aceasta constituie o îndatorire sigură a instanţelor judecătoreşti.
