Prin decizia Nr. 322/1952 a instituţiei, din 2 Iunie 1952, a fost pus în disponibilitate salariatul V. T., funcţionar civil al acestei instituţii, iar salariatul făcând contestaţie, Comisia pentru soluţionarea litigiilor de muncă de pe lângă Comitetul de Instituţie, anulează prin procesul verbal Nr. 7 din 16 Iunie 1952 punerea în disponibilitate şi aplică sancţiunea avertismentului.
Recursul declarat de instituţie este admis de Tribunalul Popular al raionului Gh. Gheorghiu-Dej, prin sentinţa Nr. 751 din 29 Noembrie 1952, iar contestaţia este respinsă prin sentinţa Nr. 751 din 12 Mai 1953. pentru consideraţiuna că salariatul avea o funcţiune de răspundere şi deci nu putea să atace punerea sa în disponibilitate decât la organele ierarhice superioare, conform art, 21 lit. c şi 117 lit. a din codul muncii.
Cererea de îndreptare critică această soluţie, pe motiv că nu s'a stabilit în mod temeinic împrejurarea că salariatul a îndeplinit o funcţiune de răspundere, care să-i răpească dreptul de a se adresa pe calea aleasă de dânsul pentru anularea măsurii de concediere.
Art. 21 din codul muncii conferă organelor ad-tive ierarhice dreptul de a desface contractul de muncă pentru toate cazurile prevăzute de art. 20, atunci când se referă la angajaţii care ocupă funcţiuni de răspundere.
Deşi codul muncii nu precizează ce se înţelege prin funcţiuni de răspundere, totuşi la data când s'a produs litigiul care formează obiectul cererii de îndreptare, se găsea în vigoare decretul Nr. 199/1949, pentru organizarea şi funcţionarea întreprinderilor şi organizaţiunilor economice ale statului, care consideră că sunt angajaţi cu funcţiuni de răspundere, directorul, conducătorii tehnici şi şefii serviciilor de contabilitate, principiu valabil pentru orice alte instituţii organizate pe baze similare.
Dispoziţia art. 134 din codul muncii, care arată în ce mod se vor fixa funcţiunile de răspundere, a fost tradusă în fapt prin hotărîrea Nr. 139 din 17 Ianuarie 1953, a Consiliului de Miniştri, care consideră ca funcţiuni de răspundere, între alte funcţiuni îndeplinite de angajaţii organelor şi instituţiilor de stat, ai întreprinderilor şi organizaţiunilor economice de stat, cooperatiste şi de caracter obştesc, pe acelea de contabili şefi şi contabili principali, în cazul când conduc serviciile de contabilitate respective (litera d), precum şi acelea de-şefi, administratori sau conducători ai secţiilor şi filialelor, ai cantinelor, atelierelor şi oricăror subunităţi economico, caro sunt organizate pe baza principiului de „hozrasciot“ (litera u).
Enumerarea funcţiunilor de răspundere este prevăzută prin hotărîrea de mai sus în mod limitativ, cu efectul că ea nu poate fi extinsă pe cale de interpretare sau analogie la alte funcţiuni, cărora nu li s'a atribuit în mod expres acest caracter, în. ât instanţele judecătoreşti urmează să se mărginească, atunci când este cazul să se pronunţe dacă o anumită funcţiune jeste sau nu o funcţiune de răspundere. la constatarea dacă acea funcţiune este sau nu prevăzută în nomenclatura legală, indiferent de atribuţiuuile pe care le-ar i exercita de fapt angajatul.
Deci, noţiunea de funcţiune de răspundere nu poate fi determinată prin consensul părţilor sau prin achiesarea lor la exercitarea de către angajat a unor atribuţiuni conferite de către organele de conducere ale unităţii sau, în fine, prin stabilirea conţinutului ei de instanţele judecătoreşti, atare procedee ducând la extinderea noţiunii de funcţiune de răspundere şi nu la aplicarea ei restrictivă.
Pe de altă parte, deşi apărută abia la 17 Ianuarie 1953, hotărîrea de mai sus a Consiliului de Miniştri are caracter interpretativ, aşa că este aplicabilă şi litigiilor de muncă, aflate în curs de soluţionare.
În cadrul sentinţei de casare tribunalul popular face o simplă afirmaţie în sensul că salariatul concediat ar fi ocupat o funcţiune de răspundere şi adânceşte problema abia când judecă fondul şi analizează situaţia în raport de hotărîrea din 17 Ianuarie 1953.
Pentru a stabili caracterul de răspundere a funcţiunii îndeplinite, tribunalul constată că V. T. avea sarcina de conducător şi administrator al cantinei, iar pe de altă parte ol era şeful contabili lăţii la aceeaşi cantină, care nu avea alt şef contabil. În afară de împrejurarea că aceste constatări nu sunt confirmate prin probe, deoarece în fapt rezultă că 1J.C. era şeful cantinei, iar calitatea de şef al contabilităţii este dedusă doar, din răspunsul la interogator al instituţiei, tribunalul nesocoteşte principiile de mai sus, atunci când încadrează activitatea angajatului între funcţiunile de răspundere prevăzute de citata Întărire a Consiliului de Miniştri sub literele d şi u, fără să cerceteze în prealabil care este funcţiunea, aşa cum rezultă din contractul de muncă şi schema de organizare, singurele care îi fixează poziţia faţă de instituţia ce l'a angajat, penlruca în raport de această constatare să poală conclrdc dacă a îndeplinit sau nu o funcţiune de răspundere şi implicit daca plângerea a fost bine adresată Comisiei pentru soluţionarea litigiilor de muncă, sau ea frebue să fie rezolvată de organul ierarhic superior.
În atare situaţie, urmează a se admite cererea de îndreptare, a desfiinţa amândouă hotărîrile de mai sus ale tribunalului popular şi a trimite cauza la aceeaşi instanţă spre a proceda la o nouă judecare.
