Prin sentinţa civilă nr. 110 din 5.02.2008 Tribunalul Arad a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă. A admis acţiunea civilă formulată şi exercitată de reclamantul O.D., împotriva pârâtei SC „E.” SA. şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 9.840 lei, cu titlu de drepturi salariale restante conform Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate precum şi suma de 861, 34 RON reprezentând daune pentru neachitarea la termen a obligaţiilor asumate.
Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând următoarele motive de recurs:
1. privind drepturile salariale de Crăciun şi de Paşti s-a convenit cu Sindicatul să fie incluse în salariul de bază al fiecărui salariat, ceea ce a căpătat o formă juridică obligatorie în Contractul colectiv de muncă şi pentru anii la care se referă acţiunea introductivă de instanţă, ceea ce instanţa greşit nu a luat în considerare;
2. s-a înfiinţat o comisie paritară pentru rezolvarea amiabilă a „eventualelor diferende rezultate din interpretarea şi aplicarea” Contractul colectiv de muncă, ale cărei decizii, de asemenea nu au fost avute în vedere de instanţă, la rezolvarea litigiului prin sentinţa recurată;
3. instanţa a respins în mod greşit „excepţia prematurităţii acţiunii” fiind de principiu în opinia recurentei că salariaţii nu beneficiază din oficiu de plata drepturilor suplimentare salariale de C şi de Paşti, ci ca urmare a „negocierilor purtate”;
4. a fost respinsă greşit de instanţă şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu încălcarea dispoziţiilor „art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii” şi
5. au fost acordate greşit „sumele solicitate în condiţiile în care calculul depus de către reclamant se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate”, altul fiind nivelul „salariului mediu în perioada anilor 2004-2007”, potrivit anexei depuse la dosar de pârâtă.
Recursul nu este fondat.
1. Este de principiu că numai convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, principiu care fiind consacrat expres în lege (art. 969 C. civil), el este obligatoriu şi la încheierea contractelor colective de muncă. Or, includerea în „salariul de bază al fiecărui salariat” a unor drepturi salariale distinct prevăzute în contractul colectiv de muncă, aşa cum sunt acelea care formează obiectul pricinii de faţă, încalcă principiul enunţat şi sub acest aspect hotărârea recurată nu este greşită. Aceasta şi pentru că, aşa cum este reglementat expres şi distinct în art. 155 Codul Muncii, componentele salariului sunt: „salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.” Or, unde Legea distinge expres nimănui nu i se permite să nu respecte astfel de prevederi, ele având un caracter imperativ; aşa încât nici contractele individuale şi nici contractele colective de muncă nu pot contraveni acestor dispoziţii imperative prin înserarea clauzelor de includere a indemnizaţiilor, sporurilor şi a oricăror adaosuri în salariul de bază;
Un astfel de procedeu este nelegal, fiindcă tinde la o creştere O. a salariului de bază, fiind îndeobşte cunoscut că legea poate reglementa numai o S. a creşterii salariului de bază şi nu şi a celorlalte componente ale salariului, al căror cuantum se calculează luând ca bază de calcul salariul de bază; deci, statele de plată se întocmesc în mod obligatoriu cu menţionarea distinctă a componentelor salariului;
Respectarea textelor de lege mai sus citate la încheierea contractelor colective sau şi individuale de muncă, atrage şi respectarea interdicţiilor impuse de art. 38 Codul Muncii, potrivit căruia: ’’Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.’’
2. În privinţa atribuţiilor comisiei paritare, deciziile acesteia nu pot avea caracterul pe care legea îl conferă numai hotărârilor instanţelor judecătoreşti, în faţa cărora şi prin care este administrată justiţia, aşa încât astfel de decizii cad sub cenzura instanţelor judecătoreşti.
Relativ la motivele de recurs de la punctele 3 şi 4, instanţa de fond a respins corect şi just, cu motivarea pe care o conţine şi pe care instanţa de recurs o validează, atât excepţia prematurităţii introducerii acţiunii de către reclamant cât şi excepţia tardivităţii introducerii acţiunii; aceeaşi acţiune civilă nu poate fi în acelaşi timp şi prematură şi prescrisă, decât intr-o logică juridică absurdă; într-adevăr, drepturile salariale pretinse în acţiunea de faţă sunt actuale şi nu premature, ele urmând acelaşi regim juridic precum salariul de bază, astfel prescripţia dreptului la acţiune în privinţa lor este reglementată în art. 166 Codul Muncii, fiind, deci, aceea de trei ani şi nu de 6 luni, cum susţine pârâta.
5. Modul de calcul al despăgubirilor pretinse de reclamant, admis de instanţă şi contestat de pârâtă în recurs, nu poate constitui un motiv de recurs şi primit ca tare, câtă vreme pârâta însăşi nu i-a opus modul său de calcul, ei incumbându-i sarcina probei, aşa cum judicios a stabilit şi instanţa de fond, conform legii.
Aşadar, se apreciază că nu este prezent în cauză niciunul dintre motivele de recurs invocate de pârâtă, consecinţa fiind aceea a respingerii recursului, potrivit dispoziţiilor art. 312 (1) C. proc. civ.
