Deliberând constată că prin acţiunea înregistrată sub nr. (...) pe rolul Tribunalului Argeş, reclamanta D. de Credit Muntenia P i-a chemat în judecată pe pârâţii D.J.D., N.J., B.J. şi J.G. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la plata sumei de 104.232 lei (1.042.319.074 lei ROL) reprezentând prejudiciul cauzat cooperativei de credit, din vina şi în legătură cu munca lor, la care se adaugă dobânzile aferente. În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că fosta salariată a Cooperativei de Credit D.T, E.E., a produs un prejudiciu în sumă de 699.310.741 lei ROL în dauna deponenţilor şi 102.980.733 lei ROL în dauna cooperativei.
Urmare a sentinţei penale nr. 245/15.12.2003 pronunţată de Judecătoria Topoloveni, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 553/11.11.2004 a Curţii de Apel Piteşti, salariata E. împreună cu D. de Credit au fost obligate să achite suma de 699.310.745 lei ROL către părţile civile creditori. Ca urmare a fuziunii realizate, D.D.T a fost absorbită de către D. de Credit Muntenia P, respectiv reclamanta, care a preluat astfel activul şi pasivul unităţii absorbite. S-a ajuns în acest fel ca reclamantă să achite deponenţilor creditori suma de 104.232 lei pentru care s-a îndreptat împotriva fostei salariate E.E. printr-o acţiune în regres.
De vreme ce aceasta nu a avut bunuri proprii, fiind şi în executarea sentinţei penale şi, pe cale de consecinţă, neavând posibilităţi de plată, consiliul de administraţie al reclamantei a hotărât tragerea la răspundere în vederea recuperării prejudiciului, a salariaţilor cu funcţii de conducere, din cadrul fostei Cooperative de Credit şi a revizorului contabil, respectiv pârâţii.
S-a mai arătat de către reclamantă că pârâţii sunt vinovaţi de neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în calitate de persoane cu răspundere privind controlul financiar intern, respectiv de faptul că nu au evitat păgubirea Cooperativei de Credit D. de către salariaţii cu funcţii de gestiune din subordine.
Pârâtul N.J. a depus la dosar întâmpinare, în termen legal, prin care a învederat faptul că acţiunea este inadmisibilă, reclamanta folosind ca temei juridic art. 270 Codul Muncii, care în fapt se constituie într-o răspundere pentru fapta proprie, ci nu într-una pentru fapta altuia, apreciind totodată că se cere angajarea răspunderii sale pentru fapta casierei, E.E., care şi-a însuşit sumele depuse de diverse persoane. Acelaşi pârât a considerat că, prin prezenta acţiune, reclamanta a urmărit în fapt constituirea unui al doilea titlu executoriu pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu.
S-a mai arătat şi că reclamanta, în exercitarea dreptului său de opţiune consacrat de dispoziţiile art. 14 C. proc. pen., s-a constituit parte civilă în procesul penal şi nu mai poate formula şi o acţiune civilă distinctă pentru acelaşi prejudiciu.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâtul N.J. a precizat că nu se face vinovat de încălcarea atribuţiunilor de serviciu, art. 271 Codul Muncii nefiind aplicabil în cauză. Imposibilitatea descoperirii faptei casierei s-a datorat modului de operare al acesteia, care a condus la imposibilitatea verificării documentelor primare de gestiune financiar contabilă, de vreme ce acestea nu erau întocmite conform dispoziţiilor legale în materie.
Pârâtul D.D. a arătat prin întâmpinarea formulată că, în persoana sa nu sunt întrunite condiţiile răspunderii patrimoniale instituite de dispoziţiile art. 271 Codul Muncii, nefiind încălcate niciuna dintre atribuţiile sale de serviciu. Pentru o răspundere subsidiară, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 22/1969, se poate reţine doar vinovăţia pârâţilor B.J. şi G.J., în calitatea pe care aceştia au avut-o, de contabil şef şi respectiv revizor contabil.
Şi pârâtul B.J., prin întâmpinarea formulată, a învederat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 270, art. 271 Codul Muncii şi nici cele cuprinse în O.U.G.nr.97/2000. Reclamanta a fost executată de creditorii săi în baza unei sentinţe penale pentru prejudiciul cauzat de salariata sa E E.
Hotărârea penală de condamnare a acestei din urmă salariate prezumă autoritate de lucru judecat şi nu i se poate reţine vreo culpă în calitate de parte responsabilă civilmente, de vreme ce nu a avut aceasta calitate în procesul penal.
Pârâtul G.J. nu a depus la dosar întâmpinare, solicitând în schimb, înaintarea de către reclamantă a unor înscrisuri care ar conduce la dovedirea nevinovăţiei sale.
Prin încheierea pronunţată la data de 14.12.2005 s-a dispus suspendarea cauzei potrivit art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cererii de partaj.
La data de 26.05.2006 cauza a fost repusă pe rol de către reclamantă şi precizată ulterior de către aceasta, solicitându-se obligarea pârâţilor în solidar şi la plata sumei de 3.416, 52 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuate de către reclamantă în cadrul dosarului nr. 336/2005 al Judecătoriei Topoloveni, concluzionându-se că pârâţii trebuie obligaţi în solidar la plata sumei de 107.648.52 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 908/CM/15.12.2006 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligată aceasta să plătească pârâtului B.J. suma de 3.000 lei, pârâtului D.J.-D. suma de 1.500 lei şi pârâtului J.N. suma de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că pârâţii au fost salariaţi ai Cooperativei de Credit „D.” T, îndeplinind următoarele funcţii: D.J.D. – preşedinte în perioada 6.03.2002-31.01.2003; N.J. – preşedinte în perioada 11.10.2000-6.03.2002; B.J. – contabil şef în perioada 1990-31.C 1.2003; J.G. – revizor contabil în perioada 1.10.1990-31.01.2003.
Ca urmare a fuziunii realizate între D. de Credit „D.” T şi D. de Credit Muntenia, prin absorbţie, prima a dispărut, activul şi pasivul acesteia fiind preluate de către reclamantă.
Prin sentinţa penală nr. 245/15.12.2003 pronunţată de Judecătoria Topoloveni, reclamanta, ca succesoare a Cooperativei de Credit „D.”T şi în calitate de parte responsabilă civilmente a fost obligată, în solidar, cu fosta salariată, casiera E.E., la acoperirea prejudiciului cauzat prin activitatea frauduloasă a acesteia din urmă, creditorilor deponenţi şi care s-a ridicat, în final, la suma de 104.232 lei.
Sentinţa penală în cauză a rămas definitivă prin decizia penală nr. 553/11.11.2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
Urmare a acestei situaţii, reclamanta a procedat la iniţierea unei acţiuni în regres împotriva condamnatei E.E. pentru recuperarea sumelor achitate cu titlu de despăgubiri, creditorilor deponenţi.
Având în vedere starea civilă a fostei casiere, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor E.E. şi E.D., solicitând partajarea bunurilor comune dobândite de aceştia în timpul căsătoriei.
Această acţiune a fost formulată la data de 22.02.2005 la Judecătoria Topoloveni.
Prin sentinţa civilă nr. 72/24.02.2006 în dosarul nr. 336/2005, Judecătoria Topoloveni a respins acţiunea reclamantei, cu motivarea că aceasta nu a făcut dovada existenţei unei stări de insolvabilitate la data introducerii acţiunii în patrimoniul pârâtei E. E., care să o îndrituiască la promovarea acţiunii de partajare a bunurilor comune ale soţilor E. Conform menţiunii efectuate de grefa Judecătoriei Topoloveni, sentinţa menţionată a rămas definitivă, prin neapelare.
Deosebit de aceasta, tribunalul a reţinut că prin actul de partaj voluntar încheiat între soţii E. şi autentificat prin încheierea biroului notarului public nr. 5272/28.12.2004, aceştia au stabilit partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, prin atribuirea în patrimoniul fiecăruia a lotului stabilit conform înţelegerii.
În legătură directă cu cele arătate, tribunalul a reţinut şi că la data efectuării partajului voluntar, procesul penal prin care a fost stabilită vinovăţia şi deci, condamnarea inculpatei E. E. pentru activitatea frauduloasă desfăşurată în perioada 11.10.2000-31.01.2003, era finalizat prin pronunţarea de către Curtea de Apel Piteşti a deciziei rir.553/11.11.2004.
Urmare a prezumţiei stării de insolvabilitate a fostei casiere, reclamanta a promovat prezenta acţiune, solicitând obligarea pârâţilor din prezentul dosar la acoperirea prejudiciului care nu a putut fi recuperat de la E.E., fiind evident, aşadar, caracterul subsidiar al cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte acţionarea în instanţă a persoanelor cu funcţii de conducere, responsabile pentru nesupravegherea activităţii salariaţilor din subordine.
Cu toate acestea, temeiul de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat în principal pretenţiile îl constituie dispoziţiile art. 270, 271 Codul Muncii, care reglementează răspunderea patrimonială pentru fapta proprie a salariatului, care în activitatea desfăşurată, cauzează angajatorului un prejudiciu.
În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, acest act normativ reglementează conducerea activităţii zilnice a acestui tip de unitate, activităţile ce trebuie îndeplinite şi condiţiile necesare pentru ca o persoană şi poată desfăşura servicii strict legate de activitatea unei cooperative de credit.
Ordonanţa amintită trebuie analizată prin perspectiva şi a Legi: nr. 22/1969, în privinţa căreia tribunalul a reţinut necesitatea îndeplinirii unor condiţii strict delimitate de lege pentru ca o persoană să aibă calitatea de gestionar, cu trimitere concretă la unul financiar contabil, cazul fostei casiere E.E. Legea nr. 22/1969 instituie o prezumţie relativă de vinovăţie a gestionarului în producerea unui prejudiciu unităţii în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, care poate fi răsturnată prin dovada contrară.
Dispoziţiile legii gestionarilor fac trimitere, prin art. 28-30, la existenţa unei răspunderi cu caracter subsidiar, care antrenează vinovăţia celui vinovat de angajarea, trecerea sau menţinerea unei persoane în funcţia de gestionar, fără respectarea condiţiilor strict delimitate de lege, precum şi a neluării măsurilor de înlocuire a gestionarului care nu-şi îndeplineşte atribuţiile în mod corespunzător.
Cu toate acestea, pentru a putea solicita incidenţa unei astfel de răspunderi, trebuie, fără dubiu, făcută dovada că salariaţii în cauză şi-au încălcat îndatoririle de serviciu, prin arătarea concretă a acestora, urmând a fi stabilită şi legătura de cauzalitate între încălcarea acestor îndatoriri şi paguba suferită.
Tribunalul a mai reţinut şi faptul că răspunderea subsidiară, prin însăşi natura ei, intervine, pe latură patrimonială, numai în momentul în care au fost epuizate toate căile posibile de recuperare a pagubei create de salariatul gestionar responsabil.
Din acest ultim punct de vedere, tribunalul a apreciat că acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă, neexistând posibilitatea recunoscută de legislaţia românească în vigoare, de a înlătura starea de pasivitate a creditorului în recuperarea pagubei de la adevăratul debitor şi încercarea acoperirii prejudiciului prin chemarea în judecată a unor posibili debitori subsidiari.
Astfel, urmare a promovării cererii de chemare în judecată privind partajul bunurilor dobândite de soţii E. în timpul căsătoriei, Judecătoria Topoloveni, pronunţă sentinţa civilă nr. 72/ 24.02.2006 prin care respinge acţiunea promovată de D. de Credit Muntenia. Starea de pasivitate a reclamantei este dovedită prin nedeclararea căilor legale de atac împotriva hotărârii pronunţate care, prin neapelare, a rămas definitivă şi pe cale de consecinţă şi irevocabilă.
Pe de altă parte, cu toate că împotriva fostei casiere E.E. fusese desfăşurat un proces penal finalizat prin condamnarea acesteia, dar şi prin obligarea sa în solidar cu reclamanta la acoperirea prejudiciului cauzat deponenţilor creditori, la data de 24.12.2004 a fost încheiat actul de partaj voluntar între soţii E., prin care aceştia şi-au împărţit bunurile dobândite în căsătorie.
În calitatea sa de creditoare a fostei salariate, reclamantei îi erau pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 975 C. civ. care reglementează acţiunea pauliană (revocatorie) şi care permite creditorului atacarea unui act pe care debitorul l-a făcut în fraudarea intereselor sale, prin crearea sau mărirea unei stări de insolvabilitate, însă aceasta a rămas şi de această dată în pasivitate.
E. că este în imposibilitate de a recupera prejudiciul cauzat de casiera E., reclamanta, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu face dovada insolvabilităţii acesteia, moment în care ar putea interveni o eventuală răspundere subsidiară.
Pe cale de consecinţă, a acorda satisfacţie reclamantei prin admiterea prezentei cereri de chemare în judecată, s-ar ajunge la acoperirea prin intermediul instanţei a stării acesteia de pasivitate în neurmarea tuturor căilor principale de recuperare a prejudiciului, deci a culpei sale şi apelarea la răspunderea subsidiară.
De altfel, faţă de nici unul dintre pârâţi, reclamanta nu arată în concret care sunt acele atribuţiuni de serviciu pe care aceştia le-au încălcat în mod concret, putându-se stabili totodată legătura de cauzalitate între încălcarea îndatoririlor şi paguba suferită, respectiv a faptului că în lipsa unor astfel de încălcări, prejudiciul nu s-ar fi produs.
Mai mult chiar, prin contractul de garanţie imobiliară suplimentară, reclamanta a acceptat crearea de către soţii E. a unui drept de ipotecă în favoarea sa numai până la concurenţa sumei de 10.000 lei pentru eventualele pagube pe care casiera le-ar putea provoca, limitându-şi în acest fel posibilitatea de recuperare a prejudiciului.
Reţinând că reclamanta nu a făcut dovada insolvabilităţii fostei casiere E. E., rămânând în pasivitate, tribunalul în temeiul dispoziţiile art. 284 Codul Muncii a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta D. de Credit Muntenia P, criticând-o pentru netemeinicie.
Prin decizia nr. 258/R-CM/08.05.2007 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. (...) s-a admis recursul reclamantei, s-a casat sentinţa iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond. Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut că Tribunalul Argeş a respins acţiunea ca inadmisibilă, fără să intre în cercetarea fondului, soluţie apreciată ca fiind greşită.
S-a mai reţinut că, în cazul în care despăgubirea derivă din fapta penală comisă de un salariat, poate interveni răspunderea subsidiară a altor persoane din neglijenţa cărora s-a produs infracţiunea, în sensul că sunt ţinute să despăgubească unitatea în limita valorii pagubei rămase neacoperite de autorul ei direct, din momentul constatării insolvabilităţii acesteia aşa încât, o acţiunea în pretenţii formulată de către unitate împotriva altor persoane decât autorul faptei penale, persoane despre care se pretinde că, prin neglijenţa lor, au făcut posibilă săvârşirea infracţiunii, nu este inadmisibilă, ci ea poate fi formulată, în condiţiile arătate mai sus. Într-o atare acţiune instanţa trebuie să verifice 2 aspecte: dacă persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi obligată la despăgubiri este insolvabilă şi, în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei infracţiuni.
Ca atare, Curtea a apreciat că, în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea pe excepţie, aceea a inadmisibilităţii şi că în mod eronat nu a cercetat fondul cauzei.
Cauza s-a întors în rejudecare la Tribunalul Argeş iar la data de 24.09.2007 reclamanta a precizat faptul că începând cu data de 22.06.2007 D. de Credit Muntenia P şi-a schimbat denumirea în Banca Cooperatistă Muntenia – Piteşti (f. 52-55).
Din actele existente în primul dosar de fond, precum şi din actele depuse cu ocazia rejudecării, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Pârâţii au fost salariaţi ai Cooperativei de Credit „D.”T, îndeplinind următoarele funcţii: D.J.D. – preşedinte în perioada 6.03.2002-31.01.2003; N.J. – preşedinte în perioada 11.10.2000 -6.03.2002; B.J. – contabil şef în perioada 1990-31.01.2003; J.G. – revizor contabil în perioada 1.10.1990-31.01.2003. Ca urmare a fuziunii realizate între D. de Credit „D.”T şi D. de Credit Muntenia, prin absorbţie, prima a dispărut, activul şi pasivul acesteia fiind preluate de către reclamantă.
Prin sentinţa penală nr. 245/15.12.2003 pronunţată de Judecătoria Topoloveni, reclamanta, ca succesoare a Cooperativei de Credit „D.”U. şi în calitate de parte responsabilă civilmente a fost obligată în solidar cu fosta salariată, casiera E.E., la acoperirea prejudiciului cauzat prin activitatea frauduloasă a acesteia din urmă, creditorilor deponenţi în cuantum de 104.232 lei.
Sentinţa penală în cauză a rămas definitivă prin decizia penală nr. 553/R/11.11.2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. 824/2003.
Urmare a acestei situaţii, reclamanta a procedat la iniţierea unei acţiuni în regres împotriva condamnatei E.E. pentru recuperarea sumelor achitate cu titlu de despăgubiri către creditorii deponenţi. Având în vedere starea civilă a fostei casiere, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor E.E. şi E.D., solicitând partajarea bunurilor comune dobândite de aceştia în timpul căsătoriei.
Prin sentinţa civilă nr. 72/24.02.2006, pronunţată de Judecătoria Topoloveni în dosarul nr. 336/2005, s-a respins acţiunea reclamantei, cu motivarea că aceasta nu a făcut dovada existenţei unei stări de insolvabilitate la data introducerii acţiunii în patrimoniul pârâtei E. E., care să o îndrituiască la promovarea acţiunii de partajare a bunurilor comune ale soţilor E. şi mai mult, bunurile enumerate în cuprinsul acţiunii nu erau bunuri comune ale soţilor E.
Această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare.
Anterior însă, la data de 28.12.2004, soţii E. încheiaseră un act de partaj voluntar, autentificat sub nr. 5272 la BNP Asociaţi D.E. şi D.N., prin care îşi împărţiseră bunurile dobândite în timpul căsătoriei (căsătorie ce a fost desfăcută prin divorţ în timpul procesului penal în care soţia era inculpată), numitei E.E. revenindu-i numai suma de 40.000.000 lei ROL.
Se poate observa astfel că, la data efectuării partajului voluntar, procesul penal prin care a fost stabilită vinovăţia şi deci, condamnarea inculpatei E.E. pentru activitatea frauduloasă desfăşurată în perioada 11.10.2000-31.01.2003, era finalizat în mod definitiv prin pronunţarea de către Curtea de Apel Piteşti a deciziei rir.553/11.11.2004.
Întrucât numita E.E. nu avea bunuri proprii şi nici alte posibilităţi de plată, reclamanta a promovat prezenta acţiune, solicitând obligarea pârâţilor din prezentul dosar la acoperirea prejudiciului care nu a putut fi recuperat de la aceasta.
La mai multe termene, cu ocazia rejudecării, instanţa a insistat ca reclamanta să-şi indice temeiul legal al acţiunii, în condiţiile în care acest lucru era posibil, dat fiind faptul că aceasta a avut apărare calificată. S-a depus şi precizarea temeiului legal al acţiunii, fiind invocate în susţinerea acesteia prevederile art. 270 alin. (1) şi art. 271 Codul Muncii.
Potrivit celor două texte legale, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului, din vina şi în legătură cu munca lor, iar când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei. Textul art. 271 Codul Muncii statuează în continuare la alin. (2) că, dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net, de la data constatării pagubei.
Apărătorii pârâţilor au susţinut că cele două texte legale sunt aplicabile, în cazul instituirii unei răspunderi directe a angajatului pentru pagubele aduse angajatorului, pe când, în cauza de faţă este vorba de o răspundere subsidiară a pârâţilor, în măsura în care paguba pricinuită de către numita E.E. nu a putut fi recuperată de la aceasta, datorită insolvabilităţii sale.
Faptul că este vorba despre o răspundere subsidiară a pârâţilor reiese şi din considerentele deciziei nr. 258/R-CM/08.05.2007 a Curţii de Apel Piteşti, prin decizia de casare impunându-se instanţei de fond să verifice doar două aspecte pentru a putea interveni această răspundere subsidiară, respectiv dacă persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi obligată la despăgubiri este insolvabilă şi, numai în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei infracţiuni.
Potrivit celor dispuse prin decizia de casare s-a solicitat reclamantei să se facă dovada că numita E.E. este insolvabilă. S-a depus la dosar numai actul de partaj voluntar încheiat de aceasta şi fostul soţ (de care divorţase prin acord cu doar 12 zile înainte de încheierea acestuia), act ce nu a fost atacat niciodată de către reclamantă cu acţiune revocatorie, pentru a se verifica dacă a fost încheiat sau nu, cu scopul fraudării intereselor creditorilor, printre care se afla şi reclamanta.
În februarie 2005 reclamanta a solicitat împărţirea bunurilor comune dobândite de soţii E. în timpul căsătoriei, însă acţiunea a fost respinsă, reţinându-se că bunurile solicitate a se partaja nu făceau parte din categoria bunurilor comune ale foştilor soţi. Din considerentele sentinţei ce s-a pronunţat în această cauză, respectiv din sentinţa civilă nr. 72/24.02.2006 pronunţată de Judecătoria Topoloveni, reiese că la acea dată reclamanta avea cunoştinţă de existenţa actului de partaj voluntar intervenit între foştii soţi la data de 28.12.2004.
În aceste condiţii, instanţa a apreciaat că reclamanta nu a făcut pe deplin dovada stării de insolvabilitate a numitei E.E. Pe cale de consecinţă, dat fiind că nu s-a făcut dovada insolvabilităţii persoanei vinovate de producerea prejudiciului şi care a şi fost obligată la repararea acestuia, nu poate interveni instituirea unei răspunderi subsidiare.
Cu toate acestea instanţa a verificat şi cel de-al doilea aspect indicat de către instanţa de recurs prin decizia de casare, respectiv dacă pârâţii au făcut posibilă săvârşirea infracţiunii prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu ce le reveneau fiecăruia în parte.
E.E. a desfăşurat activitatea frauduloasă ce a avut ca urmare crearea prejudiciului ce se urmăreşte a fi recuperat de la pârâţi, în perioada 11.10.2000-31.01.2003.
Pârâtul D.J.D. a fost angajatul reclamantei începând cu data de 6.03.2002, aşa că pentru el se analizează aspectul numai pentru intervalul 6.03.2002-31.01.2003. În această perioadă pârâtul a fost preşedintele reclamantei.
Pârâtul B.J. a fost angajatul reclamantei în funcţia de contabil şef. Din fişa postului acestuia reiese că avea, printre alte atribuţii, şi obligaţia de a efectua lunar inventare inopinante la casieria unităţii, de a valorifica inventarele periodice şi de a reflecta rezultatele acestora în bilanţul contabil (f. 28).
Pârâtul J.G. a fost şi angajatul reclamantei în funcţia de revizor, iar pârâtul N. J. a fost şi el angajatul reclamantei, în perioada 2000-05.03.2002, îndeplinind chiar funcţia de preşedinte al reclamantei.
Din actele depuse la dosar (f. 129-169) a reieşit că în perioada 06.03.2000-11.02.2003 s-au efectuat controale financiare ale gestiunii reclamantei, în care nu se regăsesc menţiuni privind constatarea unor nereguli.
Din sentinţa penală de condamnare a numitei E.E. reiese că infracţiunea s-a materializat în neevidenţierea contabilă a unor sume de bani pe care le lua de la deponenţi dar evidenţiate numai în carnetul deponenţilor, fără eliberarea vreunei chitanţe pentru suma încasată, prin întocmirea unor ordine de plată pe care le semna în fals în locul deponenţilor, toate cuprinzând sume cu mult mai mici decât cele reale sau pur şi simplu prin încasarea banilor de la deponenţi, fără a mai redacta vreun act evidenţiabil în contabilitate, făcându-se o simplă menţiune în carnetul de evidenţă al deponenţilor.
Dată fiind modalitate de operare a casierei, care pentru sumele însuşite nu elibera acte ce ar fi putut fi evidenţiate în contabilitate, nu se poate vorbi de o posibilitate a vreunuia dintre cei patru pârâţi de a putea controla ceva ce nu se regăsea înscris în vreun document, pe care ar fi avut obligaţia de a-l verifica.
În consecinţă, instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite cele două condiţii necesare şi suficiente pentru angajarea subsidiară a răspunderii pârâţilor (dacă persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi obligată la despăgubiri este insolvabilă şi, numai în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei infracţiuni), drept pentru care a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D. de Credit Muntenia P, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 se susţine că decizia pronunţată în apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Astfel, se menţionează că instanţa nu motivează soluţia dată, atunci când susţine că nu se aplică pârâţilor dispoziţiile art. 270 alin. (1) Codul Muncii. Explicaţia instanţei în sensul că cei patru pârâţi nu puteau să controleze activitatea inculpatei E.E., fostă casieră, deoarece activitatea acesteia nu se regăsea înscrisă în documentele unităţii, dovedeşte superficialitatea instanţei în aprecierea probelor administrate. În mod greşit nu a fost reţinută vinovăţia preşedintelui, contabilului şef şi a revizorului contabil în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, situaţie în care s-a creat posibilitatea săvârşirii infracţiunii de către E.E.
Recurenta consideră că era suficientă inventarierea carnetelor de membru cooperator cu regim special pentru a se observa înregistrările false, precum şi a infracţiunii de delapidare, situaţie pe care instanţa de fond nu a analizat-o.
De asemenea se susţine că instanţa de fond, în mod greşit nu a reţinut că recurenta a făcut dovada insolvabilităţii casierei, atât prin adeverinţa emisă de Consiliul Local D., jud. A, precum şi cu celelalte înscrisuri. Pe de altă parte s-a dovedit că bunurile sechestrate de poliţie pe timpul cercetării şi judecării procesului penal erau bunurile proprii ale soţului inculpatei, iar promovarea unei acţiuni pauliene ar fi condus la o sumă de 4.000 lei în favoarea casierei, sumă care nu acoperea nici cheltuielile de judecată.
În motivul doi de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se susţine că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, în mod greşit s-a apreciat existenţa doar a unei răspunderi subsidiare a pârâţilor, în temeiul Legii nr. 22/1969, în realitate, recurenta întemeindu-şi acţiunea pe dispoziţiile art. 270 alin. (2) Codul Muncii, care reglementează răspunderea salariaţilor, în baza răspunderii civile contractuale, pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
Se precizează că această răspundere se coroborează şi cu Legea nr. 22/1969, privind angajarea gestionarilor.
Se arată că pârâţii au avut calitatea de angajaţi cu funcţii de răspundere, având sarcini precise stabilite prin actele normative şi regulamentele specifice cooperativelor de credit, încât instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care recurenta a precizat şi în scris temeiul de drept al răspunderii pârâţilor, instanţa reţinând doar răspunderea subsidiară prevăzută de Legea nr. 22/1969, înlăturând nemotivat răspunderea proprie, întemeiată pe Codul Muncii.
Prin faptul că instanţa a respins proba cu expertiză contabilă s-a manifestat lipsa rolului activ al acesteia în aflarea adevărului.
Prin motivul trei de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine că hotărârea de la fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Astfel, pârâţii au fost chemaţi în judecată pentru o răspundere pe temeiul dreptului muncii ca urmare a încălcării atribuţiunilor de serviciu. Iar controalele şi verificările făcute de aceştia au fost superficiale, favorizând săvârşirea infracţiunii de către casieră.
Pe de altă parte, pârâţii au constituit garanţii pentru recuperarea oricăror sume constatate lipsă, doar până la suma de 10.000 lei.
La dosar au fost depuse o serie de acte aflate la filele 109-110 dosar; 125- 134 dosar.
Prin concluziile scrise de la fila 123 dosar, intimatul D.D. solicită respingerea recursului ca nefondat cu menţinerea soluţiei pronunţate la fond.
Prin concluziile scrise depuse la fila 135-136 dosar, intimatul N.J. solicită de asemenea respingerea recursului ca nefondat, acelaşi lucru solicitând şi intimatul B.J. prin întâmpinarea de la filele 140-142 dosar.
Curtea analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a probelor administrate, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge ca atare în baza art. 312 C. proc. civ. şi pentru următoarele considerente.
Primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304, pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiat, urmând a-l respinge ca atare, constatându-se că decizia recurată este motivată şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natură pricinii.
Astfel, Tribunalul Argeş, urmând decizia de casare nr. 258/R-CM/8.05.2007 a Curţii de Apel Piteşti şi având în vedere şi precizările făcute de reclamantă privind temeiul de drept pe care-şi întemeiază acţiunea, respectiv art. 270-271 Codul Muncii, a analizat amănunţit probele administrate pentru a stabili dacă sunt aplicabile condiţiile prevăzute de art. 270 alin. (1) Codul Muncii şi anume săvârşirea faptei ilicite culpabile; existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi prejudiciu, condiţii necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
Corect a reţinut instanţa că nu s-a dovedit insolvabilitatea inculpatei E. şi nici culpa, celor patru pârâţii, care prin eventuala neîndeplinire a atribuţiilor de serviciu au făcut posibilă săvârşirea infracţiunii de către casieră. S-a arătat că reclamanta a stat în pasivitate şi nu a atacat partajul voluntar cu acţiune pauliană şi nici nu a exercitat căile legale de atac împotriva sentinţei de la fond, având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de inculpată cu soţul acesteia, ajutând-o pe aceasta din urmă să se sustragă răspunderii patrimoniale.
Pe de altă parte s-a arătat că pârâţii nu au avut posibilitatea să-şi exercite atribuţiile de control, privind activitatea casierei, deoarece aceasta nu a înregistrat încasările făcute de la creditori, neexistând o evidenţiere contabilă a acestora.
În aceste condiţii, corect s-a reţinut că nu sunt îndeplinite cele două condiţii necesare pentru răspunderea subsidiară a pârâţilor.
Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea, neîntemeiat, urmând a-l respinge ca atare, constatându-se că instanţa de fond a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, fără a schimba natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia. Astfel, instanţa a analizat acţiunea, atât prin prisma temeiului de drept, precizat greşit de către reclamantă, cât şi prin prisma motivării în fapt, aşa cum s-a arătat la primul motiv de recurs, ale cărui considerente nu vor fi reluate.
Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiat, urmând a-l respinge ca atare, constatându-se că instanţa de apel a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, dată fără încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Se constată că răspunderea prevăzută de art. 270 alin. (2) Codul Muncii, temei de drept avut în vedere de reclamantă când l-a precizat, este o răspundere pentru fapta proprie, pentru pagube materiale produse angajatorului, din vina şi în legătură cu munca angajatului, situaţie în care nu se încadrează cauza de faţă, aşa cum a fost motivată, neexistând probe în sensul arătat.
S-a argumentat concluzia la care a ajuns instanţa, în sensul că, în cauză, nu este vorba de o răspundere pentru fapta proprie a intimaţilor-pârâţi, nefiind aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 28-30 din Legea nr. 22/1969, cu modificările aduse prin Legea nr. 54/1994.
S-a dovedit cu acte printre care şi hotărâri judecătoreşti irevocabile că singura vinovată de producerea prejudiciului este E., casiera, care a devenit insolvabilă din vina reclamantei, care nu a folosit toate mijloacele legale pentru recuperarea pagubei de la inculpată.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la cheltuieli de judecată, faţă de pârâţii: D.J.D., N.J., B.J.
