s Costel Gîlcă - Drept social - Dreptul muncii - Dreptul securității sociale

Nulitate act. Medic rezident. Raspundere materiala.Recurs

Tematică: Nulitate act

Potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 259/7.12.2000, contractul individual de muncă încheiat între rezident şi unitatea sanitară va cuprinde o clauză conform căreia nerespectarea obligaţiei de a lucra cel puţin 5 ani la unitatea sanitară respectivă atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 salarii medii pe economie. O.U.G. nr. 259/7.12.2000 nu mai era însă în vigoare la data de 18.06.2001, data încheierii actului adiţional, fiind abrogată prin art. 10 din O.U.G. nr. 58/19.04.2001 şi, ulterior, respinsă prin Legea nr. 605/31.10.2001. Prin urmare, obligaţia legală prevăzută de acest act normativ nu a existat la data la care s-a încheiat actul adiţional.
(Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 4694 din 18 iunie 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin sentinţa nr. 4472 din 25.10.2007 pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. (...), s-a admis acţiunea formulată de reclamanta U.M.D., în contradictoriu cu pârât SPITALUL DE PSIHIATRIE T. S-a constatat nulitatea actului adiţional încheiat la data de 18.06.2001 la contractul individual de muncă nr. 635/2001. S-a respins cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 17.06.2001, între reclamantă şi pârât s-a încheiat contractul individual de muncă pe durată nedeterminată nr. 635/18.06.2001, începând cu data de 17.06.2001 reclamanta fiind încadrată ca medic rezident.
La aceeaşi dată, între părţi s-a încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă, prin care reclamanta s-a obligat ca, după încheierea perioadei de pregătire în rezidenţiat, să funcţioneze 5 ani ca medic specialist în unitatea pârâtă, iar în cazul nerespectării obligaţiei asumate, reclamanta să restituie pârâtului o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe economie, din perioada renunţării.
Actul adiţional a fost încheiat ulterior emiterii dispoziţiei nr. 126/13.06.2001 de către Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului C., prin care se stabilea că reclamanta va semna un act adiţional la contractul individual de muncă prin care să se oblige să funcţioneze minim 5 ani ca specialist în Spitalul T. Reclamanta a efectuat rezidenţiatul la centrul Universitar C., în Spitalul Clinic de Urgentă C.
Potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 259/7.12.2000, contractul individual de muncă încheiat între rezident şi unitatea sanitară va cuprinde o clauză conform căreia nerespectarea obligaţiei de a lucra cel puţin 5 ani la unitatea sanitară respectivă atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 salarii medii pe economie.
O.U.G. nr. 259/7.12.2000 nu mai era însă în vigoare la data de 18.06.2001, data încheierii actului adiţional, fiind abrogată prin art. 10 din O.U.G. nr. 58/19.04.2001 şi, ulterior, respinsă prin Legea nr. 605/31.10.2001. Prin urmare, obligaţia legală prevăzută de acest act normativ nu a existat la data la care s-a încheiat actul adiţional.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 18 din Codul Muncii, în vigoare la momentul încheierii actului adiţional, potrivit căruia drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu, instanţa a constatat că actul adiţional este afectat de nulitate, astfel încât a fost admisă acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal intimatul pârât Spitalul de Psihiatrie T., criticând pentru nelegalitate şi netemenicie.

Din examinarea sentinţei prin prisma motivelor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului şi din oficiu potrivit art. 304¹ C.pr.civ., Curtea constată că aceste critici nu pot fi primite, în cauză neexistând motive de casare sau modificare a sentinţei.
Astfel, O.U.G. nr. 259/2000 a intrat în vigoare la data de 15.12.2000, ulterior datei la care între părţi s-a încheiat actul adiţional a cărui ineficienţă s-a solicitat a se constata, situaţie în care la data încheierii actului adiţional obligaţia legală impusă de actul normativ nu era prevăzută de lege întrucât O.U.G. nr. 259/2000 a fost respinsă prin Legea nr. 605/2001 şi abrogată prin art.10 din O.U.G. nr. 58/2001.
La data încheierii actului adiţional, 18.06.2001, nu existau prevederi legale care să includă obligativitatea încheierii actului adiţional cu restricţiile menţionate între acesta.
Obligaţia impusă de a presta în mod obligatoriu munca la o anumită unitate sub sancţiunea plăţii unei sume strict determinată (36 salarii medii pe economie) îngrădeşte dreptul constituţional la muncă, garantat de Constituţia României.
Nu poate fi primită critica din primul motiv de recurs că actul adiţional a avut la bază dispoziţiile din vechiul cod al muncii Legea nr. 10/1972 şi cele din Legea nr. 1/1970 în condiţiile în care părţile au încheiate o convenţie care impunea asupra unui drept ce nu poate fi limitat sau restricţionat decât în anumite condiţii şi cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, cât şi a normelor dreptului comunitar.
În aceste condiţii nu se poate reţine critica recurentului că a fost încălcată această obligaţie contestatoarei, iar convenţia la care se face referire prin motivele de recurs este contrară prevederilor art. 3 pct. 4 din Codul Muncii şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că nu poate provoca efecte juridice pentru a obliga părţile contractante.
Este justă soluţia instanţei care a concluzionat că dreptului personalului încadrat în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, astfel că nu este întemeiată nici critica că acest act adiţional este legal şi produce efecte juridice între părţi.
Este neîntemeiată şi cererea de introducere în cauză a SPITALUL DE PSIHIATRIE nr. 4 C. şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate D. în condiţiile în care potrivit art. 294 C.pr.civ. care se aplică corespunzător şi în materia recursului conform art.316 C.pr.civ. „ nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”, situaţie în care cererea este inadmisibilă.
Celelalte aspecte invocate nu se pot încadra în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege de art. 304 C.pr.civ. şi nici nu se constată existenţa unor motive de ordine publică care conform art. 306 alin. (2) C.pr.civ. pot fi puse în dezbaterea părţilor din oficiu, astfel că în temeiul art. 312 C.pr.civ., recursul se respinge.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner