Prin prezenta acţiune, reclamantul L. N. a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti pentru 14 zile lucrate în perioada 31 martie 2006-14 aprilie 2006, compensare pentru concediile de odihnă neefectuate în anii 2004 şi 2005, penalizări şi onorariu de avocat.
Prin sentinţa civilă nr. 1862/10 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. (...), a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul L.N. în contradictoriu cu pârâta Asociaţia de Proprietari P.T. „12 D.”
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din următoarele considerente:
Astfel, susţine recurentul, din procesul-verbal nr. 4094/2004 rezultă că Adunarea Generală i-a stabilit un salariu de 3.000.000 lei (ROL), iar din procesul-verbal nr. 242/10 septembrie 2005 rezultă ca a fost reales în funcţia de preşedinte, fiindu-i mărit salariul de la 300 la 330 lei (RON). Mai susţine reclamantul că în baza procesului-verbal din 2004 a încheiat cu asociaţia de locatari o convenţie civilă, care îi conferă toate drepturile de salariat, însă I.T.M. a refuzat să o primească deoarece Asociaţia nu avea personalitate juridică.
La data de 17 noiembrie 2004, în baza încheierii nr. 65 a Judecătoriei Iaşi, Asociaţia de locatari a devenit Asociaţie de Proprietari, cu personalitate juridică, însă I.T.M. a refuzat din nou să-i înregistreze Convenţia încheiată deoarece nu a adus şi cartea de muncă, ce se afla la Casa de Pensii din anul 1988.
Consideră reclamantul că dispoziţiile art. 141 pct. 4 invocat de instanţă sunt contrazise de prevederile art. 16 pct. 1 şi 2 Codul Muncii, conform cărora obligaţia încheierii contractului de muncă revine angajatorului, iar sancţiunea este prezumarea încheierii sale pe durată nedeterminată.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului şi a acţiunii formulate. În drept motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9, 304 ¹ C. proc. civ. În susţinerea recursului au fost depuse înscrisurile despre care s-a făcut vorbire în cererea de recurs.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul este nefondat.
Astfel, în art. 6-9 din O.G. nr. 85/2001 sunt reglementate condiţiile de încadrare a personalului asociaţiilor de proprietari, iar prin Normele metodologice de aplicare a acestei ordonanţe, aprobate prin H.G. nr. 400/2003 (publicată în Monitorul Oficial nr. 311/8 mai 2003) sunt dezvoltate dispoziţiile menţionate.
În esenţă se prevede că persoanele fizice care asigură administrarea sau activitatea de management a proprietăţii pot fi angajate fie prin contracte individuale de muncă, fie prin convenţie civilă de prestări servicii, în funcţie de hotărârea adunării generale a proprietarilor. Este adevărat că aceste dispoziţii din normele metodologice fac referire mai mult la administratorii condominiilor însă, coroborându-se cu prevederile generale din O.G. nr. 85/2001 (art. 6-9) şi atribuţiile preşedintelui asociaţiei de proprietari (art. 20) rezultă că şi celelalte persoane încadrate la Asociaţiile de Proprietari (inclusiv preşedintele) pot fi angajate prin contracte individuale de muncă, fie prin convenţie civilă de prestări servicii, în funcţie de hotărârea Adunării generale a proprietarilor.
Având în vedere că în aceste norme nu se face nici o discuţie referitoare la durata medie de prestare a muncii de către preşedinte (până la 2 ore/zi sau 10 ore /săptămână) şi ţinând seama de împrejurarea că modificările aduse Normelor metodologice sunt ulterioare datei de intrare în vigoare a actualului C. al munci, convenţiile civile pot fi utilizate indiferent de durata activităţii celor în cauză, în funcţie de hotărârea Adunării generale a proprietarilor.
Este indiscutabil că toate aceste convenţii de prestări servicii au natura juridică a unor contractecivile, mai precis contracte de locaţiune a muncii şi a serviciului (art. 1410-1413 Codul muncii). Ca orice alte contracte, ele reprezintă legea părţilor, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale. Deşi ambele sunt modalităţi de prestare a muncii, având acelaşi obiect: prestarea unei munci de către persoana fizică (angajată) şi remunerarea (salarizarea) acestei munci de către angajator (beneficiar), între convenţiile civile şi contractele de muncă există şi deosebiri.
Astfel, convenţiile civile nu conferă calitatea de salariat prestatorului, cu toate consecinţele ce decurg de aici: el nu beneficiază de salariu, ci de preţ (remuneraţie, în speţă), activitatea desfăşurată nu constituie vechime în muncă, iar răspunderea sa faţă de beneficiar este civilă (şi nu disciplinară) etc.
În atare condiţii, având în vedere că ulterior dobândirii personalităţii juridice de către Asociaţia de Proprietari P.T.12 D. (prin încheierea nr. 65/17 noiembrie 2004 a Judecătoriei Iaşi) Adunarea generală din 10 septembrie 2005 nu a hotărât angajarea preşedintelui cu contract de muncă, ci a stabilit doar o remuneraţie de 330 lei, rezultă că a fost menţinută în vigoare convenţia civilă de prestări servicii încheiată în baza procesului-verbal nr. 4094/31 ianuarie 2004 conform H.G. nr. 400/2003. De altfel, se menţionează pe această convenţie (depusă chiar de recurent) că a fost prelungită în baza procesului-verbal nr. 242/2005.
Ca urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că, nefiind încheiat în speţă un contract de muncă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 40 pct. 2 lit. c), art. 79 şi art. 141 pct. 4 Codul muncii. De asemenea, nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 16 pct. 1 şi 2 Codul muncii, invocate de recurent, având în vedere că, în speţă s-a dovedit încheierea unei convenţii civile de prestări servicii şi nu a unui contract de muncă.
Raportat tuturor considerentelor expuse, constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs invocate, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Curtea de Apel va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului şi va menţine hotărârea primei instanţe, ca fiind legală şi temeinică.