1. Dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Directiva 77/187 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor lucrătorilor în caz de transfer de întreprindere, trebuie interpretate în sensul că ele nu se opun ca un salariat, angajat pentru cedent la data realizării transferului în sensul art. 1 alin. 1 din Directivă, să se opună transferului către cesionar a contractului sau relaţiei sale de muncă.
Directiva nu se opune totuşi ca statele membre să prevadă că, în ipoteza în care lucrătorul decide liber să nu continue relaţia de muncă cu cesionarul, contractul sau relaţia de muncă să fie continuată cu cedentul. Directiva nu se opune acestui aspect. Într-o asemenea ipoteză, aparţine statelor membre dreptul de a determina modalitatea de păstrare a contractului sau relaţiei de muncă cu cedentul.
2. Prin „dispoziţii legislative, regulamentare sau administrative”, în sensul art. 7 din Directiva 77/187, trebuie înţeles dispoziţiile legislative, regulamentare sau administrative ale statului membru, astfel cum ele sunt interpretate de instanţele acestui stat.
Motivele hotărârii
1. Prin ordonanţa din 7 mai 1991, ajunsă la Curte la 22 mai 1991, Arbeitsgericht Bamberg a adresat în virtutea art. 177 din Tratatul CEE, patru întrebări preliminare referitoare la interpretarea anumitor dispoziţii din Directiva nr. 77/187.
2. Prin ordonanţa din 4 aprilie 1991, ajunsă la Curte la 27 mai 1991 Arbeitsgericht Hamburg a adresat în virtutea art. 177 din Tratatul CEE două întrebări preliminare identice în două din cazurile unite C-138/91 şi C-139/91, referitoare la interpretarea anumitor dispoziţii din Directiva nr. 77/187.
C-132/91
3. Întrebările adresate de Arbeitsgericht Bamberg au fost ridicate în cadrul litigiului opunând pe dl Kastikas fostului său angajator, dl Konstantinidis, vizând plata diferitelor elemente ale remuneraţiei pentru perioada anterioară concedierii sale, intervenită la 26 iunie 1990.
4. Rezultă din elementele dosarului cauzei că dl. Kastikas a fost angajat într-un restaurant exploatat de dl. Konstantinidis şi subînchiriat de acesta din urmă d-lui Mitossis începând cu 2 aprilie 1990. În contractul de sublocaţiune dl Mitossis se angaja a-l libera pe dl. Konstantinidis de toate obligaţiile decurgând din exploatarea restaurantului şi, în particular, de cele relative la plata salariilor şi a remuneraţiilor accesorii.
5. Dl. Kastikas a refuzat să lucreze pentru dl. Mitossis. În aceste condiţii, el a fost concediat de dl. Konstantinidis la 26 iunie 1990.
6. În faţa lui Arbeitsgericht Bamberg, dl Kostandinis a arătat că nu mai era angajatorul domnului Kastikas încă din 2 aprilie 1990, deoarece acesta fusese transferat, la acea dată, întreprinderii dlui Mitossis. El a susţinut că, în aceste condiţii, nu mai are calitate procesuală pasivă.
7. Arbeitsgericht Bamberg a decis a adresa Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1. Articolul 3 alin. 1 din Directiva 77/187/CEE autorizează un lucrător angajat de cedent la data transferului să se opună transferului drepturilor şi obligaţiilor cedentului către cesionar, împiedicând astfel a mai avea loc acest transfer?
2. În caz de răspuns negativ la prima întrebare:
Un astfel de drept de a se opune, prevăzut prin ordonanţa judiciară a unui stat membru, constituie o dispoziţie mai favorabilă lucrătorilor în sensul art. 7 din Directiva 77/187?
3. În caz de răspuns afirmativ la cea de a doua întrebare:
Articolul 7 din Directiva 77/187 trebuie interpretat în sensul că dispoziţiile legislative, regulamentare sau administrative (mai favorabile) la care se referă trebuie să fie explicite?
4. În caz de răspuns negativ la cea de a treia întrebare:
Articolul 7 din Directiva 77/187 trebuie interpretată în sensul că organele judecătoreşti ale statelor membre pot, pe cale de interpretare a dispoziţiilor legislative, regulamentare sau administrative naţionale, să stabilească „reguli” mai favorabile lucrătorilor în sensul acestor dispoziţii?”
C-138/91 şi C-139/91
8. Întrebările adresate de Arbeitsgericht Hamburg au fost ridicate în cadrul litigiilor opunând pe dl. Stares (cauza C-139/91) şi dl. Schroler (cauza C-139/91) angajatorului lor, societatea Pco Stanereibetrieb Paetz (în continuare „PCO”), privind concedierea lor.
9. D-nii Skreb şi Schroll au fost concediaţi de PCO după ce aceştia refuzaseră transferul relaţiei de muncă la societatea Carol Tiedemann, căreia PCO îi cedase ramura sa „încărcare/descărcare”, unde fuseseră repartizaţi cei doi.
10. În faţa Arbeitsgericht Hamburg, cei doi lucrători au arătat că dispoziţiile art. 613 din Bürgediches Gesetztuch (Codul civil german, în continuare „BGB”), astfel cum este interpretat de jurisprudenţa germană, îi autorizează să se opună unui transfer al relaţiilor lor de muncă. PCO a răspuns că un astfel de drept de opoziţie ar fi contrar dispoziţiilor Directivei, care prevede un transfer automat al relaţiilor de muncă unui nou angajator.
11. Arbeitsgericht Hamburg a arătat că, potrivit jurisprudenţei constante a Bundesarbeitsricht referitoare la art. 613 a BGB, „atunci când o parte a întreprinderii este transferată, prin act juridic, unui alt proprietar, iar lucrătorul angajat în această parte a întreprinderii se opune transferului cesionarului a relaţiei sale de muncă, relaţia sa de muncă continuă cu cedentul”.
12. Arbeitsgericht Hamburg s-a interogat asupra compatibilităţii jurisprudenţei germane cu dispoziţiile Directivei, şi mai ales cele ale art. 7, care permite statelor membre să aplice sau să introducă dispoziţii legislative, reglementare sau administrative mai favorabile lucrătorilor.
13. Arbeitsgericht Hamburg a adresat Curţii, în fiecare din cele două cauze, întrebarea de a şti:
„dacă un drept de opoziţie la transferul relaţiei de muncă cesionarului poate fi conferit salariatului printr-o reglementare naţională, ca fiind dispoziţie mai favorabilă, în sensul art. 7 din Directiva 77/187/CEE”.
14. Pentru o expunere amplă a faptelor în cauza principală, dispoziţiile comunitare în cauză, ca şi derularea procedurii şi observaţiile prezentate Curţii, se face trimitere la raportul de audienţă. Aceste elemente ale cauzei nu sunt reluate mai jos decât în măsura necesară raţionamentului Curţii.
15. Atât întrebările adresate de Arbeitsgericht Hamburg, cât şi cele adresate de Arbeitsgericht Bambergtind vizează a şti dacă dispoziţiile art. 3 alin. 1 sau cele ale art. 7 din Directivă permit unei instanţe naţionale a interpreta o dispoziţie a dreptului naţional ca recunoscând lucrătorilor angajaţi pentru cedent, la data transferului întreprinderii, dreptul de a se opune transferului cesionarului contractului lor sau relaţiei lor de muncă.
16. La acest nivel, întrebările ridicate de Arbeitsgericht Bamberg dezvoltă şi precizează diferite aspecte ale întrebării ridicate de Arbeitsgericht Hamburg în cauzele C-138/91 şi 139/91. Prin urmare, aceste întrebări trebuie să fie examinate împreună şi să facă obiectul unui răspuns comun.
17. Aceste întrebări ridică în realitate două probleme distincte:
18. Mai întâi, instanţa de trimitere se întreabă dacă art. 3 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că un lucrător angajat de cedent la data transferului, nu poate să se opună transferului cesionarului contractului sau relaţiei sale de muncă.
19. Apoi, dacă lucrătorul nu se poate opune transferului contractului său sau relaţiei sale de muncă, în virtutea art. 3 alin. 1, instanţele naţionale se întreabă dacă art. 7 din Directivă trebuie să fie interpretat în sensul că interpretarea jurisprudenţială a unei dispoziţii a dreptului naţional, conform căreia lucrătorii au dreptul de a se opune transferului cesionarului a contractului sau relaţiei lor de muncă, iar aceasta se încadrează în „dispoziţiile legislative, reglementare sau administrative mai favorabile lucrătorilor”, menţionate în acest articol.
Cu privire la interpretarea art. 3 alin. 1 din Directivă
20. Directiva nr. 77/187 a Consiliului prevede în art. 3 alin. 1 că „drepturile şi obligaţiile care rezultă din pentru cedent dintr-un contract sau relaţie de muncă existând la data transferului (...) sunt, prin simplul fapt al transferului, transferate cesionarului”. Alin. 2 al aceluiaşi articol precizează totuşi că „statele membre pot prevedea că cedentul este, de asemenea, după data transferului (...) şi alături de cesionar, responsabil de obligaţiile rezultate dintr-un contract sau o relaţie de muncă”.
21. Curtea a statuat în mod constant că Directiva tinde a asigura menţinerea drepturilor lucrătorilor în caz de schimbare a şefului întreprinderii, permiţându-le să rămână în serviciul noului angajator în acelaşi condiţii ca cele convenite cu cedentul. Regulile aplicabile în caz de transfer al unei întreprinderi sau unui stabiliment unui alt şef de întreprindere au astfel ca obiect păstrarea în interesul lucrătorilor şi în măsura posibilului, a relaţiilor de muncă existente care fac parte din ansamblul economic transferat.
22. Curtea a decis în hotărârea din 5 mai 1989, Berg, pct. 14, că art. 3 alin. 1 trebuie interpretat în sensul că, după data transferului, cedentul este liberat de obligaţiile sale rezultate din contract sau din relaţia de muncă prin simplul fapt al transferului, chiar dacă lucrătorii angajaţi în întreprindere nu consimt la acest efect sau se opun, sub rezerva totuşi a posibilităţii recunoscute statelor membre de a prevedea responsabilitatea solidară a cedentului şi cesionarului la data transferului.
23. În această cauză, Curtea era întrebată de către Hoge Raad der Nederlanden dacă acordul lucrătorului respectiv era necesar pentru ca cedentul să fie eliberat de obligaţiile sale rezultate din contracte sau relaţii de muncă la care era parte, anterior transferului, în momentul în care contractele sau relaţiile de muncă sunt transferate noului şef de întreprindere.
24. Întrebarea adresată nu viza deci situaţia, diferit de cea avută în vedere în speţă de către instanţa germană, în care lucrătorul, fără a se opune transferului contractului sau relaţiei de muncă, se opune transferului obligaţiilor pe care cedentul le contractase faţă de salariat anterior transferului, în virtutea contractului sau relaţiei de muncă.
25. Comisia a arătat, în observaţiile în cauza C-132/91, că deja Curtea hotărâse, în decizia din 10 februarie 1988, Telleruo, numit Daddy’s Dance Hall, pct. 15 (C-324/86, Rep. p. 739) că protecţia prevăzută de directivă susţine dispoziţiile părţilor din contractul de muncă.
26. În această cauză, Curtea a fost întrebată de către Hojesteret dacă un lucrător ar putea accepta o modificare a relaţiei sale de muncă cu noul şef de întreprindere, chiar dacă inconvenientele care ar rezulta pentru el din această modificare ar fi compensate prin avantaje, dar care, global nu l-ar plasa într-o situaţie mai favorabilă.
28. Curtea a arătat în pct. 14 şi 15 din hotărârea Daddy's Dance Holl că protecţia pe care Directiva vizează a o asigura lucrătorilor, fiind de ordine publică, substituie totuşi dispoziţiile părţilor contractului de muncă, regulile Directivei trebuind considerate ca imperative, în sensul că nu este permis a se deroga într-un sens defavorabil lucrătorilor. Aceasta a dedus de aici că lucrătorii vizaţi nu au posibilitatea de a renunţa la drepturile conferite de directivă şi că o diminuare a acestor drepturi nu era admisibilă, chiar cu consimţământul lor.
29. În hotărârile susmenţionate, Curtea nu a considerat că dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Directivă trebuie interpretate în sensul că lucrătorii nu se pot opune transferului contractului său sau relaţiei sale de muncă.
30. Curtea a reţinut dimpotrivă, la pct. 16 din hotărârea Danmols Inventar, că protecţia pe care Directiva vizează a o asigura este lipsită de obiect atunci când însuşi cel interesat, urmare a unei decizii luate de el liber, decide a nu continua după transfer, cu noul şef de întreprindere, relaţia de muncă. Într-o asemenea situaţie, art. 3 alin. 1 nu se aplică.
31. Într-adevăr, dacă Directiva, care nu procedează decât la o armonizare parţială a materiei în cauză, permite lucrătorilor să rămână în serviciul acelui angajator în aceleaşi condiţii ca cele convenite cu cedentul, ea nu ar putea fi interpretată ca obligând lucrătorul să continue relaţia de muncă cu cesionarul.
32. O asemenea obligaţie ar repune în cauză drepturile fundamentale ale lucrătorului, care trebuie să fie liber să-şi aleagă angajatorul şi care nu poate fi obligat să lucreze pentru un angajator pe care el nu l-a ales liber.
33. Rezultă de aici că dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Directivă nu se opun ca un lucrător să se opună transferului contractului sau relaţiei sale de muncă şi, astfel, să nu beneficieze de protecţia pe care i-o acordă Directiva.
34. Totuşi, aşa cum a considerat Curtea, Directiva nu vizează continuarea contractului sau a relaţiei de muncă cu cedentul în cazul în care lucrătorul angajat în întreprindere nu doreşte să rămână în serviciul cesionarului.
35. Rezultă de aici că, în ipoteza în care lucrătorul decide liber a nu continua contractul sau relaţia de muncă cu cesionarul, Directiva nu obligă statele membre a prevedea că relaţia de muncă sau contractul este menţinut cu cedentul. Într-o astfel de ipoteză, aparţine statelor membre de a determina tipul acordat contractului sau relaţiei de muncă.
36. Statele membre pot, în particular, prevedea că în acest caz contractul sau relaţia de muncă trebuie considerate ca reziliate fie la iniţiativa salariatului, fie la iniţiativa angajatorului. Ele pot, de asemenea, prevedea că relaţia de muncă sau contractul este menţinut cu cedentul.
37. Răspundem astfel întrebărilor adresate că art. 3 alin. 1 trebuie interpretat în sensul că el nu se opune ca un lucrător angajat de cedent la data transferului întreprinderii, în sensul art. 1 alin. 1 din Directivă să se opună transferului cesionarului a contractului sau relaţiei sale de muncă. Directiva nu obligă, de asemenea, statele membre de a prevedea că, în ipoteza în care lucrătorul decide liber a nu continua contractul sau relaţia de muncă cu cesionarul, contractul sau relaţia de muncă este menţinută cu cedentul. În speţă, aparţine statului membru de a determina situaţia aplicabilă contractului sau relaţiei de muncă cu cedentul.
Cu privire la interpretarea art. 7 din Directivă
38. Întrebările adresate de Arbeitsgericht Bamberg şi de Arbeitsgericht Hamburg se referă, pe de o parte, la a şti dacă termenii „dispoziţii legislative, regulamentare sau administrative” prevăzute în art. 7 din Directivă vizează, de asemenea, interpretarea dată de instanţele naţionale dispoziţiilor legislative, regulamentare sau administrative din dreptul naţional, iar, pe de altă parte, dacă o interpretare de acest tip ar recunoaşte lucrătorilor un drept de opoziţie la transferul contractului sau relaţiei sale de muncă, constituie o dispoziţie „mai favorabilă lucrătorilor” în sensul art. 7 din Directivă.
39. Cu privire la primul punct, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii (a se vedea hotărârea din 16 aprilie 1991, Eurim.Pharm, pct. 15 C-347/89, Rep. p. I-1747), câmpul de aplicare al dispoziţiilor legislative, regulamentare sau administrative naţionale trebuie apreciate ţinând cont de interpretarea pe care o dau instanţele naţionale.
40. Rezultă că prin „dispoziţii legislative, regulamentare sau administrative” în sensul art. 7 din Directiva 77/187 trebuie înţeles dispoziţiile legislative, regulamentare sau administrative ale statului membru, astfel cum ele sunt interpretate de instanţele acestui stat.
41. Cu privire la cel de al doilea punct, este suficient de amintit, pe de o parte, că Arbeitsgericht Bamberg a indicat în mod expres că ea nu ridică această întrebare decât în măsura în care Curtea va răspunde că art. 3 alin. 1 din Directivă interzice lucrătorului de a se opune cesionării contractului sau relaţiei sale de muncă, iar pe de altă parte Arbeitsgericht Hamburg a întrebat Curtea deoarece ea consideră că art. 3 alin. 1 din Directivă se opune dreptului lucrătorului de a se opune cesionării contractului sau relaţiei sale de muncă.
42. Deoarece la pct. 37 al prezentei hotărâri Curtea a răspuns că dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Directivă nu se opun ca un lucrător angajat pentru cedent să se opună transferului cesionarului contractului sau relaţiei sale de muncă, nu mai are sens să se răspundă acestei întrebări.
Pentru aceste motive,
Curtea,
statuând asupra întrebărilor ridicate de Arbeitsgericht Bamberg, prin ordonanţa din 7 mai 1991 şi de Arbeitsgericht Hamburg, prin două ordonanţe din 4 aprilie 1991, declară:
1. Dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Directiva 77/187 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor lucrătorilor în caz de transfer de întreprindere, trebuie interpretate în sensul că ele nu se opun ca un salariat angajat pentru cedent la data realizării transferului, în sensul art. 1 alin. 1 din Directivă, să se opună transferului către cesionar a contractului sau relaţiei sale de muncă.
Directiva nu se opune totuşi ca statele membre să prevadă că, în ipoteza în care lucrătorul decide liber de a nu continua relaţia de muncă cu cesionarul, contractul sau relaţia de muncă să fie continuată cu cedentul. Într-o asemenea ipoteză, aparţine statelor membre să determine modalitatea de continuare a contractului sau relaţiei de muncă cu cedentul.
2. Prin „dispoziţii legislative, regulamentare sau administrative”, în sensul art. 7 din Directiva 77/187, trebuie înţeles dispoziţiile legislative, regulamentare sau administrative ale statului membru, astfel cum ele sunt interpretate de instanţele acestui stat.