Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. (...) contestatorul Ţ.F. a formulat în contradictoriu cu intimata S.C. D.B. S.A. S, anularea deciziei nr. 27108 din 26.06.2006 emisă de intimată prin care a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o lună. A solicitat anularea acestei decizii şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 3.000 lei reprezentând prejudiciul de ordin moral adus prin emiterea acestei decizii de care a luat cunoştinţă întreg personalul.
Prin întâmpinare pârâta a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei, iar pe fondul cauzei a arătat că decizia conţine descrierea faptei, că cercetarea disciplinară s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor art. 267 Codul Muncii care nu exclud posibilitatea transmiterii notei explicative prin fax, prin această modalitate nu s-a încălcat dreptul reclamantului de a-şi formula şi susţine toate apărările.
Pe fondul cauzei pârâta a arătat că potrivit sarcinilor de serviciu reclamantul răspunde de corecta întocmire a dosarului de daune şi avizarea plăţilor care se încadrează în condiţiile de asigurare şi anume a acelora a căror reparaţie sau folosire chiar reparate nu mai este posibilă tehnic sau dacă costul reparaţiei depăşeşte valoarea de nou a piesei. În speţă, cele două piese nu aveau un grad de avariere care să permită reparaţia.
A solicitat şi respingerea capătului de cerere privind daunele morale deoarece nu există prejudiciu moral.
Prin sentinţa civilă nr. 735/20.12.2007 Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii. A admis în parte contestaţia deciziei de sancţionare formulată de contestatorul U.F., împotriva intimatei SC D. B. SA S. A anulat decizia nr. 27108 din 26 iunie 2007 emisă de SC D.B. SA S. A respins capătul de cerere privind plata daunelor morale. A obligat pe intimata SC D.B. SA S la 250 lei cheltuieli de judecată către reclamantul U.F.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimata S.C. D.B. S.A. cu sediul în S considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
În primul rând a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că decizia de concediere este nulă ca urmare a nerespectării dispoziţiile art. 267 pct. 2 Codul Muncii.
În al doilea rând, prima instanţă în mod greşit a reţinut că dreptul la apărare al contestatorului a fost încălcat.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut inexistenţa faptei pentru care contestatorul a fost cercetat deoarece acesta a depus trei note de constatare tehnică de la trei societăţi T. Auto în care se menţionează faptul că cele două piese avariate nu puteau fi reparate, fără a avea în vedere că aceste note au fost întocmite anterior deschiderii dosarului de daună.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii contestaţiei ca nefondată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică.
Analizând hotărârea recurată atât prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurentă cât şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conf.cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Niciunul din argumentele recurentei în sensul că nu a fost încălcat dreptul la apărare al contestatorului nu poate fi reţinut.
Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, potrivit art. 267 alin. (1) Codul Muncii, nicio sancţiune disciplinară, cu excepţia avertismentului scris, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare prealabile. În caz contrar, sancţiunea va fi nulitatea absolută a măsurii respective.
Cercetarea prealabilă a faptei ce constituie abatere, ascultarea salariatului şi verificarea susţinerilor sale înainte de a i se aplica sancţiunea disciplinară, constituie o condiţie esenţială a cărei aducere la îndeplinire este obligatorie, deoarece sancţiunea disciplinară poate fi aplicată numai dacă cerinţa legii a fost satisfăcută.
Prevederea legală are caracterul unei măsuri de protecţie, în scopul de a preveni aplicarea unor sancţiuni disciplinare nejustificate.
Punctul de pornire în efectuarea cercetării îl constituie convocarea în scris a salariatului de persoană împuternicită de către angajator să realizeze această operaţiune, precizându-se data, ora şi locul întrevederii [art. 267 alin. (2) din Codul muncii].
În cursul cercetării, salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea, toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare precum şi dreptul de a fi asistat la cererea sa de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este [art. 263 alin. (4)].
Pentru a se efectua cercetarea disciplinară, aceasta presupune o întâlnire efectivă între Comisia de cercetare disciplinară şi angajat pentru a-i da posibilitatea salariatului să se apere de învinuirea ce i se aduce. În cazul de faţă, cercetarea disciplinară a fost formală întrucât la data convocării i s-a transmis prin fax intimatului de către recurenta pârâtă, prin persoana împuternicită un set de întrebări la care reclamantul a răspuns, iar răspunsurile acestuia au fost înaintate tot prin fax aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă. Prin urmare, nu a avut loc o întâlnire între Comisia de cercetare disciplinară şi intimat, ori art. 267 alin. (2) Codul Muncii menţionează locul întrevederii ceea ce înseamnă că cercetarea disciplinară presupune o întâlnire efectivă între comisie şi cel cercetat pentru a-i da posibilitatea să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa.
Aşadar, aprecierea recurentei în sensul că dispoziţiile art. 267 pct. 2 privind locul întrevederii nu presupune o întâlnire efectivă între angajat şi comisia de cercetare disciplinară şi că este suficientă forma scrisă, nu poate fi reţinută de către instanţă, textul de lege sus menţionat fiind de strictă interpretare.
De asemenea, dreptul la apărare al intimatului a fost încălcat prin aceea că în convocatorul din data de 31.05.2007 nu s-a precizat în concret fapta ce constituie abatere disciplinară, nefiind precizat obiectul cercetării aşa cum prevede art. 267 pct. 2 Codul Muncii, astfel încât salariatul să-şi facă apărările şi să solicite probele pe care le consideră necesare.
În condiţiile în care Codul Muncii prevede anumite condiţii ce trebuie respectate în cadrul cercetării disciplinare (conf. art. 267 pct. 1 Codul muncii) angajatorul nu poate trece peste aceste dispoziţii legale şi să realizeze cercetarea disciplinară după reguli proprii.
Înainte de a analiza fondul cauzei sub aspectul vinovăţiei sau nevinovăţiei intimatului contestator şi implicit a legalităţii şi temeiniciei deciziei de sancţionare alocate, instanţa are obligaţia de a verifica dacă decizia contestată cuprinde toate elementele a căror omisiune este sancţionată de legiuitor cu nulitatea absolută, potrivit art. 268 alin. (2) Codul Muncii.
Textul menţionat la litera a) prevede sub sancţiunea nulităţii absolute, că în decizie se cuprinde în mod obligatoriu descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară pentru a putea fi legală.
Privind această menţiune, în decizie trebuie descrisă în mod concret fapta pentru care a fost aplicată sancţiunea disciplinară.
Astfel, descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară presupune menţionarea aspectelor care o individualizează şi anume data la care a fost săvârşită pentru a se putea verifica dacă sancţiunea a fost aplicată în termenul prev.de art. 268 alin. (1) Codul Muncii, şi modalitatea în care s-a comis, în raport de care să-şi poată verifica temeinicia celor reţinute în sarcina contestatorului.
Concret, în decizia nr. 27108/26.06.2007, fapta este menţionată astfel, instrumentarea necorespunzătoare a dosarului de daună AV 0016VN7. Deci, prin decizia de sancţionare nu se arată nicio faptă concretă, nu se indică data sau perioada în care s-ar fi săvârşit fapta respectivă, nu se indică în ce constă instrumentarea necorespunzătoare a dosarului de daună AV 0016VN7.
Enumerarea unor generalităţi nu are nicio relevanţă faţă de disp.legale care prevăd strict şi imperativ, care sunt elementele obligatorii ale unei decizii. Trimiterea la notele de constatare tehnică întocmită în ziua accidentului sau la sarcinile de serviciu, nu înlocuieşte lipsa descrierii faptei concrete de care s-ar face vinovat contestatorul. Descrierea faptei cu ocazia formulării întâmpinării nu înlocuieşte omisiunea recurentei întrucât fiind vorba de o nulitate absolută, pentru nerespectarea cerinţelor de formă ad validitatem, nu poate fi acoperită prin confirmare.
Considerăm că prin instituirea acestor obligaţii de ordin formal în sarcina angajatorului se reflectă expresia principiului statului social şi al E. instituit prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României.
Acest principiu se oglindeşte şi în dispoziţiile art. 8 Codul Muncii potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei credinţe iar pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.
Nulitatea prev. de art. 268 alin. (2) Codul Muncii are caracterul unei nulităţi exprese, fiind prevăzută anume de lege. În cazul nulităţii exprese, legea instituie o prezumţie jus tantum de vătămare astfel încât beneficiarul prezumţiei nu trebuie să dovedească faptul vătămării ei doar neobservarea formelor legale. Caracterul normei legale este imperativ iar încălcarea atrage indubitabil sancţiunea nulităţii absolute.
Întrucât prima instanţă a respins ca nefondată această excepţie şi având caracter absolut a fost invocată de către instanţa de recurs în baza dispoziţiile art. 306 alin. (2) şi art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Faţă de această situaţie este inutilă cercetarea motivelor de recurs ce vizează fondul cauzei sub aspectul temeiniciei şi legalităţii hotărârii instanţei de fond, întrucât primează verificarea condiţiilor de formă şi legalitatea deciziei de sancţionare. Şi sub acest aspect, decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută contrar susţinerilor recurentei, fiind incident motivul de recurs prev.de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de toate aceste considerente, în baza dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de intimata SC D.B. SA S. ca parte căzută în pretenţii, în baza dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., se va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat către intimat.