Curtea cu privire la recursul civil de faţă Sindicatul Lucrătorilor E. D. C a declarat recurs la 15.08.2008 împotriva sentinţei civile 830/25.06.2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
La 21.08.2008 a declarat recurs împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi D. S.A.C.
Sindicatul Lucrătorilor E.D.C, în numele lui M.D., membru al organizaţiei sindicale, a chemat în judecată pârâta SC D. SA pentru ca aceasta să fie obligată să îi plătească acestuia suma de 783,75 lei reprezentând drepturi salariale neacordate în luna februarie 2008, să îi plătească contravaloarea tichetelor de masă ce nu i-au fost acordate în aceeaşi lună, să îi plătească o despăgubire egală cu reactualizarea cu rata inflaţiei drepturilor salariale neacordate de la momentul datorării până la momentul achitării şi să achite cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că reclamantul M.D. este membru al consiliului de coordonare al sindicatului şi angajat al societăţii pârâte iar în luna ianuarie 2008 a primit o notificare prin care era informat că s-a dispus suspendarea contractului său individual de muncă ca efect al reducerii temporare a activităţii societăţii, în baza art. 52 alin. (1) lit. d) Codul muncii . În consecinţă, reclamantul nu a mai desfăşurat activitate şi a primit numai 75% din salariul de bază şi sporul de vechime, în cuantum de 975 lei, faţă de salariul său de 1.758,75 lei. În continuare, s-a arătat că suspendarea activităţii reclamantului s-a făcut fără a respecta prevederile art. 52 1) lit. d) Codul muncii care se referă la întreruperea temporară a activităţii iar nu la reducerea activităţii angajatorului. S-a mai susţinut că măsura suspendării contractului individual de muncă ar constitui în realitate o sancţiune aplicată angajaţilor care au participat la greva care s-a încheiat la 14.01.2008 în timp ce restul angajaţilor, care nu au participat la grevă, şi-au continuat activitatea, efectuând chiar şi ore suplimentare pentru a suplini lipsa din activitate a angajaţilor cărora li s-a suspendat contractul individual de muncă. De asemenea, s-a mai arătat că în luna februarie activitatea societăţii s-a desfăşurat în mod normal fiind operate peste 69.000 tone marfă, neputând fi vorba de o întrerupere a activităţii.
În privinţa capătului doi de cerere s-au invocat prevederile art. 43 alin. (2) lit. b) din contractul colectiv de muncă iar în privinţa solicitării de indexare a sumelor cu rata inflaţiei s-a invocat art. 1084 Codul civil.
S-a făcut referire şi la respectarea termenului de formulare a acţiunii, arătându-se că reclamantul nu a primit decizia de suspendare a contractului individual de muncă.
Printr-o cerere completatoare, reclamantul a solicitat şi anularea deciziei nr. 11/30.01.2008 emisă de pârâtă .
În motivarea contestaţiei s-au reiterat aspectele referitoare la împrejurarea că activitatea societăţii nu a fost întreruptă şi de asemenea s-a invocat faptul că măsura a fost luată fără a fi pusă în discuţia comisiei paritare constituite la nivelul societăţii pentru a se stabili modalităţile concrete de punere în aplicare, în conformitate cu art. 44 din contractul colectiv de muncă .
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată şi în raport de prevederile art. 67 lit. a) din Legea nr. 168/1999 şi art. 283 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.
În privinţa fondului cauzei, s-a arătat că susţinerile în sensul că măsura suspendării contractului individual de muncă ar fi vizat membrii de sindicat sunt nefondate întrucât, în realitate, măsura a vizat anumite locuri de muncă ce în perioada respectivă au fost afectate de reducerea semnificativă a volumului de marfă operată iar dacă există astfel de acuzaţii, ele trebuie susţinute în faţa unor organe competente în a constata existenţa unor tratamente discriminatorii iar nu în faţa instanţelor de judecată care nu au competenţă să judece astfel de cereri.
Pârâta a mai arătat că, începând cu data de 31.01.2008 până la 6.02.2008, societatea a fost nevoită să suspende contractul individual de muncă al unor angajaţi din cauza situaţiei economice în care se găsea după „şocul” economic suferit în timpul şi după încheierea grevei generale, situaţie generată de scăderea semnificativă a volumului de marfă operată la nivelul societăţii şi în general la nivelul Portului C. S-a susţinut, însă, că pe măsură ce activitatea s-a redresat, mai mulţi angajaţi au fost rechemaţi la locurile de muncă, în funcţie de nevoile concrete ale societăţii şi în contextul căutării unor soluţii de rentabilizare a activităţii. În ceea ce îl priveşte pe reclamant, s-a arătat că nu este singurul operator de dană căruia i s-a suspendat contractul de muncă.
Pârâta a mai susţinut că aceste măsuri au fost determinate de reducerea activităţii societăţii, această reducere a activităţii fiind de fapt o întrerupere parţială a activităţii determinată de scăderea volumului de marfă operată, chiar dacă nu a fost vorba de o întrerupere totală a activităţii. S-a arătat în plus că situaţia creată a fost determinată de motive economice, situaţie la care art. 52 alin. (1) lit. d) Codul muncii se referă în mod expres.
În ceea ce priveşte forma actului de suspendare a contractului individual de muncă s-a arătat că măsura a fost dispusă în baza deciziei cu caracter general a directorului societăţii, decizie care nu trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale unei decizii de sancţionare şi nici nu trebuie comunicată salariaţilor.
În referire la cererea de acordare a tichetelor de masă, s-a arătat că cererea este inadmisibilă întrucât în conformitate cu prevederile Legii nr. 142/1998 acestea se acordă numai pentru zilele în care angajatul a lucrat.
La termenul din 21.05.2008 pârâta a depus o completare la întâmpinare, prin care a arătat că şi contestaţia este nefondată întrucât societatea şi-a întrerupt parţial activitatea iar decizia contestă este un act administrativ cu caracter general care nu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă. S-a mai arătat că o eventuală încălcare a prevederilor art. 52 alin. (1) lit. d) Codul muncii nu atrage nulitatea deciziei, o astfel de situaţie nefiind prevăzută în mod expres ca o cauză de nulitate absolută.
Prin încheierea din 21.05.2008 Tribunalul a respins ca nefondată excepţia tardivităţii introducerii cererii de chemare în judecată,.
Având în vedere atât data înregistrării acţiunii cât şi faptul că decizia de suspendare a fost comunicată şi contestată de către salariat după momentul formulării contestaţiei, se reţine că termenul de 30 de zile instituit de norma legală enunţată înlăuntrul căruia poate fi contestată măsura dispusă de către angajator, a fost respectat de către contestator.
Prin sentinţa civilă nr. 830/25 iunie 2008 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a anulat decizia nr. 11/30.01.2008 emisă de pârâtă. A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 783,75 lei cu titlu de drepturi salariale neachitate, reactualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective. A respins cererea de acordare a tichetelor de masă ca nefondată. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca nedovedită.
Critica sentinţei prin motivele de recurs formulate de Sindicatul Lucrătorilor E.D. C a vizat în esenţă următoarele:
Decizia emisă este întemeiată pe dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. d) Codul muncii, deşi activitatea societăţii nu a fost întreruptă în această perioadă.
Articolul art. 52 alin. (1) lit. d) reglementează situaţia în care angajatorul poate suspenda în mod unilateral contractele individuale de muncă ale angajaţilor, în condiţiile în care activitatea acestuia este întreruptă. Or, în cazul de faţă, aşa cum rezultă chiar şi din decizia atacată, în S.C. „D.” S.A. nu a avut loc o întrerupere a activităţii. Angajatorul a dispus în această situaţie suspendarea contractelor individuale de muncă ca urmare a „reducerii semnificative a activităţii”. Ipoteza complet diferită de cea a încetării activităţii care a fost stabilită ca temei de fapt pentru suspendarea contractelor conform acestei prevederi legale invocate.
De altfel trebuie observat că reprezentanţii societăţii cunoşteau la momentul respectiv că legislaţia muncii oferă angajatorului posibilităţi de restructurare a activităţii şi micşorare a cheltuielilor în cazul apariţiei unor factori ce determină reducerea activităţii – ca mijloc de soluţionare a unei asemenea probleme. Dovada este faptul că urmare a acestei situaţii s-a hotărât începerea procedurii de concediere colectivă a unei mari părţi dintre proprii angajaţi.
Astfel s-a ajuns în situaţia suspendării contractelor individuale de muncă, iar ca justificare s-a prezentat reducerea activităţii societăţii deşi nu exista niciun temei legal care să stabilească că un contract individual de muncă poate fi suspendat ca urmare a reducerii activităţii.
Însă nici măcar motivaţia reducerii semnificative a activităţii nu este reală. Apare în această situaţie problema reperului la care se raportează această reducere de activitate. Care este volumul unei activităţi normale şi ce înseamnă o reducere de activitate.
Au fost depuse, ca probe, la dosarul instanţei, înscrisuri care atestă că după momentul emiterii deciziei nr. 11/30.01.2008 activitatea societăţii a continuat în mod normal, societatea realizându-şi în continuare obiectul de activitate. Faptul că în această perioadă societatea nu a avut veniturile dorite de acţionari are cauze multiple care însă nu au nicio relevanţă în prezenta speţă. Analiza acestor cauze nu ar prezenta niciun interes, rămânând o problemă ce ţine strict de managementul societăţii.
În speţa de faţă trebuie să se stabilească doar dacă S.C. „D.” S.A. a avut în această perioadă activitatea întreruptă sau nu. Iar cu privire la acest aspect trebuie remarcat că nici măcar reprezentanţii societăţii nu contestă că activitatea a continuat.
S-a mai discutat în faţa instanţei de fond dacă „reducerea activităţii” angajatorului poate fi asimilată cu o „întrerupere a activităţii” anumitor locuri de muncă.
În acest sens, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 53 Codul muncii. Deşi în art. 52 nu se precizează dacă întreruperea activităţii trebuie să afecteze întreaga activitate a angajatorului sau numai activitatea unor segmente funcţionale, art. 53 lămureşte această problemă, arătând că ipoteza reglementată este cea a „încetării activităţii angajatorului” – în ansamblu.
Iar cu privire la acest aspect, în faţa instanţei de fond au fost administrate probe din care reeşea că în timp ce unii angajaţi ce aveau aceeaşi încadrare erau primiţi la lucru, altora le era interzis accesul sub pretextul suspendării contractului de muncă în baza deciziei nr. 11/30.01.2008, creându-se astfel o situaţie de discriminare.
La termenul de judecată din data de 18.06.2008, pentru a grăbi judecata cauzei, având convingerea că în situaţia anulării deciziei de suspendare S.C. „D.” S.A. va plăti oricum drepturile salariale restante, a renunţat la capetele de cerere privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale neacordate pentru luna februarie şi obligarea la plata de despăgubiri reprezentând reactualizarea cu rata inflaţiei a drepturilor salariale neacordate, de la data scadenţei şi până la momentul achitării.
De asemenea, consideră că în mod eronat instanţa a respins cererea privind acordarea contravalorii tichetelor de masă.
Este adevărat că Legea nr. 142/1998 stabileşte că un salariat are dreptul să primească tichete de masă doar pentru zilele efectiv lucrate, însă în speţă, angajatorul a interzis în mod ilegal prezenţa la lucru a angajatului în baza unei decizii anulabile.
Or, nulitatea acestei decizii trebuie să aibă ca efect înlăturarea tuturor efectelor acesteia.
Neacordarea tichetelor de masă este un efect al deciziei de suspendare a contractului individual de muncă. Şi pentru că nu este posibilă acordarea retroactivă a acestora, a solicitat obligarea S.C. „D.” S.A. să plătească angajatului contravaloarea acestora pentru luna februarie.
Critica sentinţei prin motivele de recurs formulate de S.C. „D.” S.A. a vizat, în esenţă, următoarele:
Motive de recurs conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ.: „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.
Completul de divergenţă constituit s-a pronunţat nu numai cu privire la anularea deciziei nr. 11/30.01.2008, parţial, în sensul neaplicării efectelor asupra reclamantului M. D. şi asupra capetelor de cerere privind tichetele de masă şi cheltuielile de judecată, în sensul respingerii acestora), ci şi asupra capetelor de cerere cu privire la care, la termenul din 18.06.2008, reclamanta a renunţat, prin cerere scrisă, în condiţiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ.
În aceste condiţii, a apreciat că „instanţa a acordat mai mult decât a cerut” partea, fapt ce determină incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Motive de recurs conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ.: „când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 11/30.01.2008. Aşa cum bine s-a apreciat în opinia separată, decizia nr. 11/30.01.2008 nu reprezintă un act de drept al muncii, ci un act de administrare internă a activităţii de către S.C. „D.” S.A. Astfel, prin decizia nr. 11/30.01.2008, directorul general al unităţii a dispus anumite măsuri prin care, pentru a înlătura efectele lipsei de comenzi cu care se confrunta unitatea la acel moment, se suspenda activitatea unor salariaţi datorită unor motive obiective, economice. D. deciziei directorului general s-a realizat prin acte individuale, care priveau fiecare salariat în parte, acestora comunicându-li-se că pentru o anumită perioadă de timp, urma să aibă contractul individual de muncă suspendat. În consecinţă, datorită lipsei volumului normal de marfă la operare ce a intervenit la nivelul societăţii în iarna 2007-2008 şi având în vedere situaţia economico-financiară a unităţii, angajatorul a dispus întreruperea activităţii pentru anumite locuri de muncă. Efectul imediat şi direct al acestei decizii a fost reprezentat de suspendarea individuală a contractelor de muncă pentru anumiţi salariaţi, aceia faţă de care se produceau efectele întreruperii de activitate.
Altfel spus, actul de întrerupere a activităţii dispus de angajator a fost dat în baza prerogativelor sale organizatorice, drept principal recunoscut de art. 40 alin. (1) lit. a) Codul muncii, astfel decizia nr. 11/30.01.2008 nefiind susceptibilă de control din partea instanţelor de dreptul muncii.
Faţă de cele prezentate mai sus, rezultă că completul de divergenţă a stabilit în mod greşit natura vădit diferită a actului supus judecăţii, interpretându-l pe acesta ca fiind decizia de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantei.
Motive de recurs conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Pornind de la aspectele precizate mai sus, a susţinut că în mod nelegal instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei de tardivitate invocată de unitatea recurentă.
Conform art. 73 lit. a) din Legea nr. 168/1999, salariatul poate contesta măsura adoptată împotriva unei societăţi pe acţiuni în mod unilateral de către angajator în termen de 30 de zile de la momentul în care a fost încunoştinţat cu privire la măsura adoptată. Este de observat faptul că salariatul M.D. a cunoscut situaţia constând în suspendarea contractului său individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. d) Codul muncii încă din luna ianuarie 2008. Cu toate acestea, mult după acest moment a înţeles să conteste măsura, după scurgerea termenului de prescripţie impus de lege, respectiv al termenului de 30 de zile. Faţă de această situaţie, având în vedere faptul că Legea nr. 168/1999 este lege specială în raport cu Codul muncii şi deci este de strictă interpretare, nu prezintă relevanţă momentul efectivei comunicări a deciziei nr. 11/2008 aşa cum susţine instanţa de fond, ci se impune a fi avut în vedere momentul în care salariatul a fost încunoştinţat cu privire la măsura adoptată, ceea ce s-a întâmplat în luna ianuarie prin intermediul primei notificări. Nu se poate reţine nici susţinerea instanţei de fond care a apreciat că nu s-a făcut dovada momentului comunicării notificării şi deci şi sub acest aspect nu se poate pune problema tardivităţii. Este de observat faptul că însăşi reclamanta recunoaşte că prin acţiunea introductivă, atunci când face referire la situaţia de fapt, că „în cursul lunii ianuarie a primit o notificare prin care îi era dus la cunoştinţă că în perioada următoare (…)” i se suspendă contractul de muncă.
Faţă de cele prezentate mai sus, apare fără dubiu faptul că reclamanta nu a respectat termenul de 30 de zile înăuntrul căruia era îndrituită să introducă acţiunea, conform art. 73 lit. a) din Legea nr. 168/1999 cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 283 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.
În consecinţă, pentru considerentele prezentate mai sus, hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepţiei tardivităţii invocate de societate este, la rândul ei neîntemeiată, motiv pentru care, a solicitat să se dispună modificarea hotărârii şi reţinând spre rejudecare să se admită excepţia tardivităţii introducerii acţiunii în ce priveşte solicitarea referitoare la suspendarea contractului individual de muncă.
De asemenea, raportat la dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. d) Codul muncii, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, în sensul că legiuitorul nu impune prin dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. d) întreruperea activităţii la nivelul întregii unităţi, ci reglementează suspendarea individuală a contractului individual de muncă, determinată de anumite motive obiective.
Curtea, analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs va respinge recursul formulat de Sindicatul Lucrătorilor E.D.C. şi va admite recursul formulat de S.C. D. S.A. pentru următoarele considerente de fapt şi de drept, dar având în vedere că ambele recursuri vizează incidenţa dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. d) Codul muncii, acest motiv urmează a fi analizat împreună.
Articolul 52 alin. (1) lit. d) vizează situaţia suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, în cazul întreruperii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.
Aşadar, pentru a interveni acest caz de suspendare, angajatorul trebuie să-şi întrerupă temporar activitatea (nu definitiv), această întrerupere fiind generată în special de dificultăţile economice, dar şi datorită unor motive tehnologice şi structurale.
Observăm din modul de redactare a normei juridice mai sus redate intenţia legiuitorului Codului muncii a fost aceea de a da un caracter permisiv angajatorului, în aprecierea cauzelor de întrerupere temporară fiind evidenţiate cu titlu ipotetic motivele economice, tehnologice, structurale sau orice cauze similare acestora.
Dat fiind acest caracter permisiv al normei, dar care totuşi ne cantonează într-o anumită direcţie, se poate aprecia că reducerea activităţii determinată de diminuarea numărului de comenzi poate reprezenta o cauză de întrerupere temporară a activităţii.
Măsura întreruperii nu trebuie să vizeze în mod necesar activitatea întregului angajator, ea putând să afecteze şi o secţie, o formaţiune de lucru, un sector de activitate, etc., întrucât în intenţia legiuitorului nu a fost să prevadă acest motiv de întrerupere a activităţii ca o modalitate de încetare a întregii activităţi a angajatorului. Mai mult, în motivarea deciziei nr. 11/30 ianuarie 2008 angajatorul a prevăzut în mod expres cauza întreruperii temporare a activităţii salariaţilor, respectiv reducerea semnificativă a activităţii angajatorului. Nu aducem aici în discuţie natura deciziei mai sus arătate, acesta fiind un veritabil act de administrare, act ce a stat la baza emiterii notificărilor individuale pentru fiecare salariat.
Că este aşa rezultă chiar din formularea uzitată la art. 3 pct. 2 din decizie, unde se foloseşte sintagma „salariaţii ale căror contracte individuale de muncă vor fi suspendate (…)”. Acest punct se interpretează coroborat cu art. 4 în care se arată că „conţinutul prezentei decizii se va comunica fiecărui salariat, măsura suspendării urmând a fi adusă la îndeplinire de departamentul Resurse Umane”.
În urma analizei şi interpretării literale şi gramaticale a cuprinsului deciziei nr. 11 din 30 ianuarie 2008 rezultă că măsura suspendării nu s-a luat prin această decizie, ci s-a delegat competenţa către Departamentul Resurse Umane, departament ce a înţeles să-i dea transpunere practică prin notificare individuală adresată fiecărui salariat vizat.
Modalitatea de suspendare a contractului individual de muncă este conformă cu legea întrucât pornind de la natura intuitu personae a contractului de muncă, orice măsură dispusă de angajator cu privire la executarea contractului de muncă, inclusiv măsura suspendării raporturilor de muncă trebuie să îmbrace un caracter personal.
Acesta se constituie într-un argument în plus care conduce la concluzia că decizia nr. 11/30 ianuarie 2008 nu are natura juridică într-un act juridic individual de dreptul muncii întrucât ea nu individualizează în concret salariatul al cărui contract de muncă urmează a fi suspendat, actul juridic individual de muncă care a determinat suspendarea contractului de muncă fiind notificarea.
Este astfel firesc ca în lipsa prestării muncii salariatului nu i se cuvin tichetele de masă întrucât acordarea acestora este condiţionată în totalitate de prezenţa la lucru în unitate.
Ne însuşim din această perspectivă considerentele instanţei de fond, între prezenţa la muncă şi acordarea tichetelor de masă, ca alocaţii individuală de hrană, fiind o strânsă interdependenţă.
Câtă vreme decizia nr. 11/30 ianuarie 2008 nu este anulată, rezultă că angajatorul a luat o măsură legală, astfel că este justificat refuzul de acordare a tichetelor de masă şi în consecinţă hotărârea tribunalului nu este criticabilă din această perspectivă.
Un alt motiv de recurs comun, ce urmează a fi analizat împreună, este acela referitor la „plus petita”.
Hotărârea a fost judicios pronunţată sub acest aspect şi avem în vedere următoarele:
Într-adevăr, la pagina 110 dosar Tribunal a fost depusă cerere, prin care M.D. a învederat instanţei că înţelege să renunţe la judecata capetelor de cerere 1 şi 3 din cererea de chemare în judecată.
Această cerere a fost susţinută la termenul de judecată din 18 iunie 2008 în faţa unui complet de judecată nelegal constituit, care nu a luat act de renunţarea la judecată ci a acordat un nou termen de judecată la 25 iunie 2008, în vederea alcătuirii completului de divergenţă.
La data de 25 iunie 2008, când completul de judecată a fost legal constituit, reprezentantul reclamantului nu a mai învederat cererea acestuia, de renunţare parţială la judecată şi nici acesta nu s-a prezentat pentru a o susţine, astfel că Tribunalul a trecut la judecata pe fond a pricinii, ocazie cu care reclamantul, prin reprezentant a formulat concluzii sub toate aspectele, fără a arăta că nu susţine capetele 1 şi 3 din cerere.
Drept urmare, critica privind acordarea „plus petita” nu poate fi primită, hotărârea nefiind criticabilă din această perspectivă.
O ultimă critică formulată prin motivele de recurs de către recurenta S.C. „D.” S.A. este aceea referitoare la greşita respingere ca neîntemeiată a excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii în ce priveşte solicitarea referitoare la suspendarea contractului de muncă, critică ce nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Excepţia mai sus arătată a fost invocată de către recurent prin întâmpinare şi a fost soluţionată de tribunal prin încheierea interlocutorie din 23 mai 2008, în sensul respingerii pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia.
Tribunalul a dat o soluţionare justă acestei excepţii, astfel că ne însuşim considerentele ce au stat la baza pronunţării încheierii atacate.
Într-adevăr art. 283 (1) lit. a) Codul muncii prevede că termenul de depunere a cererilor având ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă pot fi formulate în 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului, referitoare la suspendarea contractului individual de muncă.
Momentul de la care se calculează termenul de 30 de zile este acela la care s-a făcut comunicarea deciziei contestate şi cum în speţă această comunicare s-a făcut la 14.04.2008, iar decizia de suspendare a fost emisă la 3.0.01.2008, sesizarea instanţei de judecată prin cererea datată 2.04.2008 este în termenul legal. Prin urmare, această critică nefiind întemeiată va fi respinsă, încheierea interlocutorie din 23 mai 2008 fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale mai sus arătate.
Prin urmare, în baza art. 312 C. proc. civ., va fi respins recursul Sindicatului Lucrătorilor E.D.C. şi va fi admis recursul S.C. „D.” S.A., cu consecinţa modificării sentinţei civile atacate, în conformitate cu motivele mai sus arătate.