Prin sentinţa civilă nr. 1119/2007, a Tribunalului Braşov a fost respinsă exceptia de necompetenta materiala a Tribunalului B. A fost respinsă exceptia inadmisibilitatii cererii de chemare în judecata. A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a paratilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltarii Rurale şi Ministerul Economiei şi Finantelor. A fost admisă exceptia prescriptiei partiale a dreptului material la actiune, pentru perioada1.01.2002-11.12.2004. A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantii D.D., B.T. şi O.M., în contradictoriu cu pârâţii: Ministerul Economiei şi Finanţelor B, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltarii Rurale B, Directia pentru Agricultura şi Dezvoltare Rurala B. Au fost obligaţi pârâţii să plateasca reclamantului D.D. contravaloarea tichetelor de masa (la valoarea acestora de la data platii efective), incepand cu data de 12.12.2004 şi pana la data ramanerii definitive şi irevocabile a prezentei sentinte. Au fost obligaţi pârâţii să acorde reclamantului D.D. tichete de masa şi în continuare, dupa data ramanerii definitive şi irevocabile a prezentei sentinte. Au fost obligaţi pârâţii să plateasca reclamantilor O.M. şi B.T. contravaloarea tichetelor de masa (la valoarea acestora de la data platii efective), incepand cu data de 7.06.2007 şi pana la data ramanerii definitive şi irevocabile a prezentei sentinte. Au fost obligaţi pârâţii să acorde reclamantilor O.M. şi B.T. tichete de masa şi în continuare, dupa data ramanerii definitive şi irevocabile a prezentei sentinte. Au fost respinse pretentiile reclamantilor pentru perioada1.01.2002-11.12.2004, ca prescrise.
G. cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. (...), reclamantii D.D., O.M. şi B.T. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltarii Rurale, Directia pentru Agricultura şi Dezvoltare Rurala B şi Ministerul Economiei şi Finanţelor obligarea acestora la acordarea tichetelor de masa sau echivalentului acestora în lei la valoarea din ziua platii efective, de la data de1.01.2002 şi pana la data ramanerii definitive a hotararii ce se va pronunta, precum şi în continuare, cu cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii şi dezvoltării Rurale în termen, motivat.
Sentinţa este criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Se arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe fiind aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Consideră că potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 3 alin. (1) C. proc. civ., competenţa materială în primă instanţă îi revine Curţii de Apel Braşov. S-a soluţionat greşit excepţia inadmisibilităţii faţă de lipsa plângerii prealabile, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004. În mod nefundat instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale cu motivarea că ministerul are calitate de ordonator principal de credite.
Consideră că dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 au fost greşit aplicate în cauză.
Dispoziţiile Legii nr. 142/1998 care reglementează acordarea tichetelor de masă, condiţionează acordarea acestora de existenţa în bugetul instituţiei publice a sumelor destinate acoperirii valorii nominale a tichetelor de masă, ori în bugetul ministerului nu sunt cuprinse sume cu această destinaţie.
Mai mult, pentru anul 2007, art. III din O.U.G nr. 88/2006 pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum şi unele măsuri în domeniul cheltuielilor de personal, interzice în mod expres acordarea tichetelor de masă.
Solicită admiterea recursului, casarea sentinţei pentru încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţa materială şi în subsidiar modificarea sentinţei şi respingerea cererii de chemare în judecată.
Pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a formulat recurs însă cu încălcarea termenului special de recurs de 10 zile de la comunicarea sentinţei de fond, ceea ce a determinat respingerea ca tardiv a acestui recurs în baza art. 80 din Legea nr. 168/1999 ce reglementează soluţionarea litigiilor de muncă.
În ceea ce priveşte recursurile formulate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, instanţa constată că sunt întemeiate în parte, doar pentru motivele de recurs ce vizează soluţionarea în fond a cauzei şi atrag modificarea sentinţei în accepţiunea art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ.
Prin urmare criticile din recursul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale ce privesc motivele de casare a sentinţei pentru încălcarea normelor de competenţă materială şi a normelor prevăzute în Legea nr. 554/2004 referitoare la neîndeplinirea procedurii prealabile în prezenta cauză, nu sunt aplicabile deoarece natura litigiului – un veritabil litigiu de muncă, date fiind raporturile contractuale dintre părţi guvernate de dispoziţiile Codului muncii şi materializate în forma juridică a contractului individual de muncă – impune şi competenţa materială a instanţei în soluţionarea pretenţiilor.
Spre deosebire de alţi angajaţi cu statut de funcţionar public, aceluiaşi recurent, care au pretins în instanţă aceleaşi drepturi şi li s-au aplicat norme de procedură prevăzute de Legea nr. specială nr. 554/2004 – Legea contenciosului administrativ, în prezenta cauză reclamanţii sunt personal contractual, iar litigiilor în care sunt implicaţi li se aplică normele de procedură prevăzute de Legea nr. 168/1999 ce reglementează soluţionarea litigiilor de muncă.
Aşadar, competenţa materială nu a fost încălcată, litigiile de muncă se soluţionează în primă instanţă de tribunalul în complet specializat.
Inadmisibilitatea acţiunii faţă de lipsa plângerii prealabile nu poate fi primită deoarece nu se aplică Legea nr. 554/2004 litigiului de faţă pentru considerentele deja expuse.
Cu privire la motivul de recurs referitor la soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a Ministerului Economiei şi Finanţelor, Curtea reţine că aceste excepţii au fost corect soluţionate, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale are calitate procesuală pasivă fiind ordonator principal de credite, iar raportului juridic cu Ministerul Economiei şi Finanţelor îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 500/2002.
Motivele de recurs ce vizează soluţionarea pe fond a cererii sunt întemeiate.
Interpretarea dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 şi a dispoziţiilor Legii nr. 142/1998 de către instanţa de fond este greşită pentru următoarele considerente:
Motivele de recurs se fundamentează pe o interpretare a noţiunii de egalitate de tratament a tuturor salariaţilor din sectorul bugetar, consacrată de art. 41 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, se arată că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că tichetele de masă reprezintă o măsură de protecţie socială şi în baza art. 41 din Constituţie trebuie acordată de drept, iar limitarea sau restrângerea acestui drept reprezintă o încălcare a principiului egalităţii de tratament consacrată de art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi o încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie.
Instanţa, învestită cu soluţionarea prezentului recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate verifica neconstituţionalitatea unui text de lege.
Ceea ce invocă, de fapt reclamanţii în motivarea cererii de chemare în judecată sunt chestiuni de constituţionalitate a unui text de lege, aspecte ce nu pot fi analizate decât pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege de către Curtea Constituţională.
Principiile egalităţii în faţa legii şi egalităţii de tratament, nu exclud, ci dimpotrivă, presupun un tratament juridic identic în situaţii egale, iar situaţiile în mod obiectiv diferite justifică chiar şi din punct de vedere constituţional tratament juridic diferit.
În speţă, art. 1 Legea nr. 142/1998 prevede acordarea tichetelor de masă dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative: existenţa unui contract individual de muncă şi capacitatea angajatorului de a suporta costurile tichetelor de masă. În considerarea cadrului legal general privind acordarea tichetelor de masă nu se pot reţine restrângeri de drepturi recunoscute în condiţiile Codului Muncii şi nici discriminări.
Deşi condiţionând existenţa acestui drept de posibilităţile financiare ale angajatorului se creează premisa unor situaţii juridice diferite care implică un tratament diferenţiat între salariaţi, nu se încalcă principiul egalităţii de tratament invocat, deoarece acesta se impune ca principiu numai în cazul celor aflaţi în aceeaşi situaţie juridică.
Pe de altă parte, prevederile din tratatele internaţionale invocate de reclamanţi interzic discriminările care au la bază considerente arbitrare, însă nu impun uniformitatea de tratament, oferind posibilitatea legiuitorului naţional de a reglementa în mod diferenţiat situaţiile juridice diferite” (C.C. – decizia 102/11.03.2003).
În speţă este vorba de o situaţie juridică diferită şi nu de o aplicare discriminatorie a textului de lege, acesta izvorând din faptul că Legea nr. 142/1998 condiţionează acordarea tichetelor de masă în sistemul bugetar de alocarea de fonduri cu această destinaţie în bugetul de stat, ori aşa cum s-a reţinut şi de instanţa de fond, nu există dispoziţie legală în legile bugetelor de stat pentru anii 2003 – la zi, (perioada constituie obiectul litigiului), pentru sume cu această destinaţie [art. 40 Legea nr. 511/2004, art. 39 alin. (4) Legea nr. 631/2002].
În ceea ce priveşte interpretarea art. 1 din Legea nr. 142/1998, instanţa de fond nu a adoptat un raţionament logic, corect, în sensul că a reţinut greşit că din analiza textului de lege invocat reiese cu claritate faptul că se stabileşte în sarcina autorităţii publice o obligaţie şi nu o posibilitate ce se poate realiza sau nu în funcţie de dispoziţiile Legii privind bugetul de stat.
Deoarece nu au fost prevăzute fonduri în legile bugetelor de stat pentru anii anteriori în vederea acordării tichetelor de masă, angajatorii nu pot fi obligaţi la acordarea lor.
În consecinţă, nu poate fi învinovăţit angajatorul că nu a făcut demersuri în vederea alocării şi virării fondurilor necesare acordării tichetelor de masă atâta timp cât însuşi legiuitorul nu a prevăzut astfel de fonduri în bugetele anuale de stat.
În ceea ce priveşte critica referitoare al discriminarea acestei categorii de personal raportat la alţi salariaţi care primesc tichete de masă, instanţa constată critica nefondată, pentru argumentele mai sus expuse.
În consecinţă, recursul va fi admis în parte şi sentinţa modificată în parte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., conform celor din dispozitiv.