Prin sentinţa nr. 615 din 8 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. (...), s-a admis acţiunea formulată de reclamanta U.N., în contradictoriu cu pârâta S.C. P. SRL Târgu Mureş şi s-a dispus anularea deciziei de concediere disciplinară nr. 30 din 6 decembrie 2007, emisă de pârâtă şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reîncadrării reclamantei în funcţia deţinută la societatea pârâtă precum şi al radierii menţiunilor aferente deciziei anulate din carnetul de muncă al reclamantei. Pârâta a fost obligată la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite lunare începând cu data reintegrării efective, în favoarea reclamantei, precum şi la plata sumei de 300 lei cu titlu de daune morale şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei.
Prin încheierea de îndreptare din Camera de consiliu din 30 iunie 2008, instanţa a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulate de petenta U.N., în contradictoriu cu intimata S.C. „P.” SRL Târgu Mureş şi a dispus îndreptarea erorii materiale ivită în dispozitivul sentinţei civile nr. 615 din 8 aprilie 2008, în sensul că alineatul 4 din dispozitiv va avea cuprinsul „Obligă pârâta la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite lunar începând cu data de 1 noiembrie 2007 şi până la data reintegrării efective, în favoarea reclamantei”, în loc de „obligă pârâta la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite lunar începând cu data reintegrării efective, în favoarea reclamantei”.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat recurs reclamanta U.N. şi pârâta S.C. P. SRL, cu sediul în Târgu Mureş. Reclamanta a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumei de 7.000 lei, cu titlu de daune morale.
În motivarea recursului s-a arătat că prin prezenta cale de atac se critică exclusiv aprecierea primei instanţe cu privire la cuantumul sumei stabilite ca fiind îndestulătoare pentru compensarea prejudiciului moral încercat de recurentă, 300 lei, faţă de 7.000 lei, sumă solicitată prin cererea introductivă. Reclamanta a precizat că în speţă nu se regăseşte niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 304¹ C. proc. civ.
Reclamanta a susţinut că este criticabilă aprecierea primei instanţe cu privire la cuantumul sumei destinate a compensa prejudiciul moral încercat de ea prin emiterea deciziei de concediere în cauză. Deşi s-a reţinut în mod corect întrunirea condiţiilor de angajarea răspunderii civile delictuale, s-a dispus obligarea pârâtei la o sumă a cărei cuantum nu poate compensa consecinţele negative, reale şi efective suferite pe plan psihic de reclamantă.
S-a invocat faptul că în speţă ne aflăm în ipoteza unui prejudiciu moral suferit de reclamantă ca urmare a suferinţelor psihice cauzate acesteia prin emiterea nelegală a deciziei de concediere disciplinară. Emiterea unei decizii nelegale de concediere, pe motive disciplinare, este prin ea însăşi de natură a afecta starea psihică a angajatului, însă în speţă caracterul intempestiv, imprevizibil al măsurii dispuse a accentuat intensitatea suferinţelor încercate de reclamanta vătămată prin emiterea actului atacat.
Starea psihică a reclamantei a fost cu atât mai mult zdruncinată cu cât din decizia atacată lipseşte orice element descriptiv a faptei imputate, fiind notat doar că salariata în cauză ar fi avut „un comportament inadecvat faţă de colegi, clienţi şi asociaţi”, fără nicio altă precizare, care să circumstanţieze în timp şi spaţiu faptele imputate. Situaţia disperată în care s-a văzut pusă reclamanta reiese şi din conştientizarea de către aceasta a efectelor grave pe care înscrierea unei asemenea decizii în cartea de muncă le produce în mod implicit şi inevitabil cu privire la configurarea în viitor a raporturilor sale de muncă cu potenţialii angajatori.
De asemenea, impactul extrem de dureros asupra psihicului reclamantei a fost accentuat pe de o parte de momentul emiterii deciziei atacate, în preajma sărbătorilor de iarnă, iar pe de altă parte, de faptul că salariata în vârstă de 40 de ani, este divorţată încă din 1998 şi le are în întreţinere pe cele două fiice rezultate din căsătorie.
În raport de aceste considerente, s-a apreciat că suma solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de daune morale îşi găseşte deplină justificare în starea de fapt evidenţiată în probatoriul în dosarul cauzei.
Pârâta, la rândul său, a solicitat admiterea recursului declarat şi în consecinţă modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate de reclamantă.
În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică întrucât în mod greşit instanţa a apreciat că decizia atacată este lovită de nulitate absolută. S-a susţinut de către recurentă că decizia respectivă a fost emisă în urma respectării tuturor prevederilor legale, iar actele depuse la dosar efectuate în cursul cercetării disciplinare precum şi corespondenţa purtată între conducerea pârâtei şi reclamantă sunt concludente în acest sens.
Cu privire la menţiunile obligatorii din decizie, referitoare la abaterile săvârşite, s-a arătat că acestea sunt înserate, respectiv există atât motivarea în drept cât şi motivarea în fapt.
În privinţa instanţei competente a soluţiona contestaţia, s-a apreciat că din eroare s-a indicat că este competent Tribunalul Bucureşti şi aceasta nu poate fi un motiv de nulitate absolută a deciziei de concediere.
Referitor la daunele morale acordate de instanţă, s-a susţinut că reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu moral şi nici nu a dovedit un astfel de prejudiciu. Pentru a fi îndreptăţită la plata unor compensaţii băneşti pentru daune morale, reclamanta trebuia să dovedească faptul că i s-a încălcat un drept subiectiv nepatrimonial, însă nu a făcut o astfel de dovadă.
În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de recursul declarat de pârâtă, reclamanta a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, arătând că din probele administrate în cauză reiese cu certitudine că pârâta nu a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă emiterii deciziei de concediere pe motive disciplinare. Pe de altă parte, în mod judicios instanţa a constatat că decizia de concediere atacată nu cuprinde menţiuni referitoare la descrierea faptei care constituie abatere disciplinară la prevedea pretins încălcată din regulamentul intern la apărările de care putea uza salariata, precum şi la instanţa competentă a soluţiona contestaţia.
Chiar dacă în mod just instanţa de fond s-a oprit cu analiza la motivele de nelegalitate a deciziei, pârâta a susţinut că aceasta este şi netemeinică şi în acest sens a reiterat susţinerile din contestaţia adresată primei instanţe.
În ceea ce priveşte daunele morale, s-a precizat că această chestiune a făcut obiectul recursului declarat de reclamantă şi s-a solicitat ca instanţa de recurs să ţină seama de argumentele invocate în cadrul acelui act procedural.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 304¹ C. proc. civ. şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs reţine următoarele:
Prin decizia nr. 30 din 6 decembrie 2007, emisă de pârâta S.C. P. SRL, cu sediul în Târgu-Mureş s-a dispus concedierea disciplinară a reclamantei U.N., reţinându-se cu privire la abaterile disciplinare săvârşite comportamentul neadecvat faţă de colegi, clienţi şi asociaţi. S-a mai reţinut că faptele săvârşite de reclamantă constituie încălcări ale art. 61 lit. a) din Codul Muncii şi că salariata a fost avertizată verbal în repetate rânduri.
Instanţa de fond a reţinut că decizia menţionată este lovită de nulitate absolută pe motiv că anterior emiterii acesteia nu a fost efectuată cercetarea disciplinară, prevăzută de art. 267 alin. (1) din Codul Muncii şi, de asemenea, această decizie nu cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 268 alin. (2) din Codul Muncii.
Susţinerile recurentei pârâte din cererea de recurs în sensul că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că decizia atacată este lovită de nulitate absolută pentru motivele enunţate mai sus, se apreciază a fi nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat că art. 63 din Codul Muncii prevede că măsura concedierii pentru săvârşirea unor abateri grave poate fi dispusă de angajator numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile. Totodată, art. 267 alin. (1) din Codul Muncii prevede că, sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio sancţiune disciplinară nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. În alineatele (2)-(4) ale aceluiaşi articol sunt prevăzute condiţiile şi modalitatea de realizare a cercetării disciplinare prealabile. Astfel salariatul trebuie convocat în scris, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii, în cursul cercetării prealabile, salariatul având dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare.
În speţă societatea angajatoare nu a făcut dovada că s-a conformat acestor prevederi legale, respectiv nu a făcut dovada convocării salariatei în vederea efectuării cercetării disciplinare şi nici că i-ar fi dat acesteia posibilitatea să-şi formuleze şi să-şi susţină apărările. Contrar susţinerilor recurentei pârâte corespondenţa purtată între părţi nu echivalează cu efectuarea cercetării disciplinare. Prin urmare, în mod justificat s-a reţinut că emiterea deciziei de concediere în lipsa cercetării disciplinare atrage sancţiunea nulităţii absolute a acesteia, conform art. 267 din Codul Muncii.
În ceea ce priveşte menţiunile obligatorii prevăzute de art. 268 alin. (2) din Codul Muncii pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancţionare, descrierea faptei – „comportament neadecvat faţă de colegi, clienţi şi asociaţi” –, este sumară şi imprecisă şi în condiţiile în care nu s-a indicat concret în ce a constat comportamentul reclamantei, aceasta echivalează cu o nemotivare. De asemenea, în mod nejustificat se susţine că decizia de sancţionare ar fi fost motivată în drept.
Astfel în decizia respectivă se arată că faptele imputate reclamantei constituie încălcări ale art. 61 lit. a) din Codul Muncii. Prin textul de lege invocat se prevede că angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care acesta a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară. Acest text de lege, ca de altfel şi art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul Muncii face trimitere la prevederile regulamentului intern sau ale contractului individual ori colectiv de muncă şi nu reglementează el însuşi faptele care sunt sancţiuni disciplinare şi care pot constitui temei al sancţionării disciplinare. Prin urmare neindicarea prevederilor legale încălcate atrage de asemenea sancţiunea nulităţii absolute.
Referitor la apărările reclamantei, pârâta a invocat faptul că reclamanta nu a înţeles să facă nicio apărare, menţionând doar că nu este de acord cu desfacerea contractului de muncă. Această menţiune există într-adevăr în decizia de concediere, însă a fost făcută cu ocazia comunicării deciziei, respectiv la data de 14 decembrie 2007 şi nu anterior emiterii acesteia.
Instanţa competentă la care sancţiunea putea fi contestată a fost indicată într-adevăr greşit, însă instanţa de fond nu a reţinut că aceasta este singura neregularitate pentru care decizia contestată este lovită de nulitate absolută.
În aceste condiţii, instanţa de recurs reţine că soluţia instanţei de fond prin care aceasta a dispus anularea deciziei de concediere, determinată de nerespectarea prevederilor art. 267 şi art. 268 din Codul Muncii, este legală.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata de daune morale, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a suferit un prejudiciu moral prin emiterea deciziei de sancţionare şi a apreciat că se justifică obligarea pârâtei la plata sumei de 300 lei pentru repararea acestui prejudiciu.
Prin recursul declarat de reclamantă s-a criticat exclusiv aprecierea instanţei de fond cu privire la cuantumul sumei stabilite pentru compensarea prejudiciului moral încercat, invocându-se faptul că acest cuantum este inechitabil în raport cu prejudiciul real cauzat reclamantei. La rândul său pârâta a susţinut că reclamanta nu a dovedit niciun prejudiciu moral, astfel că în mod greşit s-a dispus obligarea sa la plata de daune morale.
Instanţa de recurs apreciază că în condiţiile în care decizia de concediere a fost emisă nelegal, această împrejurare a fost prin ea însăşi de natură a afecta starea psihică a reclamantei, respectiv prestigiul acesteia, cauzându-i un prejudiciu moral. Totodată în contextul în care reclamanta a fost concediată pe motive disciplinare, acest fapt a fost de natură să producă efecte în viitor cu privire la încheierea unor eventuale raporturi de muncă cu alţi angajatori întrucât existenţa unei decizii de concediere pe aceste motive face dificilă încheierea unui alt contract de muncă.
Prin declaraţia martorei K.J., s-au dovedit suferinţele psihice pe care le-a încercat reclamanta în urma emiterii deciziei contestate şi în raport de situaţia creată în mod justificat s-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la repararea prejudiciului moral suferit. În privinţa întinderii prejudiciului, în mod corect s-a apreciat că suma de 300 lei este în cuantum suficient pentru a compensa suferinţele cauzate reclamantei.
Pentru considerentele arătate, instanţa de recurs reţine că recursurile declarate de părţi sunt nefondate, sentinţa atacată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a prevederilor legale aplicabile în materie.
Faţă de cele ce preced, constatând că în speţă nu există motive de modificare sau de casare a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile declarate de părţi urmează să fie respinse.
După închiderea dezbaterilor şi pronunţarea deciziei de către instanţa de recurs, prin registratura instanţei s-a depus la dosar de către pârâtă o cerere de renunţare la judecarea recursului, însă instanţa nu se mai poate pronunţa asupra acesteia în condiţiile în care la momentul la care a parvenit la dosar această cerere, recursurile deduse judecăţii erau deja soluţionate.