-
Din înscrisurile depuse la dosar şi din cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară, nu rezultă că pârâta a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă, prevăzută de art. 267 Codul Muncii, astfel încât instanţa de fond a reţinut în mod corect că decizia contestată de reclamantă este lovită de nulitate absolută, conform art. 267 alin. (1) Codul Muncii. De altfel, decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă nu cuprinde nici menţiunile obligatorii prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. a), lit. b) şi lit. c) Codul Muncii, fiind lovită de nulitate absolută potrivit art. 268 alin. (2) Codul Muncii.
Având în vedere că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, nu se mai impune verificarea temeiniciei sale, neavând relevanţă nici împrejurarea că reclamanta a achitat suma de 1500 lei reprezentând prejudiciu cauzat societăţii.
Sursă: (Curtea de Apel Timişoara, Secţia Litigii de Muncă, Decizia civilă nr. 2690 din 10 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
În legătură cu legalitatea concedierii salariatului se cuvine menţionat că măsura a fost dispusă de angajator cu nesocotirea cerinţelor art. 268 alin. (2) Codul Muncii întrucât nu au fost menţionate prevederile din Statutul de personal, Regulamentul intern sau Contractul colectiv de muncă aplicabil pretins încălcate de reclamantă. În mod corect, ca urmare a admiterii petitului privind anularea deciziei de concediere, prima instanţă a admis şi capătul de cerere vizând acordarea drepturilor salariale cuvenite cu începere de la data emiterii deciziei de concediere.
Cu privire la acest aspect se cuvine menţionat că în lipsa unui text legal care să sancţioneze nulitatea lipsa formei scrise a demisiei, rezultă că forma scrisă nu reprezintă o condiţie de validitate, concluzie întărită şi de prevederile art. 79 alin. (2) Codul Muncii care permite salariatului să probeze prin orice mijloc de probă, atât demisia cât şi împrejurarea că aceasta a fost comunicată angajatorului. În consecinţă, în mod just tribunalul a dat efecte juridice manifestării de voinţă din acţiunea introductivă şi a constatat că raporturile de muncă dintre părţi au încetat cu începere de la 26.02.2006, după expirarea termenului de preaviz calculat cu începere de la 9.02.2006, data sesizării instanţei de judecată.
În privinţa întinderii prejudiciului, este de menţionat că pârâta a refuzat înregistrarea în documentele contabile ale societăţii a unor chitanţe ce atestau încasarea unor sume de bani, ce reprezentau plusuri de casă, potrivit expertizei contabile efectuate în cauză [nr. (...) şi nr. (...) din 21.02.2005 şi nr. (...) din 4.04.2005], astfel că tribunalul a dat o corectă interpretare prevederilor art. 270 din Codul Muncii în privinţa răspunderii patrimoniale ale angajatei.
Sursă: (Curtea de Apel Timişoara, Secţia Litigii de Muncă, Decizia civilă nr. 1747 din 25 iunie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Contestatoarea nu a respectat obligaţia asumată prin contractul individual de muncă referitor la preaviz şi nici obligaţia legală prev. de art. 79 alin. (5) din Codul Muncii, astfel că aceasta constituie abatere disciplinară şi motiv suficient pentru concediere disciplinară pentru că pe toată perioada preavizului contestatoarea era obligată să-şi respecte toate obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă inclusiv prezenţa la serviciu pentru că, potrivit art. 79 alin. (7) din Codul Muncii contractul de muncă încetează pe data împlinirii termenului de preaviz. Instanţa de fond a făcut o aplicare greşită şi a disp.art. 79 alin. (8) din Codul Muncii care de altfel nici nu a fost invocată de contestatoare în contestaţia formulată. Potrivit disp. art. 79 alin. (8) din Codul muncii, „salariatul poate demisiona fără preaviz, dacă angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă”. Or, aşa cum am mai arătat mai sus, nici contestatoarea nu şi-a motivat demisia pe acest motiv, ci „din motive personale’’ iar problema orelor suplimentare a invocat-o abia pe data de 20.07.2006, când a formulat contestaţia.
Celelalte susţineri ale contestatoarei cu privire la nulitatea deciziei de concediere precum că nu s-ar fi făcut cercetarea disciplinară în cauză, nu pot fi primite, actele dosarului dovedind îndeplinirea acesteia. De altfel nici instanţa de fond nu a reţinut acest aspect invocat de contestatoare.
Deci având în vedere cele menţionate mai sus curtea reţine că recurenta intimată în mod corect a făcut aplicarea disp.art. 61 lit. a) din Codul Muncii concediind-o disciplinar prin decizia nr. 313 din 6.12.2005 pe contestatoarea J.E. Pe cale de consecinţă nu este întemeiată nici cererea de a rectifica menţiunea din carnetul de muncă în sensul celor arătate mai sus.
În ceea ce priveşte orele suplimentare, în contractul individual de muncă exista o clauză asumată de contestatoare prin care se stabileşte că nu se vor efectua ore suplimentare decât în situaţii de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecinţelor acestora.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia Civilă nr. 105/R din 18 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Instanţa de fond a analizat cauza ca şi când salariatul nu şi-ar fi exprimat unilateral voinţa de a înceta raporturile de muncă. Instanţa trebuia să verifice dacă salariatul îşi menţine manifestă voinţa în sensul încetării raporturilor de muncă şi dacă din iunie 2006 a mai prestat activităţi pentru angajator. Instanţa avea de analizat, dacă, în fapt, contestatorul a lucrat efectiv pe aceeaşi funcţie deţinută anterior prezentării demisiei şi cu acelaşi salariu, situaţie în care nu mai putea fi dispusă reintegrarea din moment ce raporturile de muncă nu au încetat nicio clipă, iar demisia nu şi-a produs efecte juridice întrucât contestatorul nu putea fi reintegrat într-un loc de muncă de unde nu a plecat niciodată.
De altfel, însuşi contestatorul arată în finalul motivării că „decizia contestată nu poate să opereze retroactiv pentru o dată anterioară celei până la care, în evidenţele contabile ale societăţii comerciale este considerat salariat (…) cel puţin până la data formulării prezentei cereri”, per a contrario se înţelege că, acceptă ideea că de la data iunie 2006 nu mai era salariatul recurentei, însă trebuie desluşită împrejurarea în care începând cu acea dată nu se mai consideră – el însuşi – salariat; urmare a demisiei prezentate, urmare a absenţelor nemotivate etc. Numai după cercetarea tuturor acestor aspecte, instanţa poate pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 8582 din 8 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Măsura dispusă de intimata pârâtă a fost luată cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege şi este lovită de nulitatea absolută, ca o consecinţă a faptului că încetarea raporturilor de muncă în temeiul art. 55 lit. b) din Codul Muncii a operat de la 1 octombrie 2005, deci anterior acordului de voinţă al părţilor, care s-a realizat la 8 mai 2006. Modalitatea în care a procedat intimata-pârâtă face ca măsura dispusă să fie considerată abuzivă şi prin natura ei a provocat grave prejudicii recurentei-contestatoare care, efectiv, a fost pusă în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea de zi cu zi şi sub acest aspect se reţine o culpă evidentă a intimatei pârâte.
Nu prezintă relevanţă juridică ştatele de plată şi condica de prezenţă, care privesc perioada 1 octombrie 2005-24 noiembrie 2005 şi în care nu mai apare semnătura recurentei contestatoare la poziţia 7, în condiţiile în care nu se coroborează cu alte probe, iar recurentei contestatoare nu i s-au acordat drepturile prevăzute în legislaţia muncii, ca efect al măsurii dispuse nelegal şi care a afectat exercitarea drepturilor sale. Aceasta este raţiunea pentru care în cauză devin aplicabile prevederile art. 78 din Codul Muncii, recurenta contestatoare fiind îndreptăţită şi la plata despăgubirilor pentru perioada 1 octombrie 2005- 8 mai 2006.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 8577 din 8 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Art. 79 alin. (1) Codul Muncii prevede că: „prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.” Salariatul nu este obligat să-şi motiveze demisia dar manifestarea sa de voinţă trebuie să fie clară, precisă şi lipsită de echivoc conform dispoziţiilor art. 79 alin. (3) din acelaşi cod. Dată fiind natura juridică, aceea de act juridic unilateral, demisia nu mai poate fi revocată după ajungerea ei la cunoştinţa angajatorului. Aşa cum rezultă din cererea depusă la unitate, manifestarea de voinţă a contestatorului cu privire la încetarea din iniţiativa sa a contractului individual de muncă, este clară şi fără echivoc, astfel că nu poate pretinde că ar fi fost determinată de presiunile la care ar fi fost supus de conducerea unităţii.
Invocarea de către intimată a producerii unui prejudiciu important de către contestator, declanşarea unei anchete disciplinare, sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la lipsa cantităţii de 38, 000 litri de motorină, nu constituie, prin ele însele, element ce pot fi caracterizate ca şi constrângere psihică de natură a determina pe salariat să formuleze cere de demisie.
Prin soluţia adoptată la fond instanţa a analizat, în detaliu, evoluţia relaţiilor de muncă pe care le-a avut contestatorul cu intimata în toată perioada în care a fost angajat. Astfel, în considerentele sentinţei se face vorbire de deciziile emise de intimată, privind pe contestator, cât şi cererile formulate de către acesta cu privire la despăgubirile solicitate. Aşa fiind, nici critica formulată de contestator în recurs, sub acest aspect, nu este întemeiată.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 7965 din 5 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Este de necontestat faptul şi demonstrat că intimatul-contestator P.D. nu a depus cerere de demisie la societatea-angajatoare şi astfel că, nu erau incidente dispoz. prev. de art. 79 C.N. Lipsa actului de demisie (voinţa unilaterală a angajatului) conduce astfel la nulitatea actului administrativ intitulat decizie.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 7701 din 1 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Art. 160 C. proc. civ. prevede ca, în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate la instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii, instanţa competentă putând dispune refacerea lor doar pentru motive temeinice.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului Curtea constată că prima instanţă a încălcat dispoziţia legală sus-menţionată, neprocedând la audierea martorului E.M., ce i-a fost încuviinţat pârâtei de către Tribunalul Iaşi anterior declinării competenţei teritoriale, astfel cum reiese din încheierea de şedinţă din data de13 iunie 2007, în condiţiile în care nu reiese ca ar fi apreciat asupra existenţei unor motive temeinice pentru care nu mai e necesară ascultarea sa.
În cauză fiind indeplinite cerinţele prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Curtea urmează a constata că subzistă motivul de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., impunându-se conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă întrucât neadministrarea unei probe legal încuviinţate echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
Sursă: (Curtea de Apel Ploieşti, Secţia pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia nr. 492 din 9 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Contestatoarea nu a dovedit că a fost complet lipsită de discernământ în momentul depunerii cererii de demisie, pentru ca această cerere să fie lovită de nulitate. Fiind deci valabilă a produs consecinţele prevăzute de lege.
Prin Ordinul comun emis de Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale privind aprobarea Normelor generale de protecţie a muncii (f. 63) este interzisă angajarea în domeniul panificaţiei a persoanelor care prezintă boli infecto-D., iar hepatita tip C este o boală infecţioasă, contagioasă. Instanţa de fond neluând în considerare aceste aspecte a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul avut anterior emiterii deciziei de încetare a raporturilor de muncă.
Sursă: (Curtea de Apel Piteşti, Secţia Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Minori şi Familie, Decizia nr. 119/R-CM din 15 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Cererea adresată de recurent la data de 4.07.2007 nu poate constitui o cerere de demisie ci o solicitare de încetare a contractului de muncă prin acordul părţilor. Acest aspect rezultă din modalitatea de redactare a cererii în cuprinsul căruia recurentul nu comunică hotărârea lui de a demisiona, ci solicita aprobarea acestei cereri, ceea ce rezultă un acord implicit al angajatorului.
Chiar şi în condiţiile art. 79 alin. (1) Codul Muncii se impune stabilirea unui termen de preaviz, recurentul lipsind de la locul de muncă în mod intempestiv, fără preaviz, ceea ce nu a dat posibilitatea angajatorului de a lua măsurile necesare înlocuirii salariatului demisionar, evitându-se astfel consecinţele negative pe care le-ar fi putut avea încetarea intempestivă a contractului de muncă. În aceste condiţii, în mod justificat angajatorul a emis decizia de încetare a contractului de muncă, începând cu data de 07.08.2007, reţinându-se o lipsă nejustificată de la locul de muncă, începând cu data de 04.07.2007.
O altă critică a recurentului este aceea referitoare la neplata drepturilor salariale reprezentând indemnizaţie de concediu medical, pretenţie care însă nu s-a constituit într-un capăt de cerere distinct în faţa instanţei de fond, astfel că sentinţa nu este criticabilă din această perspectivă.
Sursă: (Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, pentru Cauze cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia Civilă nr. 315/CM din 22 aprilie 2008, www.juriprudenta.org)
-
În lipsa renunţării exprese la beneficiul preavizului, intimata nu putea dispune încetarea raportului juridic de muncă începând cu data de 4.04.2007. Intimata avea obligaţia întocmirii dosarului de pensionare şi încetării raportului juridic de muncă în raport de dispoziţiile art. 56 lit.d) Codul Muncii.
Sursă: (Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, pentru Cauze cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia civilă nr. 163/CM din 11 martie 2008, www.juriprudenta.org)
-
Prin cererea nr. 583/06.12.2006 reclamantul a solicitat încetarea contractului individual de muncă în baza art. 55 lit. b) din Codul Muncii. Deşi în cuprinsul cererii a fost indicat drept temei art. 55 lit. b) din Codul Muncii care reglementează încetarea contractului de muncă prin acord, din modalitatea de redactare a cererii rezultă că salariatul a înţeles să denunţe contractul individual de muncă în mod unilateral prin demisie, aşadar angajatorul nu putea decât să ţină seama de ea cu respectarea termenului de preaviz.
Pentru a proba preluarea bunurilor în gestiune de către reclamant în mod necesar trebuiau întocmite liste de inventariere în acest scop. Asemenea liste de inventar nu au fost identificate de expert, astfel că în mod corect acesta a concluzionat că prejudiciul nu este imputabil. Cu toate că prin actul adiţional nr. 1469/01.08.2005 reclamantul a dobândit calitatea de gestionar, din cuprinsul listelor de inventariere depuse de către angajator rezultă că acesta a semnat în calitate de membru al comisiei de inventariere generală a patrimoniului recurentei, comisie în care fusese numit prin decizia nr. 27/611/18.05.2005 a administratorului S.C. „S.” S.R.L.
Sursă: (Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, Pentru Cauze cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia civilă nr. 676/CM din 9 septembrie 2008, www.juriprudenta.org)
-
Este adevărat că, potrivit art. 78 alin. (1) Codul Muncii, în cazul în care concedierea efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Pentru ca instanţa de fond să poată da eficienţă acestui text legal trebuie să fie investită de partea interesată cu cerere în acest sens. Or, reclamantul nu a solicitat instanţei de fond obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în condiţiile art. 78 alin. (1) din Codul muncii.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 1161 din 11 decembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Nu poate constitui „demisia” modalitatea de încetare a raporturilor juridice de muncă dintre părţi deoarece în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 79 Codul Muncii. Nu există notificarea scrisă din partea reclamantei, comunicată angajatorului prin care să-i aducă la cunoştinţă demisia sa ca act unilateral de voinţă a salariatului. Instanţa de fond a dispus corect asupra drepturilor salariale restante neîncasate de reclamantă pe perioada cuprinsă între data concedierii (12.01.2008) şi data reintegrării (7.04.2008) drept pentru care motivul de recurs cu privire la repunerea reclamantei în situaţia anterioară emiterii dispoziţiei de concediere ulterior revocată, este nefondat.
2. Dispoziţiile H.G. nr. 518/1995 ca temei juridic pentru calcularea cuantumului diurnei pretinse de reclamantă nu se aplică în speţă deoarece acest act normativ reglementează drepturile la diurnă, dar numai pentru anumite categorii de personal, şi pentru anumite activităţi care nu se aplică în speţa de faţă.
3. Cu privire la cuantumul cheltuielilor de avocat dispuse de instanţa de fond pentru reclamantă, instanţa constată că în mod corect s-au aplicat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. Pe de altă parte pretenţiile reclamantei fiind admise în parte devin aplicabile dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.
4. Este adevărată existenţa convenţiei părţilor cu privire la plata de către angajat a sumelor ce reprezintă depăşirea plafonului pentru convorbirile telefonice, însă dovada cuantumului sumei pretinse nu este obiectivă.
Sursă: (Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 968/M din 9 decembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Referitor la faptul că decizia a fost comunicată reclamantului peste termenul de cel mult 5 zile prevăzut de art. 268 alin. (3) din Codul Muncii, consideră că aceasta nu poate conduce la sancţiunea nulităţii absolute a deciziei, întrucât Legea nu prevede în mod expres situaţiile în care această sancţiune poate fi aplicată, pe de altă parte reclamantul nejustificând nicio vătămare a drepturilor sale prin prisma faptului că i s-a comunicat decizia mai târziu decât prevede Legea şi că este datată retroactiv.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1799/R din 30 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Coroborând conţinutul demisiei, în care se afirmă că ar fi fost determinată de „vina angajatorului”, cu pretenţia de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.062, 50 lei reprezentând bonusul aferent lunii august 2007, cu însăşi lipsa constatată la predarea monetarului aferent lunii august care a fost de 1.062, 50 lei, se poate deduce că reclamantul văzând că nu-i este plătit bonusul cuvenit pentru vânzările din luna august, a decis să-şi de-a demisia.
Interpretarea dată de prima instanţă, în sensul că părţile au convenit să se plătească angajatului un bonus din vânzări şi că pârâta nu a plătit reclamantului acest bonus în luna august 2007, ceea ce justifica demisia fără preaviz conform art. 79 alin. 8 Codul Muncii, este corectă.
În motivele de recurs pârâta afirmă că vinovăţia contestatorului ar consta în sustragerea unor sume de bani din gestiunea societăţii, însă acest aspect nu a fost reţinut ca temei al desfacerii disciplinare a contractului de muncă şi câtă vreme s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 79 alin. (8) Codul Muncii, este lipsit de relevanţă.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1159/R din 27 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Reclamantul a solicitat instanţei să dispună modificarea temeiului juridic al încetării raporturilor sale de muncă cu societatea pârâtă, având în vedere că aceasta a dispus această măsură în baza art. 55 lit. b) din Codul muncii, deşi, aceasta s-a datorat reducerii postului său iar în urma emiterii eronate a deciziei reclamantul nu are drept la şomaj.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1102/R din 20 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Instanţa a interpretat că cererea contestatorului este o demisie fără preaviz, în sensul dispoziţiilor art. 79 alin. (8) Codul muncii şi această demisie a operat începând cu 18.09.2007. Interpretarea dată de prima instanţă, în sensul că părţile au convenit să se plătească angajatului un bonus din vânzări şi că pârâta nu a plătit reclamantului acest bonul în luna august 2007, ceea ce justifica demisia fără preaviz conform art. 79 alin. (8) Codul Muncii, este corectă. Fiind un act unilateral de voinţă al salariatului prin care încetează contractul individual de muncă, iar în ce-l priveşte pe reclamant fără obligaţia de a respecta un preaviz, faptul că după data de 18.09.2007 nu s-a mai prezentat la locul de muncă, este lipsit de consecinţe tocmai pentru încetarea contractului de muncă.
În motivele de recurs pârâta afirmă că vinovăţia contestatorului ar consta în sustragerea unor sume de bani din gestiunea societăţii, însă acest aspect nu a fost reţinut ca temei al desfacerii disciplinare a contractului de muncă şi câtă vreme s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 79 alin. (8) Codul Muncii, este lipsit de relevanţă.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1038/R (1038) din 13 mai 2008, www.juriprudenta.org)
-
1. Decizia de concediere nu se conformează exigenţelor imperative reglementate de art. 267 şi 268 Codul Muncii. Deşi decizia datează din 10 septembrie 2007, reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă ulterior acestei date, respectiv la data de 13 septembrie 2007. Decizia de concediere nu respectă pe deplin cerinţa descrierii faptei imputate reclamantului sub aspectul determinării temporale a acesteia, menţionându-se doar că a părăsit locul de muncă, fără a se indica perioada absenţei, ceea ce constituie motivul de nulitate, prevăzut la art. 268 alin. 2 lit. a) Codul Muncii.
2. Aprecierea recurentei că reclamantul, fiind în culpă pentru încetarea raporturilor juridice de muncă dintre părţi, nu mai poate solicita compensarea concediului de odihnă neefectuat, contravine principiilor elementare ale dreptului muncii care, prin art. 37 şi art. 139 alin. (2), interzic renunţarea de către salariaţi la drepturile recunoscute prin lege.
3. În măsura în care decizia de concediere este nelegală, pârâtul-angajator nu este îndreptăţit să solicite daune materiale pentru încetarea raporturilor periodice de muncă, aceeaşi fiind situaţia în cazul încetării contractului individual de muncă prin demisie, care poate fi declarată în mod discreţionar de către angajat şi fără a fi motivată [art. 79 alin. (3) Codul Muncii].
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 944/R din 23 aprilie 2008, www.juriprudenta.org)
-
1. Art. 31 alin. (41) prevede posibilitatea încetării contractului individual de muncă pe durata nedeterminată sau la sfârşitul perioadei de probă, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, în baza unei notificări scrise. Reiese din cuprinsul acestei dispoziţii că pentru a opera o încetare a unui contract de muncă pe acest temei trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să existe o notificare scrisă, iar intenţia de încetare a raporturilor de muncă, ce poate aparţine oricăreia dintre părţi să fie exprimată pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă. În speţă, toate aceste condiţii sunt împlinite, iar în lipsa unor alte prevederi, reiese că această modalitate de încetare a raporturilor de muncă nu trebuie motivată şi nici precedată de o procedură similară celei prevăzute de art. 267 alin. (1) Codul muncii, aceasta fiind obligatorie doar pentru situaţiile de concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului.
2. Conform art. 154 alin. (1) Codul Muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, iar în condiţiile în care la data de 31.08.2007 contractul reclamantei a încetat, aceasta nu mai poate pretinde drepturi salariale pentru perioada septembrie-decembrie 2007.
Sursă: (Curtea de Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 957/R din 24 aprilie 2008)
-
Conform CCM încheiat la nivel de unitate, art. 40 lit. c) salariaţii unităţii trimişi în delegaţie vor beneficia de diurnă în valută în sumă de 400 Euro pe lună sau 13 Euro pe zi. Conform lit. n) din contractul individual de muncă reiese că acesta se completează cu dispoziţiile Codului muncii, şi ale CCM încheiat la nivelul angajatorului. Din coroborarea prevederilor evocate, reiese că diurna negociată este cea prevăzută în CCM, act ce completează contractul individual de muncă, cuantumul acesteia fiind de 400 Euro/lună sau 13 Euro /zi.
H.G. nr. 518/1995 constituie dispoziţia legală comună în materie de acordare a diurnelor, aplicabilă doar în situaţia în care părţile unui raport juridic de muncă nu încheie un contract care să conţină clauze cu privire la acest aspect, derogatorii de la dispoziţiile dreptului comun. Întrucât H.G. nr. 518/1995 nu este o prevedere legală imperativă, părţile pot conveni un alt cuantum al diurnei decât cel reglementat de acest act normativ.
Având în vedere cele arătate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi admis, sub aspectul înlăturării obligaţiei sale la plata diurnei în sumă de 2033 Euro în favoarea reclamantului.
Sursă: (Curtea de Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 782/R din 1 aprilie 2008)
-
Potrivit art. 79 (1) Codul Muncii, prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului, care printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea termenului de preaviz. În mod greşit s-a luat act de demisia reclamantei. Prin cererea înregistrată sub nr. 1538/27.09.2007 la sediul societăţii, reclamanta angajată nicidecum nu şi-a exprimat intenţia de a demisiona, ci şi-a exprimat acordul de a fi schimbată din funcţia de lucrător gestionar în cea de lucrător comercial.
Întrucât ulterior concedierii reclamanta a încheiat un alt contract de muncă, la un alt angajator, iar conform art. 78 alin. (2) Codul Muncii, repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii se face numai la solicitarea angajatului, în temeiul art. 312 pct. 9 C. proc. civ., instanţa va admite în parte recursul şi va modifica sentinţa sub aspectul datei până la care se impune reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior, ca fiind 31.12.2007, dată până la care pârâta va fi obligată şi la plata drepturilor salariale aferente începând cu data emiterii deciziei nr. 1544/27.09.2007.
Sursă: (Curtea de Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 741/R din 25 martie 2008)
-
Faptul că angajatorul a luat act de desfacerea contractului individual de muncă cu 13 zile după încetarea termenului de preaviz, acceptând să prelungească efectele contractului până la data de 27.03.2007, nu are semnificaţia unui acord pentru încheierea unui nou contract individual de muncă, ci doar a unei dispoziţii de favoare pentru angajator, ca urmare a considerării eronate a termenului de preaviz ca fiind de 30 de zile, iar nu 15, cât este stipulat în contractului individual de muncă pentru cazul demisiei. Nu există dispoziţii legale care să instituie sancţiunea caducităţii demisiei după expirarea termenului de preaviz.
Sursă: (Curtea de Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 172/R din 22 ianuarie 2008)
-
Conform art. 55 lit. b) din Codul Muncii contractul individual de muncă poate înceta, ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea. Pentru a se proceda la încetarea contractului de muncă în baza art. 55 lit. b) din Codul Muncii trebuie să existe o cerere sau altă manifestare neîndoielnică din care să rezulte intenţia clară a salariatului de a părăsi instituţia la care lucrează. Or, din actele dosarului rezultă că recurentă contestatoare şi-a manifestat dorinţa de a-şi înceta raporturile de muncă în temeiul art. 55 lit. b) din Codul Muncii.
Invocarea art. 79 din Codul Muncii nu are legătură cu cauza întrucât această dispoziţie legală priveşte demisia ceea ce nu este cazul în speţă, iar recurenta înţelege diferenţa dintre cele două situaţii, cea prevăzută de art. 55 lit. b) şi art. 79 din Codul Muncii.
În cauză nu s-a produs încălcarea dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul Muncii, respectiv interdicţia de a se concedia salariaţii dacă se află în incapacitate de muncă stabilită prin certificat medical întrucât nu s-a dovedit a se afla într-o asemenea situaţie la data de 25.09.2007.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia Civilă nr. 489/R din 24 iunie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Conform art. 55 lit. b) din Codul Muncii contractul individual de muncă poate înceta, ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea. Pentru a se proceda la încetarea contractului de muncă în baza art. 55 lit. b) din Codul Muncii trebuie să existe o cerere sau altă manifestare neîndoielnică din care să rezulte intenţia clară a salariatului de a părăsi instituţia la care lucrează. Or, din actele dosarului rezultă că recurentă contestatoare şi-a manifestat dorinţa de a-şi înceta raporturile de muncă în temeiul art. 55 lit. b) din Codul Muncii.
Invocarea art. 79 din Codul Muncii nu are legătură cu cauza întrucât această dispoziţie legală priveşte demisia ceea ce nu este cazul în speţă, iar recurenta înţelege diferenţa dintre cele două situaţii, cea prevăzută de art. 55 lit. b) şi art. 79 din Codul Muncii.
În cauză nu s-a produs încălcarea dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul Muncii, respectiv interdicţia de a se concedia salariaţii dacă se află în incapacitate de muncă stabilită prin certificat medical întrucât nu s-a dovedit a se afla într-o asemenea situaţie la data de 25.09.2007.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia Civilă nr. 489/R din 24 iunie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Încheierea nu a fost atacată cu recurs, nu s-a solicitat o eventuală repunere pe rol a cauzei, aşa încât împlinindu-se termenul legal de 1 an de nelucrare a cererii din vina ambelor părţi, care nu au depus stăruinţă prin mijloacele procedurale, în judecarea pricinii, urmează a se da eficienţă sancţiunii prevăzute de legiuitor în conţinutul textului de lege în discuţie.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 992 din 30 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Solicitarea contestatoarei privind anularea Deciziei de concediere disciplinară este întemeiată, pârâta dispunând delegarea acesteia ulterior înaintării demisiei.
2. Relativ la pretenţia contestatoarei de obligare a societăţii intimate la plata sumei de 1055 euro, reprezentând diferenţa de diurnă pentru perioada 05.09.-11.11.2007, cât contestatoarea a fost delegată în Italia, potrivit prevederilor art. 40 din contractul colectiv de muncă la nivel de societate diurna în valută pentru deplasarea în străinătate se acordă conform Regulamentului de acordare a diurnelor pentru personalul detaşat în străinătate şi Tabelului cu diurnele pe ţări. Intimata a acordat diurna în cuantum de 17 euro/zi iar solicitarea contestatoarei de recunoaştere a unei diferenţe până la 35 de euro/zi este lipsită de suport legal.
3. Nu pot fi primite nici criticile aduse de contestatoarei-recurentăe soluţiei purtând asupra cererii de obligare a intimatei la plata penalizărilor reţinute din salariu pentru că aceste penalizări sunt consecinţa nerealizării indicatorilor calitativi şi cantitativi stabiliţi în mod ştiinţific de conducerea societăţii pentru fiecare lună şi pentru fiecare compartiment în parte, raportat la bugetul de venituri şi cheltuieli.
Sursă: (Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 801/R/M din 9 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Munca suplimentară poate fi efectuată doar la cererea angajatorului. În lipsa unei asemenea solicitări, care să îmbrace forma scrisă, instanţa de fond a apreciat în mod corect că pretenţiile recurentului sunt nefondate. Mai mult, faţă de împrejurarea că orele suplimentare se efectuează la solicitarea angajatorului, care este cel ce plăteşte remuneraţia, în plus de salariu, munca prestată peste programul normal de lucru, din iniţiativa salariatului, nu are regimul juridic al orelor suplimentare şi nu conferă salariatului dreptul la compensare sau la plată.
2. Capătul de cerere privind neacordarea daunelor morale, a fost respins în mod corect deoarece reclamantul nu a dovedit că ar fi suferit vreun prejudiciu de ordin moral.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 462 din 21 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Soluţionarea unei acţiuni prin raportare la motive de fapt şi de drept, neinvocate de către reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, împrejurare ce atrage aplicarea prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Întrucât, în speţă, este incident motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (5) C. proc. civ. nu se mai impune analizarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-pct. 9 C. proc. civ.
Sursă: (Curtea de Apel Timişoara, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 342 din 4 martie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
În speţă cauza a rămas în nelucrare mai mulat de un an fiind repusă pe rol din oficiu la data de 10 01 2008. În cauză nu au intervenit acte de întrerupere ori suspendare a cursului perimării.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 9 din 10 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Analizând conţinutul adresei emisă de A.J.O.F.M. G indicate mai sus şi invocate chiar de către recurentă, rezultă că încetarea raporturilor de muncă prin demisie nu se regăseşte printre cazurile în care unitatea trebuie să restituie agenţiei sumele încasate pentru fiecare persoană. Demisia este o consecinţă a principiului libertăţii muncii, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie, conform căruia alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt libere. În aceste condiţii, angajatorul nu are niciun temei legal pentru a nu accepta o cerere de demisie, şi procedând în acest mod, recurenta a încălcat principiul libertăţii contractuale şi a libertăţii muncii. În consecinţă, motivul de recurs nu este întemeiat, hotărârea primei instanţe fiind legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte întâmpinarea, într-adevăr, instanţa a consemnat că pârâta nu a depus la dosar întâmpinare. Însă, apreciem că acest fapt nu poate constitui motiv de recurs şi nu s-a produs recurentei pârâte nicio vătămare intereselor sale atât timp cât apărătorul pârâtei a pus concluzii pe fondul cauzei la data de 19.10.2007, aşa cum rezultă din Încheierea de şedinţă, şi a expus în faţa instanţei motivele avute în vedere pentru poziţia sa procesuală de respingere a acţiunii ca nefondată.
Nu se poate reţine susţinerea recurentei exprimată în sensul că instanţa de fond trebuia să oblige pe reclamante să predea produsele din magazin pe bază de proces-verbal şi liste de inventariere deoarece cererea reconvenţională a fost disjunsă şi formează obiectul unui alt dosar, soluţia din acel dosar nedepinzând de soluţia de prezenta cauză.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 92/R din 11 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Deşi recurenta afirmă că a efectuat ore de noapte în cuantum de 54 ore pe perioada octombrie-noiembrie 2007 la Clubul G., aceasta nu a depus înscrisuri din care să rezulte veridicitatea acestei afirmaţii sau orice alt mijloc de probă. Astfel, din foile colective de prezenţă pe lunile octombrie-noiembrie 2007 depuse la dosar de către intimată căreia îi revenea sarcina probei potrivit art. 287 Codul muncii, rezultă că recurenta a lucrat câte 8 ore pe timp de zi şi nu de noapte aşa cum susţine şi pentru orele menţionate în aceste documente de prezenţă ea a fost remunerată fapt ce rezultă din statele de plată. Susţinerea recurentei că a prestat ore de noapte în perioada octombrie-noiembrie nu este dovedită în cauză cu înscrisuri care să ateste o altă situaţie decât cea care rezultă din foile colective de prezenţă.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 93/R din 12 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că, potrivit contractului individual de muncă de la fila 4 dosar, reclamantul a fost salariatul societăţii pârâte, în funcţia de agent de pază, începând cu data de 15.07.2006. Cererea de demisie a fost formulată de reclamant la data de 10.05.2007, iar în baza acesteia a fost întocmită dispoziţia de încetare a raporturilor de muncă nr. 2106 din 1 mai 2007, cu menţiunea încetării raporturilor de muncă începând cu data de 1.05.2007.
Cum însă prin declaraţia martorului S.N.E., dar şi înscrisurile depuse ca probe în dosar, respectiv registrele de evidenţă a autovehiculelor de la sediul S.C. „B.” S.A., unitate la care reclamantul desfăşura activitatea ca agent de pază, rezultă că acesta a prestat activitatea până la data de 1.06.2007, în mod corect instanţa de fond a obligat societatea angajatoare la plata drepturilor salariale pentru activitatea prestată în acest interval, revenind de la audierea martorului I.G., care nu s-a prezentat în instanţă.
Sursă: (Curtea de Apel Suceava, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 15 din 8 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org
-
În temeiul art. 270 Codul Muncii, se putea angaja răspunderea patrimonială a pârâtului în condiţiile în care nu ar fi făcut dovada prin înscrisurile depuse la dosar că a achitat contravaloarea reparaţiilor autoturismului proprietatea reclamantei. Întrucât pârâtul a făcut această dovadă, în mod corect prima instanţă a considerat că nu se mai impune a se angaja răspunderea patrimonială a acestuia, angajamentul de plată încheiat fiind irelevant, în condiţiile în care contravaloarea reparaţiilor a fost achitată de către intimat ulterior încheierii acestuia.
În mod corect prima instanţă a soluţionat şi celelalte două capete de cerere. Astfel, clauza privind obligaţia salariatului de a lucra în firmă pe o perioadă de cel puţin 2 ani, în caz contrar, aplicarea unei sancţiuni pecuniare, este o clauză nulă deoarece ar echivala cu o îngrădire a dreptului la muncă al intimatului şi ar fi încălcat dreptul acestuia de a demisiona cu consecinţa încetării contractului individual de muncă [art. 3 alin. (3), art. 79 Codul muncii]. Clauza menţionată în actul adiţional la contractul individual de muncă, referitoare la obligaţia intimatului de a suporta contravaloarea zilelor de nefolosire a mijlocului auto în caz de accident, în valoare de 100 euro/zi, este de asemenea nulă şi nu produce efecte juridice.
Susţinerea recurentei privind provenienţa sumei de bani cu care intimatul a achitat contravaloarea reparaţiilor autoturismului, excede prezentului cadru procesual, putând face obiectul unei acţiuni separate pe calea dreptului comun.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 9712 din 10 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Cu privire la daunele create ca urmare a prejudiciului de imagine, Tribunalul a respins cererea motivata pe inadmisibilitatea cererii în condiţiile existentei deciziei XL/2007. Instanţa nu a intrat în cercetarea în fond, cu privire la aceasta cerere, cu arătarea motivelor de fapt si drept pe care isi întemeiază soluţia, respingând cererea pe un caz de inadmisibilitate, care vizează o alta instituţie juridica decât cea dedusa judecaţii.In ceea ce priveşte cererea privind acordarea de daune pentru prejudiciul creat ca urmare a efectuării unor costuri suplimentare pentru finalizarea lucrărilor se retine ca unitatea a depus la dosar contractul de prestări servicii care atesta existenta unor obligaţii comerciale, născute ca urmare a necesitaţii finalizării lucrărilor respective.
In situaţia în care partile sau instanţa, contestau realitatea celor conţinute în clauzele contractuale respective ori realitatea lucrărilor executate, respectiv a plaţii efective a sumelor către executant, în virtutea prevederilor art. 129 (5) C. proc. civ., instanţa avea obligaţia, din oficiu, sa pună în discuţia părtilor, necesitatea administrării de probe care sa conducă la stabilirea adevărului si aceasta cu atât mai mult cu cat înscrisul ce atesta existenta obligaţiilor era depus la dosar.In ceea ce priveşte considerentul inexistentei prejudiciului ca urmare a faptului salarizării paratilor în condiţiile în care aceştia ar fi continuat sa-si desfăşoare activitatea, nu poate fi reţinut de către C, în condiţiile în care prin acţiune reclamanta a precizat ca prejudiciul consta în „costuri suplimentare realizate în plus cu o alta firma contractanta”.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 8154 din 17 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Împrejurarea că în contract s-a prevăzut că pârâtul va fi obligat să restituie suma de 3000 de euro, reperezentând cheltuieli cu formarea profesională, dacă va părăsi societatea, nu poate justifica pretenţiile reclamantei, pe temeiul art. 969 C. civ., deoarece după cum s-a mai arătat, aceasta nu a dovedit că a efectuat astfel de cheltuieli. De asemenea, această clauză din contract este contrară prevederilor art. 38 Codul Muncii care prevede că salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.
2. În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate de societatea reclamantă cu ocazia examinării pârâtului în vederea obţinerii certificatului de autorizare pentru prevenirea erupţiilor şi tratarea manifestărilor eruptive, instanţa de recurs reţine că obţinerea unui astfel de certificat nu reprezintă un act de formare profesională, ci o autorizare în sensul prevederilor art. 56 lit. h) Codul Muncii, în lipsa căreia salariatul nu îşi putea exercita profesia în cadrul societăţii. În consecinţă, cheltuielile respective nu intră sub incidenţa prevederilor art. 194 şi art. 195 Codul Muncii, astfel că în mod greşit instanţa de fond l-a obligat pe pârât la plata lor.
Sursă: (Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia Civilă, de Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia nr. 1080/R din 25 iunie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Potrivit art. 7 din contractul încheiat între părţi la data de 19.05.2006, reprezentând un act adiţional la contractul individual de muncă, al cărui obiect l-a constituit specializarea pârâtului în Olanda, la T.B.E., pârâtul s-a obligat să îşi desfăşoare activitatea în cadrul societăţii-reclamante pe o perioadă de 3 ani.
2. În mod justificat prima instanţă a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de formare profesională, calculate proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă, neputându-se dispune obligarea acestuia la plata integrală a respectivelor cheltuieli, aşa cum solicită recurenta, prevalându-se de dispoziţia cuprinsă la art. 8 din contractul încheiat între părţi.
Sursă: (Curtea de Apel Ploieşti, Secţia pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 470 din 4 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Criteriul de stabilire a daunelor materiale nu au acoperire legală, este aleatoriu. Este evident că instanţa poate cenzura pretenţiile părţilor, însă modalitatea de cenzurare respectiv posibilitatea de apreciere a unor despăgubiri trebuie să aibă o justificare veridică, legală. Într-adevăr, reclamanta reconvenţională a fost prejudiciată prin predarea cu întârziere a contractului de muncă. Instanţa de recurs constată că în mod legal, prejudiciul suferit de reclamanta reconvenţională ca urmare a imposibilităţii de angajare la un nou loc de muncă din vina recurentei, trebuie evaluat în funcţie de salariul de bază minim brut negociat pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, nr. 2895/21 din 29.12.2006, publicat în M.O. nr. 5/29.01.2007 partea a 5-a [art. 40 alin. (1) lit. d) şi art. 40 alin. (4)]
Sursă: (Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 884/R din 8 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Corect a obligat instanţa de fond angajatorul să achite contestatorului drepturile băneşti cuvenite reprezentând contravaloarea indemnizaţiei pentru concediu medical. Pe cale de consecinţă, neprocedând la anularea dispoziţiei de concediere şi la emiterea alteia în condiţii de legalitate, după expirarea perioadei de incapacitate de muncă a contestatorului, angajatorul-recurent urma să ia act de demisia înregistrată şi a cărui termen de preaviz de 15 zile, potrivit art. 79 Codul muncii, a expirat.
Sursă: (Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 608 din 7 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 270 alin. (1) Codul Muncii, instanţa a admis în mod corect acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 4594 RON, aşa cum a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în judecată.
2. Nu are relevanţă nici faptul că la data demisiei unitatea nu i-a comunicat că ar avea vreo datorie întrucât termenul în care poate fi antrenată răspunderea patrimonială a salariatului conform art. 270 (1) Codul Muncii este de 3 ani, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 283(1) lit. c) Codul muncii.
Sursă: (Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 215 din 10 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
În mod corect a reţinut prima instanţă că, nefiind încheiat în speţă un contract de muncă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 40 pct. 2 lit. c), art. 79 şi art. 141 pct. 4 Codul muncii. De asemenea, nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 16 pct. 1 şi 2 Codul muncii, invocate de recurent, având în vedere că, în speţă s-a dovedit încheierea unei convenţii civile de prestări servicii şi nu a unui contract de muncă. Astfel, convenţiile civile nu conferă calitatea de salariat prestatorului, cu toate consecinţele ce decurg de aici: el nu beneficiază de salariu, ci de preţ (remuneraţie, în speţă), activitatea desfăşurată nu constituie vechime în muncă, iar răspunderea sa faţă de beneficiar este civilă (şi nu disciplinară) etc.
Sursă: (Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 43 din 29 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Faţă de cererea prin care reclamantul a solicitat societăţii pârâte acordarea concediului legal de odihnă neefectuat şi faţă de cuprinsul adresei emise de S.C. „Angajator” S.R.L. O, din care rezultă că reclamantului i s-a achitat, un salariu brut de încadrare, din care suma de 827 RON reprezintă 13 zile de concediu de odihnă neefectuate, Curtea constată că pretenţiile reclamantului sunt justificate pentru un număr de 23 zile de concediu de odihnă neefectuate, respectiv 4 zile rămase din anul 2006 şi 19 zile concediu de odihnă pe anul 2007.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 1168 din 8 decembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Cu ocazia rejudecării cauzei instanţa nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea măsurii suspendării contractului de muncă şi, de asemenea, contrar celor dispuse prin decizia de casare nu s-a pronunţat nici cu privire la cererea reclamantului de constatare a încetării contractului de muncă prin demisie. Ca şi în sentinţa ce a fost casată, instanţa a făcut trimitere la o cauză anterioară ce a făcut obiectul dosarului Tribunalului Harghita. Cauza respectivă nu a avut însă acelaşi obiect cu prezenta cauză. Este adevărat că şi în acea cauză s-a formulat de către reclamant o cerere de obligare a pârâtei S.C. P. SRL la restituirea carnetului de muncă, fără însă a se solicita să se constate încetarea raporturilor de muncă şi constatarea nulităţii suspendării contractului de muncă.
2. Întrucât în prezenta cauză petitul privind restituirea carnetului de muncă este accesoriu primelor două petite care nu au mai făcut obiectul altei judecăţi, nu se poate susţine că hotărârea din cauza anterioară are autoritate de lucru judecat.
3. În ceea ce priveşte compensarea solicitată de reclamant, prin decizia de casare s-a stabilit ce aspecte trebuie să verifice instanţa şi ce probe trebuie să administreze pentru a decide dacă această măsură este sau nu justificată. Instanţa de fond a reţinut doar că reclamantul a declarat că nu doreşte efectuarea unei expertize care să lămurească aceste aspecte şi în consecinţă a apreciat că cererea este neîntemeiată. Nu s-a stabilit astfel de către instanţa de fond dacă pentru cercetarea acestor aspecte era absolut necesară efectuarea unei expertize contabile, întrucât doar în acest context se putea pune în discuţie refuzul reclamantului de a se administra această probă. Pe de altă parte, administrarea probelor se poate dispune şi din oficiu de către instanţă.
4. Instanţa de fond nu s-a conformat dispoziţiilor din decizia de casare, încălcând astfel prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Sursă: (Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia Civilă de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 138/R din 13 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Demisia este actul unilateral de voinţă al salariatului şi nu necesită aprobarea angajatorului, iar potrivit art. 79 alin. (7) Codul Muncii, contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz. Faţă de dispoziţiile art. 79 Codul muncii acţiunea reclamantului prin care solicită obligarea angajatorului să-i aprobe demisia este lipsită de interes şi trebuia respinsă pentru acest motiv.
Sursă: (Curtea de Apel Timişoara, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 701 din 2 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Neexistând o manifestare de voinţă clară privind demisia, instanţa reţine că intenţia intimatului a fost aceea de a înceta raporturile juridice dintre părţi în temeiul art. 55 lit. b) şi c) Codul Muncii, contrar susţinerilor intimatei.
2.Din punct de vedere procedural, legea impune salariatului o singură condiţie de ordin formal şi anume să înştiinţeze angajatorul despre hotărârea de a denunţa contractul. Prin urmare, demisia trebuie formulată în scris, această formă este o condiţie de valabilitate. Concluzia este logică, de vreme ce concedierea trebuie dispusă în scris [art. 268 alin. (1) din Codul muncii] tot astfel, pe baza principiului simetriei actelor juridice şi demisia trebuie să îmbrace aceeaşi formă. Aşa fiind, o demisie verbală sau tacită este imposibilă. Este adevărat că salariatul nu este obligat să-şi motiveze demisia [art. 79 alin. (3) Codul muncii] dar manifestarea sa de voinţă în acest sens trebuie să fie clară, precisă, lipsită de echivoc.
3. În ceea ce priveşte afirmaţia societăţii recurente că a achitat drepturile salariale cuvenite intimatului, instanţa apreciată că nu este întemeiată deoarece nu a făcut dovada plăţii aşa cum prevăd dispoziţiile art. 161 din Codul Muncii. Din statele de plată depuse la dosar de către recurentă rezultă că intimatul nu a ridicat drepturile salariale iar în dreptul numelui său scrie „neridicat”.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 747/R din 5 (3) noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Astfel, deşi conform art. 287 Codul muncii sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, în condiţiile în care acesta a contestat reţinerea vreunei garanţii din salariul reclamantului, recurenta nu putea fi obligată la un fapt negativ, reclamantul fiind cel care trebuie să dovedească faptul pozitiv contrar, respectiv că i s-a reţinut garanţia în cuantum.
2. Reclamantul susţine că pentru întreaga perioadă în care a lucrat la recurentă trebuie să îi fie acordată diurnă, ceea ce nu este posibil în lipsa modificării unilaterale a locului de muncă de către angajator prin delegare sau detaşare (conform art. 42-47 din Codul muncii).
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 2056/R din 24 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Contractul de muncă poate înceta şi înăuntrul termenului de preaviz prin alte modalităţi. Astfel, dacă anterior expirării termenului de preaviz angajatorul se declară în favoarea încetării contractului de muncă, iar salariatul este la rândul lui de acord, contractul individual de muncă va înceta prin acordul părţilor, la data convenită de acestea, conform dispoziţiilor art. 55 lit. b) din Codul muncii nu prin demisie, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.
2. Conform art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege (C. civ. 970 şi urm.). Revocarea nu poate avea loc însă dacă se urmăreşte o cauză ilicită. În speţă suntem intr-o astfel de situaţie întrucât reclamanta recurentă a beneficiat de subvenţie de la bugetul asigurărilor sociale pentru şomaj, în baza art. 80 din Legea nr. 76/2002, iar desfacerea contractului de muncă al reclamantei în baza art. 79 din Codul muncii cum se solicită prin acţiune ar duce la exonerarea societăţii recurente de restituirea sumelor primite subvenţie.
3. Chiar dacă societatea nu a cunoscut efectele pe care le produce aplicarea dispoziţiilor art. 55 lit. b) din Codul muncii când şi-a manifestat acordul pentru desfacerea contractului de muncă al reclamantei, acest fapt nu poate constitui temei pentru admiterea cererii întrucât necunoaşterea legii nu poate fi invocată pentru revocarea unei decizii. În aceste condiţii, precizarea recurentelor privind termenul în care se poate face revocarea deciziei este lipsită de relevanţă juridică în cazul de faţă.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 116 din 25 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
În speţă, cererea de intervenţie în interes propriu a fost admisă în principiu, astfel că, intervenienta a devenit parte în cauză, situaţie pentru care Curtea respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientei. Cât priveşte decizia invocată de recurentă, aceasta nu constituie izvor de drept şi de altfel, fiecare speţă are particularităţile ei specifice.
Instanţa de fond a interpretat corect voinţa părţilor, astfel că instanţa nu poate schimba temeiul de drept al încetării raporturilor de muncă dintre părţi, din art. 55 lit. b) în art. 79 alin. (7) Codul muncii care de altfel, are alte consecinţe juridice pentru părţi.
Sursă: (Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 973/R/M din 15 decembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Intervenienta din cauza de faţă are obligaţia legală [art. 85 alin. (4) din Legea nr. 76/2002] de a recupera sumele acordate cu titlu de subvenţie angajatorilor în carul programului de stimulare a încadrării în muncă a şomerilor, în situaţia în care nu se respectă o anumită perioadă de angajare. Cum în cauza de faţă, reclamantei i-a încetat raportul de muncă în temeiul art. 55 lit. b) din Codul Muncii, este evident că intervenienta are un interes şi drept subiectiv legal afirmat în recuperarea subvenţiei acordate de către ea angajatoarei pârâte.
Din cererea formulată de reclamantă la 22.03.2007 şi purtând asupra încetării raportului său de muncă, rezultă neechivoc voinţa juridică a acesteia cu privire la această chestiune, respectiv „încetarea raportului de muncă prin acordul ambelor părţi în conformitate cu prevederile articolului 55 lit. b) Codul Muncii” (fila 27 dosar fond).
Sursă: (Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 896/R/M din 13 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Intervenienta are obligaţia legală [art. 85 alin. (4) din Legea nr. 76/2002] de a recupera sumele acordate cu titlu de subvenţie angajatorilor în carul programului de stimulare a încadrării în muncă a şomerilor, în situaţia în care nu se respectă o anumită perioadă de angajare. Cum în cauza de faţă, reclamantului i-a încetat raportul de muncă în temeiul art. 55 lit. b) Codul Muncii, este evident că intervenienta are un interes şi drept subiectiv legal afirmat în recuperarea subvenţiei acordate de către ea angajatoarei pârâte.
2. Din cererea formulată de reclamant la 1 februarie 2007 şi purtând asupra încetării raportului său de muncă, rezultă neechivoc voinţa lui juridică cu privire la această chestiune, respectiv „încetarea raportului de muncă prin acordul ambelor părţi în conformitate cu prevederile articolului 55 lit. b) Codul Muncii.
Sursă: (Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 897/R/M din 13 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Cum în cauza de faţă, reclamantului i-a încetat raportul de muncă în temeiul art. 55 lit. b) Codul Muncii, este evident că intervenienta are un interes şi drept subiectiv legal afirmat în recuperarea subvenţiei acordate de către ea angajatoarei pârâte. Aceasta înseamnă că sunt întrunite cerinţele art. 49 alin. (2) C. proc. civ., calitatea procesuală a intervenientei fiind pe deplin justificată şi consecutiv, calitatea de recurentă nemulţumită de soluţia fondului. Ca urmare, instanţa va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active de recurentă invocată de către intimata pârâtă, ca nefondată. Intervenienta din cauza de faţă are obligaţia legală [art. 85 alin. (4) din Legea nr. 76/2002] de a recupera sumele acordate cu titlu de subvenţie angajatorilor în carul programului de stimulare a încadrării în muncă a şomerilor, în situaţia în care nu se respectă o anumită perioadă de angajare.
2. Din cererea formulată de reclamant la 1 februarie 2007 şi purtând asupra încetării raportului său de muncă, rezultă neechivoc voinţa lui juridică cu privire la această chestiune, respectiv „încetarea raportului de muncă prin acordul ambelor părţi în conformitate cu prevederile articolului 55 lit. b) din Codul Muncii”.
Sursă: (Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 802/R/M din 9 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Prin Ordinul nr. 8 din 9.09.2008, în fata recursului, Corpul F. Contabili şi D. Autorizaţi din România a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului în condiţiile art. 79 alin. (7) Codul Muncii, urmare deciziei depuse de acesta. În aceste circumstanţe, suspendarea Ordinului nr. 92/2008 prin care s-a hotărât reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior concedierii nu se mai justifică sub raportul efectelor juridice.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 9200 din 23 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Dispoziţiile legale reţinute de prima instanţă îl obligă pe angajator să stabilească detaliile acestei gratuităţi, împreună cu organizaţia sindicală, ceea ce s-a şi întâmplat atunci când au hotărât să nu se acorde tichete de masă salariaţilor sancţionaţi disciplinar în anul 2007, stabilind totodată că distribuirea acestora se va face trimestrial. Având în vedere că reclamantul a fost sancţionat disciplinar, în mod corect nu i-au fost acordate aceste tichete de masă.
2. Recurentul mai susţine că datorită abuzului prin care a fost sancţionat cu avertisment scris, pentru aceeaşi abatere a fost mutat la un alt loc de muncă necorespunzător şi i s-a reţinut şi dreptul de a fi premiat cu 500 lei. Prin Hotărârea nr. 14/4.01.2008 pârâta a hotărât, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din H.G. nr. 281/1993 şi art. 26 din Legea nr. 486/2006, neacordarea acestui premiu persoanelor care au fost sancţionate disciplinar în cursul anului 2007. Aceeaşi poziţie a avut-o pârâta şi în cursul anului 2005 şi 2006. Reţinând că reclamantului i se aplicase o sancţiune disciplinară, s-a apreciat că nu era îndreptăţit nici la acordarea acestui premiu.
3. Referitor la restituirea sumei de 68 lei, reprezentând plată nedatorată reţinute pentru cursurile de agent de pază, recurentul precizează că a plecat în baza art. 55 lit. b) prin acordul părţilor şi nu în baza art. 79 prin demisie, astfel că nu era obligat la plata acestei sume. Curtea reţine că ipoteza prevăzută de art. 5 din actul adiţional se referă într-adevăr la demisie dar trebuie sesizat că recurentul a avut iniţiativa desfacerii contractului de muncă ceea ce din punctul de vedere al actului adiţional are aceeaşi semnificaţie juridică chiar dacă din alte punct de vedere, care nu interesează speţa, efectele desfacerii prin acord sau prin demisie sunt diferite.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 802/R din 2 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Este adevărat că, iniţial, cererea a fost înregistrată pe rolul Secţiei comerciale a Tribunalului Galaţi, însă verificându-se competenţa în funcţie de excepţia invocată de reclamanta prin încheierea de şedinţă s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei secţii şi transpunerea pe rolul Secţiei civile – Litigii de Muncă a aceleiaşi instanţe.
2. Modalitatea de examinare a excepţiei de netimbrare nu conduce la nulitatea hotărârii astfel pronunţată, excepţia fiind de ordine publică iar, în materia conflictelor de muncă, actele de procedură întocmite sunt scutite de taxa de timbru judiciar (art. 89 din Legea nr. 168/1999).
3. Câtă vreme decizia emisă nu a fost contestată şi anulată, demisia salariatului este motivul încetării raporturilor de muncă şi atrage, în condiţiile art. 5 şi 6 din contractul de formare profesională răspunderea patrimonială a recurentului-pârât, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale. Răspunderea civilă contractuală intervine pentru întreaga sumă stabilită de comun acord de către părţi, din care a fost dedusă plata parţială, suma rămasă pentru formarea profesională fiind calculată proporţional cu perioada nelucrată. La aceasta se adaugă suma reprezentând contravaloarea sculelor ridicate şi nepredate conform fişei obiectelor de inventar. Plata parţială făcută de către mama recurentului-pârât s-a realizat în numele acestuia conform chitanţei şi i-a profitat, fiind dedusă suma achitată fiind din suma total datorată.
Sursă:
(Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 217/R din 2 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Raportat la poziţia inechivocă a societăţii reclamante exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se justifică reducerea sumei datorate de către pârât reclamantei.
Sursă:
(Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia Civilă, de Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1252/R din 28 august 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Prealabil verificării legalităţii şi temeiniciei sentinţei atacate prin prisma acestor critici, Curtea a constatat din oficiu, că recursul pârâtei M.K. a fost depus peste termenul de 10 zile prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
2. Potrivit art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă „termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de fond.”
Sursă:
(Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 39 din 21 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
În mod greşit, prima instanţă a apreciat că, dată fiind natura sa contractuală, răspunderea angajatorului se limitează la daunele înscrise în contractul individual de muncă şi în Codul muncii, care nu reglementează posibilitatea acordării de daune-morale în caz de accidente de muncă, motiv pentru care cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune morale este inadmisibilă.
Văzând că reclamantul nu a probat prejudiciul material suferit ca urmare a accidentului şi a demisionat din postul deţinut la pârâtă, iar contractul său individual de muncă şi legislaţia în domeniu nu prevăd obligaţia angajatorului de a-şi asigura material angajatul în ipoteza intrării societăţii, pe viitor, în faliment, Curtea va menţine hotărârea recurată în ceea ce priveşte respingerea acestor pretenţii ale reclamantului ca nefondate.
Sursă:
(Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări social, Decizia Civilă nr. 96 din 29 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Codul muncii permite anumite limitări ale drepturilor salariatului însă ele trebuie să aibă o justificarea, să fie necesare, să răspundă unui interes general, să fie remunerate corespunzător pentru a asigura o acoperire echitabilă a prejudiciului pe care îl încearcă salariatul din cauza limitării respective.
2. Este cert că actul adiţional de fapt nu reprezintă o negociere, un rezultat al acestuia, ci mai mult, un contract de adeziune astfel că, problema negocierii despăgubirilor este exclusă, fiind mai degrabă o condiţie impusă medicului pentru a putea merge la specializare, astfel că, acea clauză apare într-adevăr ca fiind abuzivă după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, mai ales că, implicând o limitare a dreptului la muncă, nu asigură o remunerare corespunzătoare a salariatului, simpla asigurare a unui loc de muncă nefiind echivalentă cu o remunerare proporţională cu limitarea dreptului la libertate de a alege un loc de muncă.
3. Atât timp cât intimata, în calitate de medic, a continuat să profeseze tot în cadrul sistemului public de sănătate, însă la un alt spital, nu se poate reţine că spitalul iniţial angajator, în speţă recurenta, ar fi suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat.
4. Sunt reale susţinerile recurentei exprimate în sensul că acest spital s-a bazat pe faptul că va avea în viitor un angajat specialist într-un anumit domeniu şi că prin neîntoarcerea acestuia sau prin faptul că nu a continuat să rămână, pacienţii vor fi lipsiţi de serviciile medicului specialist, însă acest aspect este doar o problemă de gestionare a sistemului public de sănătate a Statului Român şi nu a recurentei.
5. Pe de altă parte, acel medic continuă să presteze o activitate de specialitate în acelaşi sistem public de sănătate, chiar dacă în cadrul altui spital iar serviciile sale se întorc astfel către aceeaşi categorie de asiguraţi, chiar dacă din altă zonă, fără a fi exclusă situaţia în care chiar pacienţii, asiguraţii din raza de activitate a spitalului reclamant să fie în viitor trataţi chiar la noul loc de muncă al intimatei. Mai mult, şi la recurentă este posibil ca, în aceleaşi condiţii, un alt medic să refuze să se întoarcă la spitalul ce i-a plătit specializarea şi să aleagă spitalul recurent fără ca astfel să existe un prejudiciu efectiv adus ce să impună a fi reparat. De altfel, nu este lipsit de importanţă a se analiza modul în care medicul ajunge să încheie actul adiţional, declaraţia de răspundere atunci când pleacă la specializare.
Sursă:
(Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr. 760/R din 10 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Codul muncii permite anumite limitări ale drepturilor salariatului însă ele trebuie să aibă o justificarea, să fie necesare, să răspundă unui interes general, să fie remunerate corespunzător pentru a asigura o acoperire echitabilă a prejudiciului pe care îl încearcă salariatul din cauza limitării respective.
2. Este cert că actul adiţional de fapt nu reprezintă o negociere, un rezultat al acestuia, ci mai mult, un contract de adeziune astfel că, problema negocierii despăgubirilor este exclusă, fiind mai degrabă o condiţie impusă medicului pentru a putea merge la specializare, astfel că, acea clauză apare într-adevăr ca fiind abuzivă după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, mai ales că, implicând o limitare a dreptului la muncă, nu asigură o remunerare corespunzătoare a salariatului, simpla asigurare a unui loc de muncă nefiind echivalentă cu o remunerare proporţională cu limitarea dreptului la libertate de a alege un loc de muncă.
3. Atât timp cât intimata, în calitate de medic, a continuat să profeseze tot în cadrul sistemului public de sănătate, însă la un alt spital, nu se poate reţine că spitalul iniţial angajator, în speţă recurenta, ar fi suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat.
4. Sunt reale susţinerile recurentei exprimate în sensul că acest spital s-a bazat pe faptul că va avea în viitor un angajat specialist într-un anumit domeniu şi că prin neîntoarcerea acestuia sau prin faptul că nu a continuat să rămână, pacienţii vor fi lipsiţi de serviciile medicului specialist, însă acest aspect este doar o problemă de gestionare a sistemului public de sănătate a Statului Român şi nu a recurentei.
5. Pe de altă parte, acel medic continuă să presteze o activitate de specialitate în acelaşi sistem public de sănătate, chiar dacă în cadrul altui spital iar serviciile sale se întorc astfel către aceeaşi categorie de asiguraţi, chiar dacă din altă zonă, fără a fi exclusă situaţia în care chiar pacienţii, asiguraţii din raza de activitate a spitalului reclamant să fie în viitor trataţi chiar la noul loc de muncă al intimatei. Mai mult, şi la recurentă este posibil ca, în aceleaşi condiţii, un alt medic să refuze să se întoarcă la spitalul ce i-a plătit specializarea şi să aleagă spitalul recurent fără ca astfel să existe un prejudiciu efectiv adus ce să impună a fi reparat. De altfel, nu este lipsit de importanţă a se analiza modul în care medicul ajunge să încheie actul adiţional, declaraţia de răspundere atunci când pleacă la specializare.
Sursă:
(Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr. 760/R din 10 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Codul muncii permite anumite limitări ale drepturilor salariatului însă ele trebuie să aibă o justificarea, să fie necesare, să răspundă unui interes general, să fie remunerate corespunzător pentru a asigura o acoperire echitabilă a prejudiciului pe care îl încearcă salariatul din cauza limitării respective.
2. Este cert că actul adiţional de fapt nu reprezintă o negociere, un rezultat al acestuia, ci mai mult, un contract de adeziune astfel că, problema negocierii despăgubirilor este exclusă, fiind mai degrabă o condiţie impusă medicului pentru a putea merge la specializare, astfel că, acea clauză apare într-adevăr ca fiind abuzivă după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, mai ales că, implicând o limitare a dreptului la muncă, nu asigură o remunerare corespunzătoare a salariatului, simpla asigurare a unui loc de muncă nefiind echivalentă cu o remunerare proporţională cu limitarea dreptului la libertate de a alege un loc de muncă.
3. Atât timp cât intimata, în calitate de medic, a continuat să profeseze tot în cadrul sistemului public de sănătate, însă la un alt spital, nu se poate reţine că spitalul iniţial angajator, în speţă recurenta, ar fi suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat.
4. Sunt reale susţinerile recurentei exprimate în sensul că acest spital s-a bazat pe faptul că va avea în viitor un angajat specialist într-un anumit domeniu şi că prin neîntoarcerea acestuia sau prin faptul că nu a continuat să rămână, pacienţii vor fi lipsiţi de serviciile medicului specialist, însă acest aspect este doar o problemă de gestionare a sistemului public de sănătate a Statului Român şi nu a recurentei.
5. Pe de altă parte, acel medic continuă să presteze o activitate de specialitate în acelaşi sistem public de sănătate, chiar dacă în cadrul altui spital iar serviciile sale se întorc astfel către aceeaşi categorie de asiguraţi, chiar dacă din altă zonă, fără a fi exclusă situaţia în care chiar pacienţii, asiguraţii din raza de activitate a spitalului reclamant să fie în viitor trataţi chiar la noul loc de muncă al intimatei. Mai mult, şi la recurentă este posibil ca, în aceleaşi condiţii, un alt medic să refuze să se întoarcă la spitalul ce i-a plătit specializarea şi să aleagă spitalul recurent fără ca astfel să existe un prejudiciu efectiv adus ce să impună a fi reparat. De altfel, nu este lipsit de importanţă a se analiza modul în care medicul ajunge să încheie actul adiţional, declaraţia de răspundere atunci când pleacă la specializare.
Sursă:
(Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr. 760/R din 10 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Situaţia contestată de către recurentul pârât se referă la faptul că activităţile desfăşurate la noul angajator (...) E. SA P – punctul de lucru B – nu s-ar încadra în activităţile care sunt vizate de clauza de nenconcurenţă din actul adiţional respectiv faptul că el lucrează pentru divizia textile linoleum şi mochetă, produse care sunt total diferite de produsele vizate de clauza de neconcurenţă: materiale de construcţii şi finisaje. Or, asemenea susţinere corect nu a fost primită de către instanţa de fond şi nu poate fi primită nici în recurs.
2. La reclamantă pârâtul a fost angajat pe funcţie de agent de vânzări pe departamentul parchet, unde deţinea un portofoliu de clienţi. Or, materialele care intrau în zona de activitate a pârâtului la noua unitate angajatoare – mochetă, linoleum – fac parte din zona de produse: materiale de construcţii şi finisaj, aşa cum de altfel ele sunt menţionate în „clasificarea activităţilor din economia naţională” aprobată prin Ordinul nr. 601/2002 unde la capitolul lucrări de fisinaje intră: acoperirea cu parchet, cu mochetă, cu linoleum.
3. Nu s-a făcut nicio dovadă certă a angajării pe posturi certe a recurentului cât şi a celorlalţi angajaţi ai (...) E. SA, respectiv pe activităţi legate de anumite produse, actele depuse: contractul individual de muncă, fişa postului nedovedind acest lucru mai ales că recurentul avea ca atribuţie ca „Director zonă” activităţile de vânzări „în zonă” a produselor din stocul depozitului zonal şi nu pe produse inclusiv activităţile de marketing, oferte etc.
4. Este adevărat că S.C. E. S.A. se regăseşte în lista cu societăţi concurente cu S.C. B. SRL însă chiar societatea intimată a precizat, în această listă că are în vedere doar anumite departamente la care nu se poate angaja fostul salariat, considerându-se în mod logic, că numai prin angajarea la aceste departamente s-ar duce atingere clauzei de neconcurenţă. A interpreta altfel înseamnă a aduce atingere principiului libertăţii muncii prevăzut de art. 3 Codul Muncii şi garantat prin Constituţie, cu atât mai mult cu cât chiar art. 23 Codul Muncii prevede că „clauza de neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care o deţine.” Aceasta este şi raţiunea pentru care chiar societatea intimată a înţeles să interzică foştilor salariaţi angajarea la anumite departamente din societăţi considerate concurente şi la societăţile, în ansamblul lor.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr. 186/R din 24 martie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Potrivit dispoziţiilor art. 312 pct. 5 C. proc. civ., în cazul în care judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia Civilă nr. 136/R din 17 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
În cauză nu sunt întrunite cumulativ toate condiţiile obligatorii a fi îndeplinite potrivit art. 270 Codul muncii pentru ca pârâta E.N. să poată fi obligată la plata vreunei sume de bani cu titlu de despăgubiri. Ca o consecinţă a admiterii recursului, potrivit art. 274 C. proc. civ., intimata-reclamantă va fi obligată să plătească recurentei suma de 3925 lei cheltuieli de judecată în fond şi recurs reprezentând onorariul de avocat, respectiv 3600 lei şi contravaloarea raportului de expertiză în cuantum de ½ parte, având în vedere că acesta a fost efectuat atât în beneficiul său cât şi al pârâtului E.N.E., iar acestuia din urmă i-a profitat proba, dar nu a promovat recurs faţă de dispoziţia de compensare a cheltuielilor de judecată din sentinţa atacată.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 1103 din 20 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Referitor la excepţia de tardivitate, din actele dosarului nu reiese data la care decizia contestată ar fi fost comunicată, înmânată efectiv reclamantei, prin urmare se consideră că aceasta a fost formulată în termenul legal, art. 287 Codul Muncii stabilind că sarcina probei revine angajatorului, E. acesta nu a făcut dovada susţinerilor sale.
2. Angajatorul nu a respectat dispoziţiile legale nici pentru sancţionarea disciplinară nici pentru necorespundere profesională şi nici pentru modificarea contractului de muncă prin urmare decizia emisă este nulă absolut pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă stabilite imperativ de textele legale sus invocate.
3. Decizia nu îndeplineşte condiţiile imperative impuse de art. 268 pct. 2 şi anume cele privind descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile şi instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată. Mai mult chiar, intimata nu a depus la dosar dovada efectuării cercetării disciplinare prealabile, astfel că decizia este lovită de nulitate absolută, iar măsura de modificare a încadrării contestatoarei, respectiv modificarea unilaterală a contractului individual de muncă al acesteia este nelegală.
4. În ce priveşte susţinerile referitoare la incapacitatea profesională a reclamantei, potrivit art. 61 lit. d) din Codul Muncii angajatorul putea să dispună concedierea dar numai după parcurgerea procedurii prevăzută de 63 alin. (2) Codul Muncii şi cu respectarea obligaţiei prevăzută de art. 64 Codul Muncii.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia Civilă nr. 831/R din 9 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Demisia este actul unilateral de voinţă al salariatului prin care înţelege să pună capăt unui contract individual fără să menţioneze motivele care l-au determinat, dându-se expresie principiului libertăţii muncii. În această situaţie trebuie să respecte termenul de preaviz deoarece art. 79 alin. (5) Codul Muncii prevede că în termenul de preaviz contractul de muncă continuă să-şi producă efectele respectiv salariatul este obligat să se prezinte la serviciu şi să presteze munca iar angajatorul să-i plătească salariul.
2. Salariatul poate să–şi prezinte demisia fără preaviz dar numai în condiţiile art. 78 alin. (8) Codul Muncii şi în acest caz ar trebui menţionate şi care dintre obligaţiile asumate de angajator nu au fost îndeplinite. Cu alte cuvinte trebuie să motiveze de ce nu respectă obligaţia impusă de lege de a se prezenta la serviciu pe perioada preavizului.
3. Salariatul doar şi-a prezentat demisia la data de 21.09.2007 înregistrată de angajator sub nr. 240 în care menţionează că înţelege să-şi prezinte demisia începând cu data de 21.09.2007 dar nu a precizat motivele pentru care înţelege să-şi prezinte demisia fără preaviz şi nici care sunt obligaţiile nerespectate de angajator. În aceste condiţii contractul individual de muncă a continuat să-şi producă efectele şi nu putea înceta prin demisie decât la expirarea termenului de preaviz şi nu la data prezentării demisiei astfel că recurenta a continuat să aibă calitatea de angajator pentru salariat cu toate prerogativele date de lege inclusiv cea prevăzută de art. 40 alin. (1) lit. e) CodulMuncii – să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern. Aşadar concluziile instanţei de fond că decizia de sancţionare este lovită de nulitate deoarece a fost emisă după încetarea raporturilor de muncă prin demisie sunt eronate.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 9057 din 17 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Demisia este actul unilateral de voinţă al salariatului prin care înţelege să pună capăt unui contract individual fără să menţioneze motivele care l-au determinat, dându-se expresie principiului libertăţii muncii. În această situaţie trebuie să respecte termenul de preaviz deoarece art. 79 alin. (5) Codul Muncii prevede că în termenul de preaviz contractul de muncă continuă să-şi producă efectele respectiv salariatul este obligat să se prezinte la serviciu şi să presteze munca iar angajatorul să-i plătească salariul.
2. Salariatul poate să–şi prezinte demisia fără preaviz dar numai în condiţiile art. 78 alin. (8) Codul Muncii şi în acest caz ar trebui menţionate şi care dintre obligaţiile asumate de angajator nu au fost îndeplinite. Cu alte cuvinte trebuie să motiveze de ce nu respectă obligaţia impusă de lege de a se prezenta la serviciu pe perioada preavizului.
3. Salariatul doar şi-a prezentat demisia la data de 21.09.2007 înregistrată de angajator sub nr. 240 în care menţionează că înţelege să-şi prezinte demisia începând cu data de 21.09.2007 dar nu a precizat motivele pentru care înţelege să-şi prezinte demisia fără preaviz şi nici care sunt obligaţiile nerespectate de angajator. În aceste condiţii contractul individual de muncă a continuat să-şi producă efectele şi nu putea înceta prin demisie decât la expirarea termenului de preaviz şi nu la data prezentării demisiei astfel că recurenta a continuat să aibă calitatea de angajator pentru salariat cu toate prerogativele date de lege inclusiv cea prevăzută de art. 40 alin. (1) lit. e) CodulMuncii – să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern. Aşadar concluziile instanţei de fond că decizia de sancţionare este lovită de nulitate deoarece a fost emisă după încetarea raporturilor de muncă prin demisie sunt eronate.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 9057 din 17 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Potrivit art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă „termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de fond.”
Sursă: (Curtea de Apel Suceava, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 80 din 22 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Primind cererea de demisei a reclamantei, pârâta şi-a dat acordul la încetarea raporturilor de muncă, şi fiind întrunită manifestarea concordantă de voinţă a părţilor, contractul de muncă al reclamantei a încetat prin acord, singura situaţie ce poate explica încetarea raporturilor de muncă anterior expirării perioadei de preaviz. Este adevărat că demisia nu se aprobă, angajatorul doar luând act de existenţa ei. Însă dacă angajatorul – fără a renunţa la preaviz – se pronunţă favorabil încetării contractului individual de muncă înainte de împlinirea termenului respectiv şi salariatul nu se opune, temeiul încetării contractului în cauză este, în acest caz, voinţa comună a părţilor (de la data la care angajatorul şi-a exprimat voinţa sa).
2. Având în vedere că raporturile de muncă ale reclamantei cu pârâta au încetat a doua zi după depunerea cererii, că pârâta nu a renunţat la termenul de preaviz, iar reclamanta nu s-a mai prezentat la lucru din data depunerii cererii, este clar că temeiul încetării contractului individual de muncă al reclamantei l-a reprezentat acordul de voinţă al părţilor şi nu demisia sa, deoarece în caz contrar pârâta trebuia să procedeze la desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantei pentru lipsa nejustificată de la lucru din ziua următoare celei ce a urmat depunerii cererii de demisie.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 1169 din 15 decembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. (1) Codul Muncii, prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, iar alin. 3 din acelaşi articol menţionează că salariatul are dreptul de a nu motiva demisia. In speţa, reclamanţii au cerut în cuprinsul cererii acordul societăţii la încetarea raportului de muncă, acord care a fost dat de societate în condiţiile art. 55 lit. b) din Codul muncii.
2. Din conţinutul cererilor depuse de reclamanţi la societatea pârâtă nu rezultă explicit intenţia acestora de a demisiona, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 55 lit. b) Codul Muncii, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă. Dispoziţiile art. 85 indice 1 din Legea nr. 76/2002, referitoare la ipoteza angajatorilor care beneficiază de subvenţionarea locurilor de muncă şi care încetează raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor încadrate pe aceste locuri de muncă din motivele prevăzute de art. 83 alin. (2), anterior termenelor prevăzute de lege, nu are incidenţă în speţă în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, şi nu este de natură a împlini lipsurile cererilor formulate de reclamanţi, cărora li se aplică dispoziţiile speciale ale Codului şi ale legislaţiei muncii.
Sursă: (Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 879/M din 3 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Societatea pârâtă în loc să opereze în carnetul de muncă al reclamantei încetarea contractului prin demisie, conform art. 79 alin. (8) Codul muncii, în mod ilegal a operat măsura încetării disciplinare a contractului, în baza unei decizii lovite de caducitate, neproducătoare de efecte juridice.
Sursă: (Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia Civilă, de Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia nr. 1563/R din 14 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Demisia nu trebuie aprobată de angajator, nefiind necesară emiterea unei decizii privind încetarea contractului, iar manifestarea de voinţă a salariatului reprezentată prin cererea de voinţă cu privire la încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa să este irevocabilă.
2. Prin emiterea acestei decizii de concediere din motive disciplinare, angajatorul şi-a manifestat implicit voinţa de a nu da curs cererii de demisie a salariatului, situaţie în care, prin cererea formulată, contestatoarea a arătat că nu doreşte să presteze muncă în continuare, în favoarea fostului angajator, căci în caz contrar s-ar încălca prevederile art. 4 alin. (1) din Codul Muncii, în conformitate cu care munca forţată este interzisă.
Sursă: (Curtea de Apel Timişoara, Secţia Litigii de Muncă, Decizia civilă nr. 1128 din 20 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Demisia reprezintă desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului şi în acest caz manifestarea de voinţă a salariatului în sensul încetării raporturilor de muncă trebuie să fie fermă şi neechivocă.
2. Prin înscrisurile depuse de reclamant la societatea pârâtă, acesta şi-a manifestat intenţia de a înceta raporturile de muncă şi în aceste condiţii este nejustificată opoziţia pârâtei de a da curs cererii reclamantului, cu atât mai mult cu cât, fiind vorba de un act unilateral de voinţă al salariatului, nu este necesară aprobarea acestuia.
3. Chiar dacă s-ar aprecia că în cazul primelor două înscrisuri înaintate de reclamant, intenţia de a demisiona nu a fost clară, prin ultimul înscris reclamantul a precizat expres că solicită „desfacerea contractului de muncă din iniţiativa sa” şi să se emită decizie în acest sens până la 31 martie 2004. Menţionarea expresă în cererea formulată a acestei solicitări exprimă fără echivoc intenţia reclamantului de a înceta raporturile de muncă cu pârâta.
4. Susţinerile pârâtei în sensul că instanţa de fond a dat o interpretare eronată actului în baza căruia a luat act de demisia reclamantei se apreciază a fi nefondate. Actul respectiv nu poate fi considerat o simplă corespondenţă purtată între părţi din moment ce reclamantul a solicitat desfacerea contractului de muncă din iniţiativa salariatului. Chiar dacă actul menţionat este intitulat „notă finală de conciliere”, esenţial este conţinutul acestuia şi manifestarea de voinţă pe care o cuprinde.
5. Nu se poate susţine că pârâta doar a luat act de absenţele nemotivate şi ca atare de suspendarea contractului de muncă al reclamantului, atâta timp cât acest şi-a manifestat voinţa în sensul de a demisiona, manifestare care nu poate fi cenzurată de pârâtă.
6. În ceea ce priveşte neprezentarea reclamantului la locul de muncă în perioada de preaviz, aceasta putea eventual să atragă desfacerea disciplinară a contractului de muncă şi nu suspendarea acestuia.
7. Împrejurarea că desfacerea disciplinară a contractului de muncă pentru absenţe nemotivate este o măsură mai gravă decât suspendarea contractului pentru acelaşi motiv, nu poate constitui un impediment pentru pârâtă de a desface contractul de muncă, cu atât mai mult cu cât suspendarea pentru absenţe nemotivate intervine doar la iniţiativa salariatului, or, acesta a precizat expres că nu înţelege să se prevaleze de prevederile legale care-i dau această posibilitate, reclamantul menţinându-şi această poziţie pe tot parcursul judecării cauzei.
8. Referitor la interpretarea prevederilor art. 51 lit. g) Codul Muncii, în vigoare la data la care reclamantul a formulat cerere de demisie, instanţa de fond a interpretat corect prevederile legale, reţinând că în temeiul acestora iniţiativa suspendării unui contract de muncă pentru absenţe nemotivate aparţine doar salariatului. Chiar dacă se reţine că iniţial societatea pârâtă a luat act de manifestarea de voinţă a salariatului de la data la care acesta nu s-a mai prezentat la locul de muncă, din momentul în care reclamantul şi-a manifestat voinţa de a demisiona, suspendarea nu mai subzistă, pârâta neputând trece peste voinţa salariatului.
Sursă: (Curtea de Apel Targu Mureş, Secţia Civilă, de Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1391/R din 26 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)