-
Publicată în Monitorul Oficial nr.59 din 18.01.2005
-
Publicată în Monitorul Oficial nr.149 din 10.03.2009
-
Publicată în Monitorul Oficial nr.59 din 18.01.2005
-
Constatand, asadar, o forma usoara a vinovatiei contestatorului şi pericolul social redus al faptei acestuia, în mod corect tribunalul a apreciat ca sanctiunea desfacerii contractului de munca este una excesiva, procedand la inlocuirea acesteia cu o sanctiune mai putin severa.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 7648 din 29 august 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Stabilirea stării de fapt realizată de către prima instanţă este în acord cu probatoriile administrate, precum şi dispoziţiile legale incidente, aplicabile în speţa de faţă. Astfel, contestatorul este sancţionat cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă pentru săvârşirea abaterilor disciplinare la data de 9.06.2006, abateri pretinse a fi cunoscute de către conducerea intimatului abia la 29.05.2007, prin nota de constatare întocmită de Biroul de Audit.
Or, este fără îndoială că data limită prevăzută de artr.268 alin. (1) Codul Muncii privind aplicarea sancţiunii disciplinare este termenul de 6 luni, termen ce începe să curgă de la momentul săvârşirii abaterii disciplinare, în cauză 9.06.2006, termenul de 6 luni având natura juridică a unui termen de prescripţie extinctivă. Nu are relevanţă faţă de termenul de prescripţie prevăzut de lege data la care angajatorul ia act de săvârşirea abaterii disciplinare, atâta timp cât legea condiţionează momentul îndeplinirii termenului de momentul săvârşirii abaterii disciplinare şi nu de poziţia subiectivă, a cunoaşte sau a nu cunoaşte abaterea disciplinară, a angajatorului.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 7606 din 28 august 2008, www.jurisprudenta.org)
-
În legătură cu primul motiv al contestaţiei în anulare speciale, în practica judiciară s-a arătat în mod constant că se au în vedere erorile materiale evidente privind aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi: respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită ca netimbrat, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Aspectele la care se referă contestatorul în cuprinsul cererii nu se pot încadra, pentru considerentele mai sus-arătate, în noţiunea de greşeală materială evidentă la care se referă disp. art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează o pretinsă greşeală de judecată, ce nu poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare. Nici cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare speciale, prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu este incident în cauză, câtă vreme se constată că prin decizia atacată instanţa de recurs a răspuns, conform argumentelor expuse în considerentele deciziei, motivelor de recurs formulate de recurentul-contestator pe care le-a apreciat ca neîntemeiate, reţinând că în cauză nu sunt incidente motivele de modificare a sentinţei prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., indicate expres prin motivele de recurs.
Sursă: (Curtea de Apel Ploieşti, Secţia pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia nr. 779 din 21 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Conform art. 284 alin. (2) Codul Muncii, conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Or, din adeverinţa menţionată rezultă că recurentul are reşedinţa în municipiul I. Faptul că acesta nu şi-a înscris reşedinţa în cartea de identitate, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 97/2007 nu este relevant sub aspectul ce interesează cauza de faţă – şi anume adresa unde recurentul locuieşte efectiv – ci, eventual, sub aspect contravenţional. De altfel, chiar şi noţiunea de domiciliu a fost interpretată în doctrina şi practica judiciară în sens larg, respectiv acela de locuinţă efectivă.
Sursă: (Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 520 din 9 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Simpla trimitere la dispoziţiile art. 61 lit. d) din Codul Muncii ca temei de drept al desfacerii contractului de muncă pentru necorespundere profesională, nu este de natură a stabili cauza determinantă a concedierii din moment ce în situaţia de fapt invocată de intimată se fac referiri şi la aspecte de natură disciplinară, neavând nicio relevanţă că nu s-a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 61 lit. a) din Codul muncii.
Deşi actul de constatare care a stat la baza concedierii contestatorului, este data 4 octombrie 2006, decizia de concediere a fost emisă peste termenul de 30 zile, prevăzut de art. 62 alin. (1) Codul Muncii, respectiv la data de 13 noiembrie 2006.
În acelaşi timp, au fost încălcate de intimată şi dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Codul Muncii privind oferirea unui alt loc de muncă contestatorului, compatibil cu pregătirea sa profesională, în condiţiile în care s-a oferit acestuia postul de vopsitor, care nu corespunde calificării sale profesionale.
Sursă: (Curtea de Apel Ploieşti, Secţia pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia nr. 52 din 25 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Prin înscrisurile depuse la dosar, recurenta a formulat cerere de renunţare la judecată, solicitând a se lua act de renunţarea la judecarea prezentului recurs, motivat de faptul că părţile din prezentul litigiu au soluţionat cauza pe cale amiabilă.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 1106 din 20 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Motivarea unei hotărâri nu presupune o dezvoltare stufoasă a celor susţinute de către părţi. Judecătorul este ţinut atunci când motivează o hotărâre să fie clar, concis, fără să se piardă în amănunte. În motivarea sentinţei judecătorul a menţionat mai întâi starea de fapt, situaţia concretă a reclamantul şi pârâtei şi motivul ce a dus la emiterea deciziei contestate. Apoi a menţionat dispoziţiile legale incidente şi a arătat de le-a reţinut ca fiind aplicabile în speţa de faţă.
2. Faţă ce cele consemnate în încheierile de şedinţă nu se poate susţine că instanţa nu a încuviinţat proba testimonială solicitată de reclamant, faptul că nu au fost audiaţii ambii martori nefiind motiv de nelegalitate a sentinţei, instanţa având drept de cenzură asupra solicitărilor formulate de părţi, în virtutea rolului activ. Pe de altă parte, o probă nu are o forţă juridică mai mare decât alta, acestea fiind de acelaşi S., trebuind să fie coroborate cu toate actele şi probele de la dosar şi cu dispoziţiile legale în materie.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 1105 din 20 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Reclamantul avea calitatea de personal contractual salariat şi în consecinţă, sunt incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 188/1999 – republicată, raporturile juridice dintre reclamant şi pârât fiind guvernate de dreptul muncii. Aşadar, în mod corect cauza a fost soluţionată de Tribunalului Cluj – Secţia litigii de muncă – nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.civ.
2. Având în vedere că reclamantul a avut un contract individual de muncă, nu este funcţionar public, nu a fost numit în funcţie potrivit art. 54, 62 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, tribunalul a interpretat corect actul dedus judecăţii, nefiind încălcat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
3. Potrivit art. 284 alin. (2) Codul Muncii, cererile referitoare la conflicte de muncă se adresează instanţei în a cărei circumscripţie îşi are reclamantul domiciliul. Această normă este o derogare de la dispoziţiile privind competenţa din Codul de procedură civilă. Din dispoziţiile Codului Muncii rezultă că aceste norme sunt imperative, competenţa teritorială nefiind alternativă.
Sursă: (Curtea de Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 373/R din 11 februarie 2008)
-
Într-adevăr pentru termenul din 16.01.2008 recurenta a depus o cerere pentru lipsă de apărare şi notă de probatorii dar instanţa nu se pronunţă asupra lor, amână totuşi pronunţarea la 18.01.2008, recurenta depunând însă pentru termenul din 16.01.2008 şi concluzii scrise. Cererea de amânare era depusă însă pentru termenul din 30.01.2008 asupra căruia instanţa de fond nu s-a mai pronunţat (şi nici nu a acordat termen pentru ca recurenta să-şi spună punctul de vedere asupra interogatoriului luat contestatorului, a actelor depuse de acesta la termenul din 16.01.2008 (şi necomunicate recurentei) cât şi pentru a-şi susţine cererea de probatorii.
Procedând în acest fel instanţa de fond a lipsit-o pe recurentă de posibilitatea de a se apăra în cauză. Prin aceasta s-a produs o vătămare recurentei nedându-i posibilitatea să-şi susţină atât nota de probatorii depusă, cât şi punctul de vedere faţă de actele depuse şi probele administrate( interogatoriul contestatorului). Sub acest aspect hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea legii.
Dreptul la apărare este un drept constituţional, potrivit art. 24 din Constituţie, părţile având dreptul să fie asistate de avocaţi. Încălcarea dreptului la apărare constituie o nulitate de ordine publică şi atrage casarea hotărârii pronunţate.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia Civilă nr. 386/R din 28 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Într-adevăr pentru termenul din 16.01.2008 recurenta a depus o cerere pentru lipsă de apărare şi notă de probatorii dar instanţa nu se pronunţă asupra lor, amână totuşi pronunţarea la 18.01.2008, recurenta depunând însă pentru termenul din 16.01.2008 şi concluzii scrise. Cererea de amânare era depusă însă pentru termenul din 30.01.2008 asupra căruia instanţa de fond nu s-a mai pronunţat (şi nici nu a acordat termen pentru ca recurenta să-şi spună punctul de vedere asupra interogatoriului luat contestatorului, a actelor depuse de acesta la termenul din 16.01.2008 (şi necomunicate recurentei) cât şi pentru a-şi susţine cererea de probatorii.
Procedând în acest fel instanţa de fond a lipsit-o pe recurentă de posibilitatea de a se apăra în cauză. Prin aceasta s-a produs o vătămare recurentei nedându-i posibilitatea să-şi susţină atât nota de probatorii depusă, cât şi punctul de vedere faţă de actele depuse şi probele administrate( interogatoriul contestatorului). Sub acest aspect hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea legii.
Dreptul la apărare este un drept constituţional, potrivit art. 24 din Constituţie, părţile având dreptul să fie asistate de avocaţi. Încălcarea dreptului la apărare constituie o nulitate de ordine publică şi atrage casarea hotărârii pronunţate.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia Civilă nr. 386/R din 28 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Soluţionarea cauzei pe excepţia nulităţii deciziei, greşit reţinută de prima instanţă, faţă de dovada efectuării cercetării disciplinare, justifică admiterea recursului ca fondat şi atrage potrivit art. 312 alin. cu aplicarea art. 81 din Legea nr. 168/1999 – în sensul Deciziei nr. XXI/ 12.06.2006 pronunţată de Î.C.C.J – Secţiile Unite în dosar nr. 9/2006 – casarea hotărârii cu trimiterea cauzei la prima instanţă, pentru judecarea fondului.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 712 din 23 iunie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
În contractul de muncă al reclamantului nu este inserată nicio clauză care ar putea fi interpretată ca fiind clauză penală. Pe de altă parte, decizia de încetare emisă de angajator nu are natura juridică a unei clauze penale, deoarece decizia este un act juridic unilateral, pe când clauza penală este un act juridic bilateral. Având în vedere că prin decizie suma de bani acordată reclamantului a fost calificată ca fiind contravaloarea salariilor de care reclamantul a fost lipsit prin încetarea anticipată a contractului încheiat pe durată determinată, iar această decizie nu a fost atacată de către reclamant, în mod corect angajatorul a procedat la reţinerea contribuţiei de asigurări de sănătate potrivit art. 257 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 95/2006 sumele plătite reclamantului fiind venituri din salarii sau asimilate salariilor.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 1048 din 10 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Condiţia pentru plata drepturilor salariale restante, conform art. 52 alin. (2) Codul muncii, este stabilirea nevinovăţiei salariatului pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută. Rezultă, per a contrario, că salariatul nu poate beneficia de aceste despăgubiri dacă i se dovedeşte vinovăţia penală în săvârşirea infracţiunii. Or, reclamantul nu a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor de care a fost acuzat de către angajator, singura în măsură să se pronunţe asupra vinovăţiei penale a reclamantului fiind instanţa de judecată. Prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 52 alin. (2) Codul muncii raportat la probatoriul administrat şi starea de fapt reţinută, criticile formulate de recurenta pârâtă fiind neîntemeiate.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 1073 din 13 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (3) Codul muncii, care prevăd că acţiunile ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi ori din alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor, denumite conflicte de drepturi, precum şi dispoziţiile art. 281 din acelaşi cod, se reţine că în mod eronat prima instanţă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.
Sursă: (Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 186 din 1 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Potrivit art. 284 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa. Or, din actele dosarului rezultă că reclamantul E. (...) are domiciliul în comuna T., jud. T, localitate care se afla în circumscripţia Tribunalului Tulcea. Susţinerea recurentului-reclamant că competenţa teritorială a instanţei în litigiile de muncă ar avea caracter relativ şi că în cauză ar fi aplicabile disp. art.10 (1) C. proc. civ., nu poate fi primită. În cauză sunt aplicabile disp. art. 284 alin. (2) Codul muncii care nu stabileşte o competenţă alternativă, ea având caracter imperativ, instanţa fiind obligată să o invoce din oficiu.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 160/R din 17 martie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Deşi recurenta afirmă că a efectuat ore de noapte în cuantum de 54 ore pe perioada octombrie-noiembrie 2007 la Clubul G., aceasta nu a depus înscrisuri din care să rezulte veridicitatea acestei afirmaţii sau orice alt mijloc de probă. Astfel, din foile colective de prezenţă pe lunile octombrie-noiembrie 2007 depuse la dosar de către intimată căreia îi revenea sarcina probei potrivit art. 287 Codul muncii, rezultă că recurenta a lucrat câte 8 ore pe timp de zi şi nu de noapte aşa cum susţine şi pentru orele menţionate în aceste documente de prezenţă ea a fost remunerată fapt ce rezultă din statele de plată. Susţinerea recurentei că a prestat ore de noapte în perioada octombrie-noiembrie nu este dovedită în cauză cu înscrisuri care să ateste o altă situaţie decât cea care rezultă din foile colective de prezenţă.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 93/R din 12 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Susţinerile recurentului în sensul că instanţa de fond în cuprinsul considerentelor a indicat greşit obiectul acţiunii, confundând sporul de suprasolicitare neuropsihică cu cel de fidelitate pentru vechime neîntreruptă de 10 ani, sunt nefondate, având în vedere că în considerentele hotărârii instanţa a făcut referire doar la sporul de fidelitate solicitat de reclamanţi, solicitare întemeiată pe prevederile art. 45 alin. 1 lit. f) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură-cultură pentru anii 2006-2008.
Nici susţinerile privind greşita reţinere a calităţii procesuale pasive a recurentului şi a solidarităţii pârâţilor nu sunt întemeiate. Recurentul a făcut o greşită interpretare a disp. art. 282 lit. a) Codul muncii, atunci când a apreciat că pot fi părţi în conflictele de muncă doar salariaţii şi angajatorul. Litera „a” vorbeşte despre „orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul (…) contractelor de muncă.”
Nu trebuie omisă nici corecta aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 78/2005 şi anexa nr. 2 pct. 27 a H.G. sus-menţionat, nefiind lipsită de efect juridic calitatea recurentului de ordonator principal de credite.
Sursă: (Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia Civilă, de Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia nr. 103/R din 30 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, este întemeiată critica prin care se susţine, în esenţă, că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor. În raport de considerentele speţei, în mod greşit a concluzionat prima instanţă că în speţă a operat întreruperea termenului de prescripţie conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 283 alin. (1) lit. c) Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Întrucât primul motiv de recurs a fost apreciat ca întemeiat, pentru considerentele ce preced, critica privind greşita obligare a recurentului-pârât la plata actualizată cu indicele de inflaţie a drepturilor băneşti solicitate de intimaţii-reclamanţi, reprezentând spor de vechime pe perioada sus-menţionată nu se mai impune a fi analizată.
Referitor la soluţia primei instanţe, de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, se constată că această critică a fost invocată în recurs în mod subsidiar, practic, numai pentru situaţia în care hotărârea privind admiterea acţiunii reclamanţilor ar fi fost apreciată ca legală, astfel încât nici această critică nu se mai justifică a fi analizată, câtă vreme respingerea acţiunii reclamanţilor are oricum, drept consecinţă, şi respingerea cererii de chemare în garanţie.
Sursă: (Curtea de Apel Ploieşti, Secţia pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 70 din 29 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 142/1998, precum şi cele ale art. 2 din normele de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 5/1994 aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, nu rezultă imperativ obligaţia angajatorilor pentru acordarea tichetelor de masă ci doar posibilitatea acordării acestora în funcţie şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli, aprobate prin legea bugetului de stat, pe de o parte, iar în altă ordine de idei, conform normelor de aplicare prin negocierea dintre salariaţi şi angajatori, în funcţie de clauzele ce vor avea în vedere criteriile de selecţie pentru stabilirea celor ce urmează să beneficieze de tichete de masă, numărul salariaţilor cărora li se acordă acest drept, numărul de zile lucrătoare din luna pentru care se distribuie, alte cerinţe.
Cât priveşte invocarea prevederilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2006 privind acordarea tichetelor cadou şi a tichetelor de masă, din analiza cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând c/val. tichetelor de masă, ori potrivit art. 204 şi 316 C. proc. civ. în recurs nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată, evocarea dispoziţiilor enunţate nefiind nici relevantă în cauză.
Sursă: (Curtea de Apel Suceava, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 21 din 8 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org
-
La soluţionarea cauzei a fost legal investită instanţa specializată în soluţionarea conflictelor de muncă, aşa cum prevăd şi dispoziţiile art. 284 (1) Codul muncii, art. 67 din Legea conflictelor de muncă nr. 168/1999 precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Cum principala obligaţie ce revine angajatorului potrivit art. 40 alin. (2) lit. c) Codul muncii este aceea de a plăti toate drepturile ce decurg din contractul individual de muncă şi cum s-a dovedit că pârâta nu a achitat reclamantei drepturile salariale pentru perioada februarie 2006-martie 2007, se constată că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 2191/R din 6 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Angajatorul nu-i poate imputa salariatului îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu pentru a-i refuza plata salariului, deoarece, pe de o parte, salariatul are obligaţia de mijloace pentru realizarea obiectivelor propuse şi nu una de rezultat, iar pe de altă parte, reţinerile din salariu, inclusiv cea totală care echivalează cu neplata salariului, se poate realiza numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile [art. 164 alin. (2) Codul muncii].
Prima instanţă a apreciat în mod just că se impune disjungerea cererii reconvenţionale deoarece cererea principală era în stare de judecată, iar soluţionarea lor împreună ar fi contravenit principiului soluţionării cu celeritate a unui conflict de drepturi. De asemenea, Curtea reţine că pârâta nu a suferit vreo vătămare prin măsura procesuală dispusă de către instanţă, deoarece pârâta, în caz de admitere a acţiunii reconvenţionale are posibilitatea să pună în executare silită hotărârea pronunţată. Cu alte cuvinte, posibilitatea unei eventuale compensări judiciare nu reprezintă o legătură suficientă pentru a justifica soluţionarea împreună a unor cereri.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 2030/R din 22 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304, pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiat, urmând a-l respinge ca atare, constatându-se că decizia recurată este motivată şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natură pricinii.
2. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea, neîntemeiat, urmând a-l respinge ca atare, constatându-se că instanţa de fond a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, fără a schimba natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia. Astfel, instanţa a analizat acţiunea, atât prin prisma temeiului de drept, precizat greşit de către reclamantă, cât şi prin prisma motivării în fapt, aşa cum s-a arătat la primul motiv de recurs, ale cărui considerente nu vor fi reluate.
3. Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiat, urmând a-l respinge ca atare, constatându-se că instanţa de apel a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, dată fără încălcarea sau aplicarea greşită a legii. S-a dovedit cu acte printre care şi hotărâri judecătoreşti irevocabile că singura vinovată de producerea prejudiciului este E., casiera, care a devenit insolvabilă din vina reclamantei, care nu a folosit toate mijloacele legale pentru recuperarea pagubei de la inculpată.
Sursă: (Curtea de Apel Piteşti, Secţia Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Minori şi Familie, Decizia nr. 178/R-CM din 27 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Avarierea unui parbriz în urma producerii unui accident este o avarie vizibilă, astfel încât dacă s-ar fi produs în urma accidentului ar fi fost menţionată în procesul verbal şi ar fi atras răspunderea pârâtului. În ceea ce priveşte situaţia celor două cauciucuri marca D., Curtea constată că prima instanţă în mod corect a apreciat că această pretenţie nu este dovedită, din actele dosarului nerezultând că reclamanta a predat pârâtului aceste bunuri. Astfel, nu există proces verbal de predare-primire, aspect recunoscut de reclamantă la interogatoriu şi nici din declaraţiile martorilor nu rezultă acest lucru.
Sursă: (Curtea de Apel Ploieşti, Secţia pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 557 din 18 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Chiar daca exista apropieri de regim juridic între răspunderea civila delictuală şi răspunderea materială de dreptul muncii (sub aspectul angajării răspunderii pentru repararea prejudiciului produs printr-o fapta ilicita, săvârşită cu vinovăţie), cu toate acestea, exista şi deosebiri de substanţă, pe care, judecătorul, în baza rolului sau activ trebuie să le analizeze în scopul calificării corecte a cererii. Astfel în cazul răspunderii materiale reglementată de Codul Muncii, între autorul prejudiciului şi persoana prejudiciată exista sau au existat raporturi de muncă, anterior datei săvârşirii faptei cauzatoare de prejudiciu, iar aceasta fapta consta tocmai în nerespectarea obligaţiilor născute din contractul de munca. In cazul răspunderii delictuale, între autorul prejudiciului şi persoana păgubită nu au existat anterior producerii pagubei, raporturi juridice concrete, a căror încălcare sa se fi concretizat în paguba produsa. In speţa de faţă, reclamanta a solicitat obligarea paratului (fost salariat al sau), la plata contravaloarea bunurilor pe care le-a primit pentru exercitarea profesiei şi pe care refuza sa le restituie, deşi raporturile de munca au încetat .
2. Nu poate fi vorba de o răspundere civilă delictuală chiar dacă reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., astfel că, în mod corect prima instanţa a apreciat ca ne aflam pe tărâmul răspunderii materiale a salariatului întemeiată pe raporturile de munca existente anterior creării prejudiciului.
2. Prima instanţa a procedat în mod legal şi temeinic la calificarea cererii formulata de reclamanta şi, în condiţiile în care era investită cu soluţionarea unui litigiu de muncă, competenţa aparţinea Tribunalului-complet specializat de dreptul muncii, astfel cum prevede art. 284 Codul Muncii, raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Nu se poate reţine în acest caz, încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, deoarece, acest drept al părţilor de a dispune de obiectul litigiului, calea procesuală şi mijloacele de apărare, nu are un caracter absolut iar iniţiativa părţilor trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului. Constatând că cererea de faţa are acelaşi obiect, părţi şi cauză, ca şi cererea care a fost soluţionată irevocabil prin sentinţa civila nr. 43/2005, în mod corect, Tribunalul a admis şi excepţia autorităţii de lucru judecat, fiind întrunite cerinţele art. 1201 C. civ.
3. Cât priveşte ultima critica, referitoare la încălcarea dispoziţiilor care reglementează procedura repartizării aleatorie a dosarelor, Curtea constata ca încălcarea acestor dispoziţii nu are influenta asupra hotărârii, o astfel de situaţie nefiind reglementata de legiuitor. Încălcarea acestor dispoziţii nu pot face obiectul criticilor pe calea recursului îndreptat împotriva hotărârii deoarece, aşa cum am spus, nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii se analizează din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar şi de celelalte aspecte care au influenta asupra hotărârii pronunţată, ori aspectele învederate de recurent nu au influenţat hotărârea pronunţată.
Sursă: (Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, pentru Cauze cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia civilă nr. 344/CM din 24 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Potrivit art. 284 alin. (2) Codul Muncii, conflictele de muncă se soluţionează de către instanţa competentă în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul. În consecinţă, sub aspect teritorial, Codul Muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, stabileşte o competenţă derogatorie de la dreptul comun, ea neputând fi înlăturată nici de către părţi şi nici de către instanţă. Prin „instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are sediul” se înţelege instanţa în raza căreia se află sediul social, iar nu vreunul dintre sediile secundare. Sediul social al societăţii reclamante se află la Braşov. Este de observat, însă, că prin statutul societăţii, în exercitarea atribuţiilor sale, societatea, prin Consiliul de Administraţie, a delegat competenţa sucursalei pentru reprezentare juridică în faţa instanţelor de judecată, precum şi în privinţa raporturilor de muncă. Fără a opera o încălcare a prevederilor art. 284 Codul Muncii, în condiţiile existenţei acestor delegări de competenţă, competenţa teritorială în această cauză revine sucursalei Braşov şi nu filialei Sibiu, aşa cum corect a apreciat instanţa de fond.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Cauze cu Minori şi de Familie, Decizia civilă nr. 749 din 4 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
În litigiile de muncă legiuitorul a prevăzut o competenţă teritorială exclusivă, reglementată de dispoziţiile art. 284 alin. (2) Codul Muncii potrivit cărora „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul ori, după caz, sediul”.
Cum (...) G. F. Serv are personalitate juridică – raportat şi la menţiunile cuprinse în art. 14 din Actul adiţional la CCM pe anul 2002 – şi are sediul în B, aşa cum se menţionează şi în acţiunea formulată de către reclamantă, corect a reţinut prima instanţă că Tribunalul Braşov este cel competente teritorial să judece prezenta acţiune, sub acest aspect neavând nicio relevanţă juridică unde se găsesc majoritatea actelor din dosarul de personal al pârâtei sau cine i-a calculat şi acordat drepturile băneşti ce fac obiectul prezentului litigiu. Mai mult, trebuie reţinut că pârâta are raporturi juridice de muncă cu T.B., aceasta având calitatea de angajator în contractul individual de muncă al pârâtei.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Cauze cu Minori şi de Familie, Decizia civilă nr. 525 din 12 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Potrivit art. 284 alin. (2) Codul Muncii, conflictele de muncă se soluţionează de către instanţa competentă în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul.
Sediul social al societăţii reclamante se află la Braşov. Este de observat, însă, că prin statului societăţii, în exercitarea atribuţiilor sale, societatea, prin Consiliul de Administraţie, a delegat competenţa sucursalei pentru reprezentare juridică în faţa instanţelor de judecată, precum şi în privinţa raporturilor de muncă. Fără a opera o încălcare a prevederilor art. 284 Codul Muncii, în condiţiile existenţei acestor delegări de competenţă, competenţa teritorială în această cauză revine sucursalei Braşov şi nu filialei Sibiu, aşa cum corect a apreciat instanţa de fond.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Cauze cu Minori şi de Familie, Decizia civilă nr. 678 din 12 iunie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. În litigiile de muncă legiuitorul a prevăzut o competenţă teritorială exclusivă, reglementată de dispoziţiile art. 284 alin. (2) Codul Muncii potrivit cărora „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul ori, după caz, sediul”. Atunci când se referă la reclamant s-a avut în vedere, cu trimitere la persoanele juridice, acele structuri juridice care au personalitate juridică, deoarece persoanele care nu au o asemenea personalitate nu pot sta singure în proces.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Cauze cu Minori şi de Familie, Decizia civilă nr. 584/M din 19 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Analizând obiectul cererii de chemare în judecată şi al cererii reconvenţionale, precum şi motivele de fapt şi de drept invocate de părţi în susţinerea acestor cereri, instanţa constată că litigiul vizează, în principal, data încetării raporturilor juridice de muncă născute între părţi şi, în subsidiar, efectuarea înscrierilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei. Prin urmare, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi alin. (2) din Decretul nr. 92/1976, care nu au fost invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, ci prevederile art. 284 coroborate cu cele ale art. 248 alin. (1) şi alin. (3) Codul Muncii şi cu cele ale art. 3, art. 5 şi art. 67 lit. a) din Legea nr. 168/1999.
Sursă: (Curtea de Apel Timişoara, Secţia Litigii de Muncă, Decizia civilă nr. 962 din 6 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Recursul este fondat, însă numai prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Într-adevăr, greşit a stabilit instanţa de fond că, în speţă, coparticiparea procesuală pasivă ar fi obligatorie şi a respins acţiunea reclamantului pe această excepţie. Plata sporului de risc şi suprasolicitare solicitat de reclamant nu reprezintă o obligaţie comună a angajatorului şi a ordonatorului principal de credite, aşa cum reţine prima instanţă. În condiţiile în care instanţa ar constata întemeiat dreptul subiectiv la sporul de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, plata acestuia urmează să o facă angajatorul reclamantului.
Introducerea în cauză a ordonatorului principal de credite, Ministerul Justiţiei, vizează doar etapa ulterioară recunoaşterii dreptului subiectiv, respectiv cea a executării titlului şi nu poate fi făcută – în lipsa unor dispoziţii privind solidaritatea obligaţiei – peste voinţa reclamantului, deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii procesului civil. În schimb, nu pot fi reţinute criticile reclamantului ce vizează necompetenţa instanţei de fond.
Sursă: (Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 193 din 1 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Reclamanta a investit instanţa cu o acţiune privind plata drepturilor băneşti reprezentând contravaloarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, abrogat nelegal prin O.G. nr. 83/2000. În atare condiţii, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 284 Codul Muncii şi art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., cu referire la art. 166 şi 283 lit. c) Codul muncii, competenţa de soluţionare revenind tribunalului ca instanţă de drept comun în materia conflictelor de muncă.
2. Prin Decizia nr. 21 din 10.03.2008 dată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă în sensul că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată: Constată că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar şi după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001”. Prin raportare la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu se poate reţine că sentinţa dată de tribunal este nelegală ori că instanţa ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Mai reţine Curtea că în mod corect instanţa a obligat pârâţii la plata diferenţelor de drepturi salariale cu aplicarea indicelui de inflaţie, având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, conform dispoziţiilor art. 1088 şi urm. C. civ.
3. Cererea reclamantei de obligare directă a Ministerului Economiei şi Finanţelor la plata drepturilor băneşti ce fac obiectul acţiunii a fost respinsă, astfel încât excede cauzei analiza raporturilor de dreptul muncii dintre cele două părţi, aşa cum se arată în cererea de recurs. Obligaţia stabilită în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor s-a făcut prin raportare la dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. Ca atare, Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanţie.
Sursă: (Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 161 din 25 martie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Stabilind că litigiul este un conflict de muncă, corect s-a reţinut şi că termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 166 Codul muncii, respectiv de 3 ani de la data când drepturile salariale ar fi fost acordate; raportat la data introducerii acţiunii şi perioada pentru care se solicită recunoaşterea coeficienţilor de multiplicare aplicabili indemnizaţiei reclamantului acţiunea este formulată în termenul de prescripţie de 3 ani anterior menţionat. Ca atare, nu pot fi reţinute primele două motive de recurs invocate.
2. Prima instanţă a făcut o greşită interpretare a legii recunoscând reclamantului coeficientul de multiplicare 17 în loc de 15, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006, fiind astfel incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Instanţa de fond nu a dispus acordarea unor drepturi salariale actualizate în raport de indicele de inflaţie, ci doar obligarea de a-i modifica reclamantului indemnizaţia de încadrare acordată, în sensul aplicării unui coeficient de multiplicare mai mare.
Sursă: (Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 57 din 5 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. În consecinţă competenţa teritorială reglementată de art. 284 Codul Muncii este imperativă, exclusivă şi derogatorie de la dreptul comun astfel că ea poate fi invocată de către părţi oricând în timpul procesului şi chiar de instanţă din oficiu.
2. Astfel cum rezultă din acele dosarului reclamanta avea la data promovării litigiului domiciliul în localitatea E., localitate aflată în raza de competenţă teritorială a Tribunalului Alba. În aceste condiţii în mod nelegal, cu încălcarea normelor imperative de competenţă, litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de Tribunalul Hunedoara.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 544 din 15 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Simplul fapt al producerii unui eveniment cauzator de prejudiciu cu un autovehicul încredinţat unui angajat în considerarea acestei calităţi, nu poate atrage incidenţa jurisdicţiei muncii, care este o jurisdicţie specială aplicabilă numai domeniului prev. de art. 281 C.N., iar în materia răspunderii patrimoniale, celui prev. de art. 270 alin. (1) C.M.
2. Conform art. 270 alin. (1) Codul Muncii salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
3. Răspunderea intimatului pentru avarierea autovehiculului încredinţat lui de către recurentă în considerarea calităţii sale de angajat, însă în afara orelor de program, fără nicio legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, respectiv fără legătură cu derularea contractului său de muncă, poate fi angajată în aceste circumstanţe pe temeiul răspunderii civile delictuale aşa cum corect a reţinut prima instanţă. În această situaţie, nefiind incidente normele speciale de dreptul muncii, competenţa soluţionării în primă instanţă a litigiului având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate ca urmare a accidentului produs la data de 15.09.2008 revine instanţei de drept comun care în speţă este Judecătoria.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1721/R din 19 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Nu este întemeiată susţinerea care se referă la respingerea excepţiei necompetenţei materiale şi teritoriale şi că acţiunea trebuia calificată ca un litigiu civil, în condiţiile în care instanţa a apreciat corect că ne aflăm în prezenţa unui conflict de muncă, aşa cum se prevede în art. 248 şi 284 (2) Codul muncii şi art. 3, 67 şi 68 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
2. Instanţa a apreciat judicios că reclamanta îndeplinea condiţiile pentru a beneficia de prevederile programului „Retragerea de B.”, situaţia în care greşit s-a dispus desfacerea contractului de muncă în temeiul art. 65-66 din Codul Muncii, şi nu în temeiul art. 55 lit. b) din acelaşi cod, cum era legal.
3. În aceste condiţii, nu se poate reţine că lipsa aprobării preşedintelui executiv al Băncii Comerciale Române, este de natură a duce la respingerea acţiunii, fiind îndeplinite celelalte condiţii pentru ca reclamanta să beneficieze de acest program, întrucât s-ar încălca principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, dar şi Directiva Consiliului din 9 februarie 1976, privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, formare şi promovare profesională şi condiţiile de muncă (76/2007/CEE).
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 9400 din 29 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Cererile astfel formulate sunt, prin natura lor, supuse jurisdicţiei muncii. Potrivit art. 284 Codul Muncii (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. Potrivit art. 2 C. proc. civ., tribunalul judecă: c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
Astfel legiuitorul a stabilit o competenta, sub aspect material, în favoarea tribunalului, iar sub aspect teritorial, în favoarea instanţei în circumscripţia căreia se afla domiciliul reclamantului. Competenta teritoriala, prevăzuta de art. 284 Codul Muncii este imperativa, exclusiva şi derogatorie de la dreptul comun.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 694 din 22 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Calitatea de salariat dă dreptul la salariu, potrivit art. 39 alin. (1) lit. a) Codul Muncii. Prin urmare obligarea pârâtei la emiterea unei adeverinţe din care să rezulte veniturile de care a beneficiat este prin prisma textului legal anterior citat, art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul Muncii, un litigiu de muncă iar nu un litigiu de asigurări sociale cum corect a constatat prima instanţă dar nu este o acţiune în constatare cum în mod greşit reţine prima instanţă.
2. Textul legal nu distinge cu privire la modificarea naturii obligaţiei de a elibera adeverinţa ca fiind una de dreptul muncii dacă raportul de muncă este în desfăşurare şi ca fiind o acţiune în constatare dacă raportul de muncă a încetat. Or, dacă textul nu distinge rezultă că natura obligaţiei este una ce derivă din raportul de muncă indiferent de momentul la care se cere eliberarea adeverinţei în raport de încetarea raportului de muncă, anterior sau ulterior încetării acestuia.
3. Potrivit art. 284 alin. (2) Codul muncii judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul iar cum reclamantul are domiciliul în circumscripţia teritorială a Tribunalului Maramureş, acesta este competent să soluţioneze cauza.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 501/R din 28 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Potrivit art. 284 alin. (2) Codul Muncii „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumstanţe reclamantul îşi are domiciliu sau reşedinţa ori, după caz, sediul”. Prin acest text de lege, legiuitorul a stabilit, o competenţă teritorială derogatorie de la dreptul comun, fixând regula potrivit căreia competenţa aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul sau reşedinţa reclamantului, ori după caz, sediul acestuia. Această competenţă teritorială este exclusivă, neputând fi înlăturată nici de către părţi, nici de către instanţă.
2. Prin instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are sediul se înţelege instanţa în raza căreia se află sediul social, iar nu vreunul dintre sediile secundare.
3. Având în vedere faptul că sediul reclamantei este în municipiul Breşov, în mod corect prima instanţă, a invocat din oficiu şi a reţinut competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 1005 din 30 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Emiterea citaţiei în sensul dorit de contestator, nu înseamnă soluţionarea cauzei cu neîndeplinirea procedurii de chemare a părţii. Dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. se referă la situaţia când partea nu a fost deloc citată sau citarea a fost neregulată la termenul când s-a judecat cauza şi s-a pronunţat hotărârea, iar partea a lipsit, neregularitatea excluzând situaţia expusă de contestator, în sensul că citaţia a fost emisă de un alt complet decât cel care a soluţionat pricina.
2. Cel de-al doilea motiv priveşte faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă absolută, deci a competenţei generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive, pentru a se putea invoca însă acest motiv, fiind necesar ca în faţa instanţei a cărui hotărâre se atacă să nu se fi ridicat şi respins această excepţie. Or, excepţia necompetenţei materiale a instanţei raportată la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării a fost analizată de instanţa de recurs, care a conchis că fiind vorba de un litigiu de muncă devin incidente dispoziţiile art. 284 (2) dCodul Muncii, în sensul că instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul sau domiciliul reclamantul, îi revine competenţa materială de soluţionare.
3. În ce priveşte constituirea completului de judecată în împrejurările menţionate de contestator, excede cadrului procesual al admisibilităţii contestaţiei în anulare, observându-se că decizia atacată a fost dată de un complet legal constituit din 3 judecători, în condiţiile legii.
Sursă: (Curtea de Apel Timişoara, Secţia Litigii de Muncă, Decizia civilă nr. 2955 din 21 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut la art. 317 alin. (1) C. proc. civ. este dat când procedura de citare a părţii pentru ziua când s-a judecat cauza, nu a fost îndeplinită potrivit legii. Din practicaua deciziei civile nr. 602 a Curţii de Apel Timişoara, rezultă că în ziua de 4 iulie 2007, când s-a soluţionat recursul, contestatorul personal şi asistat de avocat ales a fost prezent la dezbateri, fiind exclus aşadar cazul de contestaţie mai sus menţionat.
2. Criticile pe care contestatorul le aduce deciziei atacate în baza art. 318 alin. (1) , vizează practic, modul în care instanţa de recurs a rezolvat cauza, stăruind pentru o interpretare în sensul susţinerilor sale, aspect ce nu poate fi realizat pe calea contestaţiei în anulare – cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată doar în anumite condiţii, strict prevăzute de lege – pentru că în caz contrar s-ar depăşi în mod vădit limitele atribuţiilor sale, ce rezultă din dispoziţiile legale.
Sursă: (Curtea de Apel Timişoara, Secţia Litigii de Muncă, Decizia civilă nr. 522 din 19 martie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Prin criticile aduse de recurent, acesta în realitate solicită efectuarea unei expertize, cu toate că potrivit art. 305 C. proc. civ. „În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor”. Cu atât mai mult în baza principiului disponibilităţii, instanţa a luat act în condiţiile art. 247 C. proc. civ. de renunţarea la judecată conform declaraţiei petentului recurent din 25.10.2007, astfel că nu este posibilă redeschiderea dosarului aşa cum solicită acesta.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 797 din 26 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Dispoziţiile legale reţinute de prima instanţă îl obligă pe angajator să stabilească detaliile acestei gratuităţi, împreună cu organizaţia sindicală, ceea ce s-a şi întâmplat atunci când au hotărât să nu se acorde tichete de masă salariaţilor sancţionaţi disciplinar în anul 2007, stabilind totodată că distribuirea acestora se va face trimestrial. Având în vedere că reclamantul a fost sancţionat disciplinar, în mod corect nu i-au fost acordate aceste tichete de masă.
2. Recurentul mai susţine că datorită abuzului prin care a fost sancţionat cu avertisment scris, pentru aceeaşi abatere a fost mutat la un alt loc de muncă necorespunzător şi i s-a reţinut şi dreptul de a fi premiat cu 500 lei. Prin Hotărârea nr. 14/4.01.2008 pârâta a hotărât, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din H.G. nr. 281/1993 şi art. 26 din Legea nr. 486/2006, neacordarea acestui premiu persoanelor care au fost sancţionate disciplinar în cursul anului 2007. Aceeaşi poziţie a avut-o pârâta şi în cursul anului 2005 şi 2006. Reţinând că reclamantului i se aplicase o sancţiune disciplinară, s-a apreciat că nu era îndreptăţit nici la acordarea acestui premiu.
3. Referitor la restituirea sumei de 68 lei, reprezentând plată nedatorată reţinute pentru cursurile de agent de pază, recurentul precizează că a plecat în baza art. 55 lit. b) prin acordul părţilor şi nu în baza art. 79 prin demisie, astfel că nu era obligat la plata acestei sume. Curtea reţine că ipoteza prevăzută de art. 5 din actul adiţional se referă într-adevăr la demisie dar trebuie sesizat că recurentul a avut iniţiativa desfacerii contractului de muncă ceea ce din punctul de vedere al actului adiţional are aceeaşi semnificaţie juridică chiar dacă din alte punct de vedere, care nu interesează speţa, efectele desfacerii prin acord sau prin demisie sunt diferite.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 802/R din 2 aprilie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Domiciliul indicat de contestatoare în cererea de chemare în judecată a fost în Municipiul Rm. V., însă la termenul de judecată din 7.02.2007 contestatoarea a arătat că în fapt ea locuieşte în Piteşti, sens în care a depus ulterior adeverinţa eliberată de Asociaţia de Proprietari, din care rezultă că la data promovării acţiunii contestatoarea avea reşedinţa în Piteşti. Rezultă deci că prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 284 alin. (2) Codul Muncii, apreciind că este competentă teritorial să soluţioneze prezentul litigiu.
2. Prin refuzul iniţial al contestatoarei de a traduce faxul din limba engleză şi prin traducerea cu întârziere a acestui fapt, contestatoarea se face vinovată de săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 151 lit. d) din contractul colectiv de muncă şi de art. 100 lit. n) din regulamentul intern. Ca atare, în mod corect intimata a sancţionat-o pe contestatoare pentru fapta sa, sancţiunea aplicată fiind de altfel cea mai puţin gravă – avertisment scris –, proporţională cu gravitatea fapte săvârşite.
3. Faţă de soluţia pronunţată de instanţa de recurs, nu se mai impune a se analiza motivul doi de recurs privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, această dispoziţie din sentinţa recurată fiind înlăturată de instanţa de recurs ca urmare a admiterii recursului în sensul celor de mai sus.
Sursă: (Curtea de Apel Piteşti, Secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori si familie, Decizia nr. 181/R-CM din 4 martie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor înscrisurilor aflate la dosar, deşi avea această obligaţie legală, astfel că nu a observat că prin cerere intimatul contestator a renunţat la acţiune şi această situaţie impunea respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 323 din 8 Februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. În mod greşit instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii emiterii deciziei de sancţionare apreciind că data la care a luat cunoştinţă despre producerea evenimentului este de 22 decembrie 2006. Decizia de sancţionare este emisă la 8 ianuarie 2007 în termenul de 30 de zile.
2. Din coroborarea dispoziţiei din fişa postului cu cea din Ordinul mai sus arătat, rezulta ca obligaţia contractuala de informare, aşa cum rezulta ea din raporturile de munca dintre cele doua parti şi înscrisa intre atribuţiile de serviciu, este grefata pe o obligaţie legala, imperativa. În consecinţa, se constata ca în mod netemeinic, instanţa de fond a reţinut ca în cauza nu exista un termen de îndeplinire a obligaţiei.
3. În ceea ce priveşte, nearatarea în decizie a dispoziţiei legale, reţinuta de către instanţa de fond ca motiv de anulare, Curtea retine ca în decizia contestata a fost descrisa fapta „neinformarea în timp oportun despre evenimentul grav”, trimiţându-se la fisa postului unde aceasta este prevăzuta şi care reprezintă atribuţia incalcata. În ceea ce priveşte, neindicarea actului normativ care stabileşte termenul de sesizare, aceasta nu este obligatorie în sensul art. 268 alin. (2) lit. b) Codul Muncii, dispoziţiile legale prezumându-se ca sunt cunoscute de către subiecţii cărora li se adresează, din momentul publicării în M. Of.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 610 din 19 Februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Nu au fost respectate dispozitiile art. 267 din Codul muncii privitoare la obligativitatea cercetarii prealabile, cata vreme componenta comisiei de cercetare disciplinara este stabilita la o data ulterioara celei la care se pretinde ca reclamantul s-a prezentat la Biroul salarizare, organizare personal si a refuzat sa dea nota explicativa.
2. Critica vizand indicarea gresita in cuprinsul deciziei de sanctionare a instantei competente careia i se poate adresa petentul, respectiv Tribunalul Gorj in loc de Tribunalul Dolj, potrivit art. 268 alin. (2) lit. f), coroborat cu art. 284 alin. (2) din Codul muncii, care in opinia recurentului contestator atrage nulitatea absoluta a deciziei, este nefondata, eroarea mentionata fiind una mai degraba materiala, cu atat mai mult cu cat salariatul a atacat totusi decizia in termenul legal de 30 de zile la instanta competenta, astfel ca nulitatea nu va mai opera.
3. Decizia de sanctionare este lovita de nulitate absoluta pentru lipsa cercetarii prealabile, refuzul de a da nota explicativa consemnat in procesul verbal nefiind de natura a suplini aceasta lipsa. Tot astfel, sub sanctiunea nulitatii absolute, decizia de sanctionare trebuie sa cuprinda, potrivit art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, motivele pentru care au fost inlaturate apararile formulate de salariat in timpul cercetarii prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuata cercetarea.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr. 8333 din 26 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Deşi recurenta a depus la dosarul cauzei, în recurs, un extras din Regulamentul intern al societăţii, în copie, cuprinzând şi anumite dispoziţii referitoare la timpul de muncă, nu s-a făcut dovada înştiinţării salariatei cu privire la acest regulament şi, contrar susţinerilor recurentei, intimata contestatoare nu a recunoscut săvârşirea vreunei abateri disciplinare nerezultând din răspunsurile la cercetarea disciplinară, consemnate în procesul verbal întocmit, această recunoaştere, aşa cum a reţinut şi prima instanţă.
2. În plus, în anexa nr. 1 a Hotărârii nr. 107/1.07.2006 invocată de recurentă, au fost menţionate criteriile în raport de care se acordă prima de eficienţă lunară, care sunt legate în mod strict de eficienţa staţiei şi nu se prevăd alte criterii pe baza cărora se acordă această primă, criterii care să justifice măsura luată de recurentă.
3. Împrejurarea că instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei atacate că printr-o hotărâre judecătorească anterioară, ce a fost indicată, s-a admis contestaţia formulată de T.J. împotriva deciziei nr. 567/2005 emisă de recurenta intimată, decizie care a fost anulată, cu consecinţele ce decurg din aceasta, situaţie ce corespunde realităţii, fără ca aceasta să aibă legătură însă cu decizia contestată în prezenta cauză, nu poate afecta legalitatea şi temenicia sentinţei atacate, câtă vreme nu acesta a fost considerentul pentru care prima instanţă a admis contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 463/30.05.2007 emisă de recurentă, ci altele au fost argumentele de fapt şi de drept care au justificat anularea acestei decizii.
Sursă: (Curtea de Apel Ploieşti, Secţia pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia nr. 1523 din 15 august 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Aspectele la care se referă contestatorul în cuprinsul cererii nu se pot încadra în noţiunea de greşeală materială evidentă la care se referă dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează o pretinsă greşeală de judecată, ce nu poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare.
2. Nici cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare speciale, prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu este incident în cauză, câtă vreme se constată că prin decizia atacată instanţa de recurs a răspuns, conform argumentelor expuse în considerentele deciziei, criticii aduse în motivarea recursului vizând netemeinicia sentinţei instanţei de fond.
Sursă: (Curtea de Apel Ploieşti, Secţia pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia nr. 4 din 9 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă a fost operată de către ITM în carnetul de muncă al reclamantei – deci şi-a produs efectele – la data de 28.11.2007. În consecinţă, decizia de revocare nr. 4/2008 nu mai poate produce niciun efect asupra decizie nr. 3/2007, deoarece acesta a intrat în circuitul civil, astfel că nu are nicio relevanţă juridică sub acest aspect faptul că decizia de revocare a fost sau nu comunicată ITM-ului sau reclamantei, important fiind data la care a fost emisă raportat la data când decizia nr. 3/2007 şi-a produs efectele.
2. Comunicarea deciziei nu se confundă cu luarea la cunoştinţă despre conţinutul ei. Comunicarea nu este necesar să se facă prin scrisoare recomandată, putându-se face şi prin alte mijloace – fax sau înmânare către persoana destinatarului, dar este necesar ca această decizie să ajungă la cel vizat. Depunerea deciziei la dosarul cauzei nu echivalează cu comunicarea ei către reclamantă, deoarece decizia a fost depusă în apărare de către pârâtă, iar reclamanta nu a fost prezentă la niciun termen de judecată. Mai mult, deşi pârâta avea cunoştinţă din cuprinsul acţiunii de noul domiciliul al reclamantei, a comunicat decizia la domiciliul vechi al acesteia şi care apărea în contractul de muncă, invocându-şi practic propria culpă în necomunicarea corespunzătoare a deciziei.
3.. În ceea ce priveşte rămânerea fără obiect a capetelor privitoare la reintegrare şi plata drepturilor salariale pe motiv că reclamanta a fost invitată prin decizia de revocare să-şi reia lucrul, iar drepturile salariale au fost achitate, Curtea reţine că invitaţia nu a fost comunicată reclamantei, iar în condiţiile în care decizia de revocare nu şi-a produs efectele, până la desfiinţarea pe cale judecătorească a deciziei de desfacere a contractului de muncă al reclamantei aceasta nu avea cum să revină la locul de muncă.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr. 1181 din 18 decembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Potrivit art. 154 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, jurisdictia asigurarilor sociale se realizeaza prin tribunale si curti de apel, tribunalele solutionand în prima instanta litigiile privitoare la modul de calcul si de depunere a contributiei de asigurari sociale; modul de stabilire a majorarilor de intarziere; inregistrarea, evidenta si certificarea contributiei de asigurari sociale; deciziile de pensionare; refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurari sociale; modul de stabilire si de plata a pensiilor, a indemnizatiilor si a altor drepturi de asigurari sociale; plangerile impotriva proceselor verbale de contraventii incheiate conform prezentei legi; contestatiile impotriva masurilor de executare silita, dispuse în baza prezentei legi; alte drepturi si obligatii de asigurari sociale nascute în temeiul prezentei legi (art. 155 din Legea nr. 19/2000).
2. În ceea ce priveste jurisdictia asigurarilor sociale, aceasta are un obiect specializat, circumscris prevederilor cuprinse în art. 155 din Legea nr. 19/2000.
Tribunalul a incalcat dispozitiile privitoare la competenta materiala, hotararea pronuntata fiind afectata de nulitatea prevazuta de art. 105 alin. (1) C. proc. civ.
Sursă:
(Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr. 8449 din 26 (3) octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Pârâtului nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, deoarece, prin admiterea cererii formulate în vederea angajării unui avocat, precum şi prin chemarea de trei ori la interogatoriu, instanţa i-a dat posibilitatea acestuia să îşi formuleze apărările.
2. Potrivit art. 284 alin. (2) Codul muncii cererile referitoare la conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, or, după caz, sediul. Cum în speţă reclamanta are sediul în municipiul Rm. V, competenţa de soluţionare a prezentei cauze revine, potrivit dispoziţiilor legale arătate mai sus, Tribunalului Vâlcea.
3. Din cuprinsul dosarului de fond rezultă că pârâtul a fost legal citat pentru termenul din 3.06.2008, astfel că în mod corect instanţa a păşit la judecată. Susţine recurentul-pârât că nu s-a putut prezenta la judecată deoarece era bolnav, însă el nu a adresat nicio cerere în acest sens instanţei şi nici nu a depus adeverinţa medicală de care a făcut vorbire în motivele de recurs.
Sursă:
(Curtea de Apel Piteşti, Secţia Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Minori şi Familie, Decizia Civilă nr. 699/R-CM din 6 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. La data introducerii acţiunii, sediul federaţiei Sindicale „I.I.” S.A. era în Râmnicu V, (...) şi conform art. 284 Codul Muncii, competenţa teritorială era a Tribunalului Vâlcea. Pe de altă parte, membrii în numele cărora a fost solicitat dreptul au domiciliul în municipiul Râmnicu V. Acesta a constituit şi motivul pentru care Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale – a admis excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe şi s-a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Vâlcea.
2. Şi cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, nefiind încălcat dreptul de apărare al recurentei. Din examinarea actelor dosarului, rezultă că raportul de expertiză a fost depus la dosarul cauzei la data de 19 noiembrie 2007, deci cu 7 zile înainte de termenul de judecată fixat de instanţă la data de 26 noiembrie 2007. Pentru a lua cunoştinţă de raportul de expertiză, instanţa a acordat termen la data de 10 decembrie 2007, termen până la care recurenta putea să formuleze obiecţiuni.
3. Cu privire la modul de calcul al sumei, prezumţia împărţirii în mod egal a sumei totale de 6 miliarde lei a fost aplicată numai după ce, instanţa a pus în vedere recurentei ca în baza dispoziţiilor Codului muncii, să depună înscrisuri din care să rezulte modul de distribuire a sumelor către salariaţii beneficiari.
Sursă:
(Curtea de Apel Piteşti, Secţia Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Minori şi Familie, Decizia Civilă nr. 275/E-CM din 26 martie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. În rejudecare, instanţa de fond nu a pus în discuţie şi nu a avut în vedere îndrumările statuate de instanţa de recurs deşi, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecarea fondului.
1. Stabilirea stării de fapt este atributul exclusiv al instanţei de fond iar aceasta trebuia să se raporteze pe baza administrării dovezilor necesare corectei soluţionări a litigiului. Or, instanţa de fond avea obligaţia să ia în cercetare faptele şi să administreze probele necesare, urmând ca soluţia dată să se bazeze pe cercetarea aprofundată a tuturor circumstanţelor de fapt ale cauzei.
Sursă:
(Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr.
736/R din 3 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Fiind vorba despre pretenţiile pe care intimata-reclamantă le invocă ca avându-şi izvorul în raporturile juridice de muncă cu recurentul-pârât, pe baza angajamentului de plată ce a fost semnat de acesta, competenţa aparţine instanţelor specializate de dreptul muncii.
2. Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Însă, în materia dreptului muncii, răspunderea patrimonială are un caracter specific, izvorând din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare de către salariat a unor obligaţii ce rezultă din contractul individual de muncă şi are drept consecinţă crearea unei pagube pentru angajator. Chiar asumarea unei obligaţii de dezdăunare printr-un angajament de plată de către salariat nu-şi poate produce efectele decât în condiţiile specifice răspunderii patrimoniale, pentru pagubele produse de către salariaţi din vina şi în legătură cu munca lor.
3. Cu ordinul de plată nr. 239/27.05.2008 emis de BRD – Agenţia M – s-a făcut dovada plăţii sumei de 3942, 53 lei către beneficiarul (...) B. SRL de debitor, respectiv (...) E. SRL D. În condiţiile arătate urmează a se constata că prezenta cauză a rămas fără obiect debitul în discuţie fiind însuşit şi achitat de către cumpărătorul mărfii, respectiv (...) E. SRL D.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr. 559/R din 8 septembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Situaţia contestată de către recurentul pârât se referă la faptul că activităţile desfăşurate la noul angajator (...) E. SA P – punctul de lucru B – nu s-ar încadra în activităţile care sunt vizate de clauza de nenconcurenţă din actul adiţional respectiv faptul că el lucrează pentru divizia textile linoleum şi mochetă, produse care sunt total diferite de produsele vizate de clauza de neconcurenţă: materiale de construcţii şi finisaje. Or, asemenea susţinere corect nu a fost primită de către instanţa de fond şi nu poate fi primită nici în recurs.
2. La reclamantă pârâtul a fost angajat pe funcţie de agent de vânzări pe departamentul parchet, unde deţinea un portofoliu de clienţi. Or, materialele care intrau în zona de activitate a pârâtului la noua unitate angajatoare – mochetă, linoleum – fac parte din zona de produse: materiale de construcţii şi finisaj, aşa cum de altfel ele sunt menţionate în „clasificarea activităţilor din economia naţională” aprobată prin Ordinul nr. 601/2002 unde la capitolul lucrări de fisinaje intră: acoperirea cu parchet, cu mochetă, cu linoleum.
3. Nu s-a făcut nicio dovadă certă a angajării pe posturi certe a recurentului cât şi a celorlalţi angajaţi ai (...) E. SA, respectiv pe activităţi legate de anumite produse, actele depuse: contractul individual de muncă, fişa postului nedovedind acest lucru mai ales că recurentul avea ca atribuţie ca „Director zonă” activităţile de vânzări „în zonă” a produselor din stocul depozitului zonal şi nu pe produse inclusiv activităţile de marketing, oferte etc.
4. Este adevărat că S.C. E. S.A. se regăseşte în lista cu societăţi concurente cu S.C. B. SRL însă chiar societatea intimată a precizat, în această listă că are în vedere doar anumite departamente la care nu se poate angaja fostul salariat, considerându-se în mod logic, că numai prin angajarea la aceste departamente s-ar duce atingere clauzei de neconcurenţă. A interpreta altfel înseamnă a aduce atingere principiului libertăţii muncii prevăzut de art. 3 Codul Muncii şi garantat prin Constituţie, cu atât mai mult cu cât chiar art. 23 Codul Muncii prevede că „clauza de neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care o deţine.” Aceasta este şi raţiunea pentru care chiar societatea intimată a înţeles să interzică foştilor salariaţi angajarea la anumite departamente din societăţi considerate concurente şi la societăţile, în ansamblul lor.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr. 186/R din 24 martie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Potrivit art. dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă „Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţată de instanţa de fond” şi, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ. Cum în cauză recurentul reclamant nu a respectat aceste dispoziţii legale, a depus cererea de recurs cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999, cu toate că hotărârea recurată i-a fost comunicată la adresa indicată în dosar, nu a formulat cerere de repunere în termenul de recurs şi nu a produs probe prin care să dovedească faptul că a fost împiedicat printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să declare recursul în termen, excepţia va fi admisă şi recursul va fi respins ca tardiv formulat.
Sursă:
(Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, pentru Cauze cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia Civilă nr. 608/CM din 16 iulie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Acţiunile în constatare nu sunt excluse de la jurisdicţia muncii, vechimea în muncă fiind o consecinţă a desfăşurării unei activităţi în calitate de salariat. Acţiunea aşa cum a fost formulată nu este lipsită de obiect întrucât obiectul acesteia îl reprezintă chiar constatarea existenţei unui drept şi nici nu este inadmisibilă, întrucât reclamantul nu avea o acţiune în realizarea dreptului.
2. Condiţiile efectuării stagiului, asigurarea consilierului juridic îndrumător, definitivarea şi celelalte condiţii din perioada stagiului sunt cele prevăzute în Legea pentru exercitarea profesiei de avocat şi statutul profesional al acesteia, care se aplică în mod corespunzător. De asemenea, în ceea ce priveşte definitivarea în funcţia de consilier juridic, pe baza vechimii în celelalte profesii juridice, se aplică în mod corespunzător prevederile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.Acţiunea trebuia admisă în parte întrucât nu se pot face confuzii între o activitate care este recunoscută de lege ca fiind muncă cu caracter juridic şi funcţia de consilier juridic care este reglementată printr-o altă lege specială. Pentru aceste considerente sunt apreciate ca întemeiate susţinerile recurentei în sensul că activitatea desfăşurată de reclamant nu poate fi asimilată cu cea a consilierilor juridici.
3. Motivul referitor la înscrierile din carnetul de muncă nu poate fi luat în considerare întrucât recurenta a formulat recurs numai împotriva sentinţei nr. 461/2008, nu şi împotriva sentinţei civile nr. 552/27.08.2008 a Tribunalului Brăila prin care s-a completat sentinţa de mai sus şi care trebuia atacată cu recurs în mod separat.
Sursă: (Curtea de Apel Galaţi, Secţia privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 796/R din 17 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Deşi în litigiile de muncă sarcina probei revine angajatorului conform art. 287 din Codul Muncii, în condiţiile în care recurenţii au susţinut că intimata nu a contestat evaluarea, aceasta trebuia să dovedească faptul pozitiv contrar, respectiv că a urmat această procedură, ceea ce nu s-a realizat.
2. Art. 109 alin. (2) C. proc. civ. prevede că în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege; dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
3. Reclamanta nu a respectat condiţia extrinsecă a cererii de chemare judecată instituită de art. 19 din H.G. nr. 749/1998. Această procedură, în care soluţionarea contestaţiilor introduse de persoanele interesate este atribuită organului ierarhic superior celui care a emis actul, este obligatorie deoarece nu întruneşte elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie-caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenta, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective. În consecinţă, procedura prealabilă nu este o jurisdicţie specială administrativă, facultativă conform art. 21 alin. (4) din Constituţie.
4. În cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prima instanţă aplicând greşit dispoziţiile legale menţionate anterior.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1277/R din 6 iunie 2008, www.jurisprudenta.org )
-
1. Contestatorul beneficiază de rezervarea catedrei la unitatea intimată potrivit prevederilor art. 101 alin. (1) din Legea nr. 128/1997, privind statutul personalului didactic, precum şi prevederile art. 6 alin. (3) al Ordinului Ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 3958/2005. Recurentul a încălcat prevederile legale menţionate anterior, situaţie în care măsura suspendării contractului individual de muncă a fost anulată, cu toate consecinţele legale, respectiv repunerea în drepturi şi plata drepturilor salariale, în condiţiile în care suspendarea prestării muncii de către salariat s-a dispus nelegal de către angajator şi culpa pentru situaţia creată aparţine acestuia.
Sursă: (Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 9397 din 29 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org )
-
1. Potrivit prevederilor art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de fond, iar potrivit art. 82 din acelaşi act normativ, dispoziţiile sale se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă, astfel că recursul intentat de contestatoarea-recurentă este nul.
2. În contextul în care nu s-au produs probe din care să rezulte cu certitudine o altă dată de înregistrare a cererii pentru acordarea indemnizaţiei de şomaj, iar conform prevederilor legale sus arătate stagiul de cotizare minim se calculează raportat la data depunerii cererii ( nu la data încetării raporturilor de muncă ori la data completării carnetului de muncă) s-a constat că stagiul de cotizare al petentei este incomplet cu 3 zile.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 76 din 7 februarie 2008, www.jurisprudenta.org )
-
Potrivit art. 12/6 alin. (4) O.U.G. nr. 95/2002 „nu beneficiază de venit de completare persoanele concediate în condiţiile art. 12, care au contracte individuale de muncă pe durată nedeterminată încheiate până la 1.01.2004, care se încadrează în muncă la societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, de la data reîncadrării.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Cauze cu Minori şi de Familie, Decizia civilă nr. 30 din 17 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Susţinerea recurentului conform căreia a făcut dovada că în zilele în care i s-a imputat absenţa nemotivată a fost prezent la locul de muncă nu este fondată, condica de prezenţă semnată de recurent în zilele respective conţinând şi menţiunile intimatei din care rezultă că de fapt, recurentul nu a fost prezent în zilele de 13-15.12.2005, iar în ziua de 7.12.2005 a absentat nemotivat 4 ore.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru Minori şi Familie, Decizia civilă nr. 1950/R din 14 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Instanţa nu putea face abstracţie de o hotărâre judecătorească irevocabilă care în privinţa contestatorului produce efecte retroactive respectiv de la data de 7.03.2007 când practic raporturile de muncă dintre părţi au încetat definitiv în temeiul art. 61 lit. a) Codul Muncii.
Ceea ce invederează reclamantul cu privire la obligativitatea pentru unitate la reîncadrare, în momentul de faţă ar fi presupus o simplă formalitate care odată cu pronunţarea deciziei civile nr. 1214/2007 ar fi presupus doar alte rectificări în carnetul de muncă al recurentului şi nu consecinţe juridice favorabile acestuia.
Faptul că dispoziţia de concediere nr. 60/7.03.2007 a rămas în vigoare nu face decât ca decizia în prezent atacată să rămână fără efecte, astfel încât recurentului nu îi mai creează niciun prejudiciu.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 718 din 26 iunie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Având în vedere nepronunţarea asupra unui capăt de cerere în speţă, devin incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. care statuează că: „în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului (...) instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea D.”
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 969 din 23 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Conform art. 80 din Legea 168/1999 în cauzele care au ca obiect soluţionarea conflictelor de drepturi termenul de recurs este de 10 zile.
Sursă: (Curtea de Apel Timişoara, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 1108/R din 21 mai 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Este nefondată critica vizând retroactivitatea acestei hotărâri de guvern pentru faptul că vizează perioada de după 18.03.1969, deşi actul normativ este emis în 1990.
Trebuie însă precizat că acest act nu retroactivează, ci doar prevede că se aplică personalului care era în activitate la acea dată pentru tot intervalul menţionat, situaţie în care s-au încadrat şi reclamanţii, şi nu şi celor care nu mai erau în activitate.
2. Este netemeinică invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive de către pârâtă, câtă vreme din înregistrările existente în carnetele de muncă ale reclamanţilor a reieşit că aceştia au fost încadraţi în muncă la C.F.R. – Şantier Instalaţii C.T. T – deci au fost angajaţii acestei societăţi.
3. Unitatea a recunoscut grupa I de muncă reclamantului, respectiv grupa a II-a de muncă conform H.G. nr. 1223/1990, în prezent abrogată, şi Ordinului nr. 50/1990, fiind de reţinut că aplicarea acestora este atributul conducerii unităţii împreună cu sindicatele libere de a stabili încadrarea într-o grupă de muncă sau alta şi să nominalizeze funcţiile şi persoanele care se încadrează în aceste categorii şi nu atributul instanţelor de judecată.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 845 din 2 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Numai în situaţii excepţionale, determinate de inexistenţa unui fond locativ adecvat în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea magistratul, contractul de închiriere poate avea ca obiect o locuinţă situată în altă localitate din circumscripţia aceluiaşi tribunal.
2. Reclamanta nu a făcut dovada că în Municipiul M nu există spaţii locative care să nu întrunească exigenţele minimale pentru locuinţe prevăzute de lege şi că se încadrează în situaţia excepţională reglementată de art. 23 alin. (1) teza a II-a din O.U.G. nr. 27/2006.
3. Legiuitorul nu putea să aibă în vedere când foloseşte noţiunea de „fond locativ adecvat” decât acele exigenţe minimale specifice tuturor locuinţelor, tocmai pentru a nu crea discriminare între magistraţi şi ceilalţi funcţionari.
Sursă: (Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, pentru Cauze cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia civilă nr. 513/CM din 16 iunie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Din cuprinsul hotărârii însă se observă vă instanţa a omis să se pronunţe asupra, capătului de cerere referitor la acordarea daunelor morale şi materiale.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 75 din 7 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
Sporul de 30-40% acordat între momentul adoptării O.U.G. nr. 43/2002 şi cel al intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006 şi sporul de vechime reglementat de O.U.G. nr. 27/2006, conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 19/2000, intră în baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi astfel la stabilirea pensiei este obligatoriu trebuie a se avea în vedere şi acestea. În consecinţă se va obliga pârâta Curtea de Apel Cluj să comunice pârâtei Casa Judeţeană de Pensii C venitul pe care l-ar fi realizat reclamanta prin acordarea sporului de 40%, pentru perioada 1.10.2004-10.04.2006, respectiv 25% pentru perioada 1.10.2004-12.03.2007, conform Legii nr. 303/2004 şi va obliga pârâta Casa Judeţeană de Pensii C să calculeze pensia de serviciu a reclamantei pentru perioada 1.10.2004-10.04.2006 cu luarea în considerare sporului de 40% şi pentru perioada 1.10.2004-12.03.2007 cu luarea în considerare a sporului de 25%, conform veniturilor comunicate de către pârâta Curtea de Apel Cluj şi să acorde reclamantei diferenţa neachitată din drepturile de pensie de serviciu astfel calculate.
Sursă: (Curtea de Apel Cluj, Secţia Civilă, Muncă şi Asigurări Sociale, pentru minori şi familie, Decizia civilă nr. 2193/R din 6 noiembrie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Prin decizia unilaterală emisă în mod nelegal de unitate reclamanta a fost împiedecată să desfăşoare un program de muncă de 8 ore şi să primească o salarizare corespunzătoare acestui program. Singura modalitate de recuperare a prejudiciului astfel suferit de reclamantă este aceea de obligare a unităţii la plata diferenţei de salariu pentru cele 2 ore zilnic pentru care aceasta nu a putut presta activitate.
2. Potrivit dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 168/1999 termenul de recurs în materia litigiilor de muncă este de 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătoreşti de către instanţa de fond.
3. Pârâta a operat o modificare unilaterală a contractului individual de muncă sub aspectul timpului de muncă reducându-l de la 8 ore la 6 ore zilnic fără a avea acordul salariatului. Această modificare este interzisă expres de dispoziţiile art. 41 alin. (1) Codul Muncii.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia Civilă nr. 267 din 20 martie 2008, www.jurisprudenta.org)
-
1. Anularea unei decizii de concediere are de drept efectul reintegrării angajatului pe postul anterior ocupat. Faptul că această decizie a fost comunicată cu întârziere nu conduce la nulitatea ei ci are efecte doar în privinţa momentului de la care îi este opozabilă angajatului, respectiv în privinţa momentului de la care acesta este dator a se prezenta pentru a presta muncă.
2. Atitudinea angajatorului de a revoca decizia emisă vădit cu încălcarea dispoziţiilor legale nu poate fi calificată că fiind un abuz de drept, atâta vreme cât prin conduita sa, acesta nu a făcut decât să asigure respectarea legii.
Sursă: (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia civilă nr. 1159 din 11 decembrie 2008, www.jurisprudenta.org )