Pârâta nu a făcut dovada, în faţa instanţa de fond că nu ar fi avut loc o concediere colectivă şi nici că a respectat procedura impusă de dispoziţiile art. 70-71 Codul Muncii aşa cum corect s-a reţinut. Prin urmare, s-a reţinut în mod justificat că sunt incidente dispoziţiile art. 76 Codul Muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege fiind lovită de nulitate absolută.
Potrivit dispoziţiilor art. 78 Codul Muncii instanţa a dispus, în mod corect, anularea deciziilor de concediere şi cu privire la acest aspect criticile pârâtei nu sunt fondate. Instanţa, în raport de dispoziţiile imperative ale Codul Muncii, era însă obligată ca odată cu anularea concedierii să oblige angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
În conformitate cu dispoziţiile art. 78 Codul Muncii în cazul în care constată nulitatea concedierii sau netemeinicia ei instanţa anulează decizia de concediere, obligă la despăgubiri egale cu drepturile salariale şi la solicitarea salariaţilor va repune părţile în situaţia anterioară concedierii. Reclamanţii nu au solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară dar fără niciun temei legal au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de concediere şi la respectarea preavizului, o asemenea obligaţie neputând fi impusă angajatorului.
Pârâta a dovedit prin statele de plată depuse la dosar, plata a 3 salarii compensatorii şi a îndemnizaţiei de concediere astfel că acest motiv de recurs a rămas fără obiect.
(Curtea de Apel Timişoara, Secţia Litigii de Muncă, Decizia civilă nr. 207 din 14 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)