s Noi teorii în dreptul muncii (II): Prezentarea şi analiza Legii din 1912 - primul Cod al muncii român (1)
23 Ianuarie 2012

Noi teorii în dreptul muncii (II): Prezentarea şi analiza Legii din 1912 - primul Cod al muncii român (1)

Fotografie autor

Adoptată în 1912, Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, cunoscuta şi sub numele de Legea Neniţescu, după numele iniţiatorului ei, este un adevărat cod al muncii, atât prin istoricul sau, prin câmpul general de aplicare cât şi prin reglementarea instituţiilor sale.

Legea din 1912 este structurata în cinci capitol, din care numai primul capitol “Despre organizarea meseriilor” prezintă importanţa pentru material pe care o analizam, celelalte patru capitole reglementează asigurările sociale, pe care le-am analizat cu alta ocazie [1].

De asemenea din primul capitol numai primele şase secţiuni reprezintă reglementarea raporturilor de munca dintre patroni şi lucrători, celelalte secţiuni reglementând organizarea breslelor şi a corporaţiilor.

 

1. Câmpul de aplicare

Ca şi Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicata şi Legea din 1912 reglementează în primele sale articole câmpul de aplicare al legii.

Spre deosebire însă de legiuitorul din 2003 care a delimitat câmpul de aplicare al legii printr-o definiţie [2], legiuitorul de al 1912, preluând structura Legii meseriilor din 1902, care la rândul ei are ca model statutul breslei, defineşte câmpul de aplicare al legii prin enumerarea tuturor meseriilor, încercându-se o enumerare exhaustiva, acordând însa, spre deosebire de Legea din 1902, Casei centrala a meseriilor, creditului şi asigurărilor  muncitoreşti prerogativa de a „mari numărul meseriilor” [3].

Dar, asemănător statutelor breslelor, legiuitorul optează pentru enumerarea meseriilor cărora li se aplica legea, fiind din acest punct de vedere o legislaţie de trecere între reglementarea contractului de munca prin statutul breslelor şi reglementarea relaţiei de munca pe principii specifice. Nicolae Iorga menţiona următoarele bresle: „alte breasle de pintr’alte târguri şi oraşe, cari erau, pe la 1730, blănarii întâiu, apoi, după însemnatate şi cinste, ca şi după câştigul ce putea prinde fiecare, croitorii, ceprazarii, abagerii, sahaidacarii, zlatarii, cismarii, sapunarii, curelarii, meserciii sau macelarii, olarii, traistarii, teslarii, şelarii, lacatuşii, pânzarii, pietrarii, stolerii, soronarii, talpalarii, faclierii şi barbierii”. Aşadar, legea de la 1912 nu face altceva decât se menţioneze meseriilor cărora li se aplica, pentru a realiza astfel o unitate de reglementare, incluzând în câmpul de aplicare al noii legi pe lânga toate meseriile care se desfășurau în cadrul breslelor, desfiinţate de altfel, şi pe lucrătorii din fabrici.

Spre deosebire de Legea meseriilor din 1902 care avea un câmp de aplicare restrâns, fiind incluşi numai lucrătorii din bresle, prin articolul 2 din Legea din 1912 câmpul de aplicare se extinde fiind incluşi toţi lucrătorii, indiferent că aceştia „lucrează pe socoteala lor sau pe socoteala altuia, fie acesta meşter, întreprinzator sau fabricant” [4], inclusiv cei din fabrici, stabilimente industriale, precum şimeşteşugarii din comunele rurale. Acesta este motivul pentru care am apreciat că primul Cod al muncii român îl reprezintă Legea din 1912 şi nu Legea meseriilor din 1902, deoarece aceasta din urma avea un câmp de aplicare restrâns.

De asemenea, Legea Neniţescu se aplica şi lucrătorilor străini, cu condiţia ca şi românii să se bucure de același tratament în ţara de origine a străinului (art. 5 alin. (1) din Legea din 1912) [5]. Cu excepţia acestei condiţii de reciprocitate şi Codul muncii din 2003 cuprinde prevederea legislativa conform căreia „dispoziţiile acestuia se aplica şi cetăţenilor străini sau apatrizi încadraţi cu contract individual de munca, care prestează munca pentru un angajator român pe teritoriul României” (art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003).

Aşadar, găsim o similitudine, între Legea din 1912 şi Codul muncii din 2003, atât în ceea ce priveşte reglementarea câmpului de aplicare dar şi în ceea ce priveşte structura legii: ambele legi încep cu câmpul de aplicare, apoi cu reglementarea muncii străinilor.

Reglementarea muncii străinilor o regăsim şi în statutele breslelor, care însă nu aveau voie să muncească. „«Streinii» n’au voie să lucreze blanarie, nici să jupoaie, să «scoata pielceale» pentru acest scop, supt pedeapsa confiscarii lor şi a unei amenzi foarte mari, de 24 de zloţi” scria Nicolae Iorga în comentariul la statutul breslei blănarilor din Botoşani.

Pct. 7 şi 8 din Statutul Breslei Blănarilor din Botoşani prevedea:

7. De va veni vre unu blanaru streinu şi va vrea să să aşeze la breasla ačasta ca să să hraneasca cu acestu meşteşugu, iaraşu să aibă a da barbînţa deplinu, iaru, nedandu, să nu fie volnicu.

8. Streinii să nu fie volnici a scoate pielceale ce sîntu de meşteşugulu aceştii bresle, asupra cărora să fie puternici cu cartea luminatului Domnu, ca să ia toate pelcealele de la dânşii, după veachea aşazare şi obiceiu, şi înca să dea şi gloaba 24 zloţi”.

 

2. Capacitatea juridica a lucrătorului

Codul muncii din 2003 tratează capacitatea juridica a lucrătorului în art. 13, în care se prevede că  „persoana fizica dobândeşte capacitate de munca la împlinirea vârstei de 16 ani”.

Legea din 1912 tratează instituţia capacitaţii de munca în art. 4, stabilind că tinerii dobândesc capacitate de munca la împlinirea vârstei de 16 ani, cu condiţia ca aceştia să fi dovedit buna purtare [6].

Aşadar, găsim şi din aceasta perspectiva similitudine între Codul muncii actual şi primul Cod al muncii, ambele acte normative reglementează aceeaşi vârsta pentru dobândirea capacitaţii de munca şi anume: 16 ani.

Având în vedere dispoziţiile din epoca privind capacitatea juridica a femei maritate, este normal să găsim în Legea din 1912 dispoziţii speciale cu privire capacitatea juridica a acesteia. Astfel, pentru a presta o activitatea femeia are nevoie de manifestarea de voinţa expresa sau tacita a barbatului. În măsura în care acesta se opunea, femeia nu mai putea să presteze activitate salariata (art. 3 din Legea din 1912).

 

3. Libertatea muncii

Reglementata de actualul Cod al muncii în art. 3, principiul libertăţii muncii este prevăzut şi în Legea din 1912 (art. 6 şi art. 7) din sub forma libertăţii prestării uneia sau mai multe meserii (aşadar curmului de funcţii, reglementat de actualul Cod al muncii în art. 35) şi a libertății de a „lucra nu numai în localitatea unde locueşte, ci şi în oricare localitate) [7].

Aşadar, Legea din 1912 prevedea libertatea de a presta mai multe meserii precum şi libertatea de a presta munca în orice localitate.

 

4. Noţiunea de patron

Legea Neniţescu utilizează termenul de „patron”, spre deosebire de Codul muncii din 2003 care foloseşte termenul de „angajator” „în sensul prezentului cod, prin angajator se înţelege persoana fizica sau juridica ce poate, potrivit legii, să angajeze forţa de munca pe baza de contract individual de munca” (art. 14 alin (1) din Codul muncii).

Articolul 8 din Legea din 1912 definește noţiunea de patron astfel: “Meşterii cari lucrează singuri, pe socoteala lor, precum şi aceia cari întrebuințează în exercitarea meseriei lor ucenici, călfiţe sau calfe, se numesc patroni”.

De asemenea, sunt consideraţi patroni, conform art. 8 alin (2) din Lege “şi întreprinzătorii industriali, cari întrebuințează în lucrările lor ucenici, calfiţe, calfe, meşteri, lucrători şi muncitori”.

Se poate observa similitudinea dintre cele doua acte normative. Numai chestiuni care ţin de tehnica legislativa şi de evoluţia normala a acestei, fac diferenţa dintre cele doua definiţii. Astfel, ambele texte de lege au la baza întrebuinţarea/angajarea forţei de munca.

Legiuitorul din 2003 optează pentru expresia „orice persoana fizica sau juridica”, în vreme de legiuitorul din 1912 utilizează expresii. Astfel, în loc de persoana fizica foloseşte sintagma „meşterii cari întrebuințează” iar în loc de persoana juridica expresia „întreprinzătorii industriali”, ideea fiind însă aceeaşi.

În continuare Legea din 1912 reglementează modalitățile în care o persoana putea să ajungă meşter, eliberarea carnetului de meşter, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării dispoziţiile prezentei legi. Este practic o preluare din statutele breslelor, deoarece acestea reglementau modalitățile prin care o persoana putea să devina calfa şi apoi başcallu. [8]

 

5. Carnetul de munca

Legea din 1912 prevede obligativitatea existenţei unei cărţi pentru fiecare calfa sau lucrător.

Astfel, art. 16 din Lege prevedea ca: „fiecare calfa sau lucrător din fabrica, cu pregătire de meşteşug, sau meseriaş, trebuie să aibă o carte de calfa sau de lucrător. Cartea de calfa sau de lucrător se da în mod obligator, de comitetul breslei respective din reşedinţa judeţului unde se afla înscris”.

Prestarea muncii se putea face numai după prezentarea cartei de calfa sau de lucrător. Primirea la munca de către patron a unei persoane care nu avea cartea de lucrător se sancţiona cu amenda, iar în caz de recidiva cuantumul amenzii era minim dublu.

Astăzi, primirea la munca fără încheierea contractului individual de munca se considera munca fără forme şi se sancționează cu amenda sau chiar închisoare. Este ceea ce acum se numeşte prestarea muncii fără forme legale.

Legea din 1912 în art. 16 alin. (4) şi (5) prevedea: „lucrătorii vor putea însă munci, la început, cincisprezece zile numai în baza dovezii că au făcut la comitetul breslei cerere pentru obţinerea cărții. Acei cari nu se vor conforma acestor dispoziţiuni se vor pedepsi de Casa centrala, cu amenda până la 50 lei în folosul breslei; iar în caz de vor cădea din nou în aceeași vina, cu cel puţin îndoitul amenzii precedente”.

Lucrătorii „întrebuinţaţi în fabrici şi ateliere ca lucrători nemeseriaşi sau muncitori vor trebui să aibă o carte de identitate, eliberata de patron, care şi-o va procura de la corporaţia judeţului” (art. 19). Aceasta carte de identitate se elibera contra unei taxe care se incasa în folosul corporaţiei.

Aşadar, exista similitudine majore între modalitatea de reglementare a relațiilor de munca prevăzuta de Legea din 1912 şi Legea 53/2003 - Codul muncii.

 

6. Registrul de evidenţa a lucrătorilor

Conform art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 500/2011 privind registrul general de evidenţa a salariaţilor [9], fiecare angajator are obligaţia de a înfiinţa şi transmite la inspectoratul teritorial de munca un registru general de evidenţa a salariaţilor şi de a-l prezenta inspectorilor de munca, la solicitarea acestora.

Regăsim aceasta organizare şi în cadrul Legii din 1912. Astfel art. 28 din lege prevedea „comitetul breslei va ţine câte un registru special de toate cărțile de meşter, de cărțile de calfa şi de lucrător, de adeverinţele de ucenic şi de călfiţa; iar consiliul de administraţie al corporaţiei va ţine un registru special de toate cărțile de identitate ale muncitorilor şi lucrătorilor din fabrici fără pregătire de meşteşug”. După cum am văzut exercitarea unei activități fără cartea de meşter, calfa sau lucrător constituia sancţiune.

Un argument în plus că izvorul dreptului muncii trebuie căutat în statutele breslelor şi nu în dispoziţiile Codului civil, rezulta şi din faptul că regăsim un registrul al lucrătorilor şi la 1768. „Registrul, «catastihul», cum îl numiau de sigur blănarii” cuprindea, pe lângă reglementările specifice raporturilor de munca incipiente şi lista tuturor persoanelor care puteau presta activitate ca blănar” [10].

Art. 50 prevedea obligaţia Comitetului breslei de a ţine un registru al ucenicilor şi călfiţelor, arătând în detaliu că un astfel de registru trebuie să conțină:

  • numele, meseria, naţionalitatea, religia şi domiciliul patronului la care s'a învoit ucenicul sau călfiţa;
  • numele şi data naşterii ucenicului sau călfiţei.
  • numele, profesia, naţionalitatea, religia şi domiciliul părintelui sau a îngrijitorului;
  • data înregistrării actului de ucenic sau călfiţa;
  • data eliberării adeverinţei de ucenic sau călfiţa şi actele în temeiul cărora certificatul a fost eliberat;
  • principalele clauze ale contractului;
  • data încetării contractului de ucenic sau călfiţa”.

Legea prevedea obligaţia ca fiecare lucrător să aibă carte de munca, care se păstra, ca şi carnetele de munca reglementate de Decretul 92/1976 privind carnetul de munca [11], de către angajator. Astfel art. 54 din legea din 1912 prevedea că „patronul poate cere şi păstra la sine cartea muncitorului, cartea calfei sau lucrătorului şi cartea meşterului, şi aceştia sunt datori a i-o încredinţa. Aceste acte vor fi înfățișate de patron oricând i se vor cere de cei în drept.”

Ca şi legislaţia actuala şi legea din 1921 interzice primirea la munca fără forme legale. Astfel, teza a doua a art. 55 din Legea din 1912 prevedea că „nici un patron nu va primi în lucru pe un meşter, calfa, lucrător sau muncitor, daca nu-i înfățișează cartea, în care se certifica, sub semnătura fostului patron, timpul şi locul unde a lucrat mai înainte. Daca însă meşterul, calfa, lucrătorul sau muncitorul a stat un timp oarecare fără lucru, se va arata de către preşedintele breslei, pe temeiul mărturiei a trei membri din breasla, timpul cât n'a lucrat.”

Orice înscriere în cartea de munca se făcea numai de către patron şi numai pentru perioada în care lucrătorul şi-a desfășurat activitatea. Era „interzise cu desăvârșire a se face în cărţi observaţiuni, indicări de hotărîri judecătorești sau orice alte semne. Lucrătorul, bresla, corporaţia, Casa centrala sunt în drept a cere preschimbarea unor asemenea cărți”.

Însemnările şi mărturiile neadevărate, dovedite de rea credinţa”, se sancţionau de Casa centrala cu amenda până la 200 lei, iar în caz de recidiva amenda era cel puţin dubla.

Art. 58 prevedea că „patronul care va primi pe un meşter, calfa,lucrător sau muncitor fără carte sau carte cu însemnările arătate mai sus, se va pedepsi de Casa centrala cu amenda până la 100 lei; şi în caz de va cădea din nou în aceeaş vină, cu cel puţin amenda îndoita, în folosul casei de asigurare în contra boalei”.

Dincolo de reglementarea în sine a carnetului de munca, de paralelismul existent între reglementarea meseriilor la 1912 şi reglementările actuale, trebuie remarcata ezitarea legiuitorului cu privire la terminologia pe care o utilizează atunci când vorbeşte de salariaţi, folosind atât termenul de lucrător cât şi cel de muncitor. NU este de mirare, aceeaşi ezitare o întâlnim şi în actuala legislaţie Codul mucii folosind termenul de „lucrător”, în vreme ce legea nr. 62/2011 - Legea dialogului social foloseşte termenul de „angajat”.

 

7. Contractul de ucenicie

Ca şi Legea contractelor de munca din 1929 şi spre deosebire de Legea nr. 53/2003, din care a fost extras contractul de ucenicie, fiind reglementat prin lege speciala, Legea din 1912 reglementează ucenicia.

Numit de Legea Neniţescu „act scris de învoiala” contractul de ucenicie se încheia în forma scrisa, fiind semnat de reprezentantul legal al minorului, de patron dar şi de preşedintele breslei.

Aşadar, avem prima reglementare a unui contract specific de dreptul muncii care trebuia încheiat în scris, iar acesta nu este un contract izvorât din

Ucenicia putea să fie, conform legii, atât cu plata, cât şi fără plata (art. 21); de asemenea Legea reglementa atât condiţiile de admisibilitate (art. 22), cât şi „condiţiile de munca” [12] ale ucenicului şi perioada de ucenicie, care era cuprinsa între 3 şi 5 ani. După parcurgerea perioadei de ucenicie, ucenicul putea să fie promovat „călfiţa sau practicant sau simbriaş, pe timp de unul sau doi ani”.

În măsura în care ucenicul „şi-a făcut toata învățătura la un singur patron”, termenul de călfiţa era de un an, iar daca „schimbase doi sau mai mulţi patroni”, acest termen era de doi ani. După acest termen, călfiţa dobândea adeverinţa, în baza căreia putea cere cartea de calfa (art. 23 din Legea din 1912).

De asemenea, legea prevede sancţiuni pentru patronul care refuza eliberarea documentelor doveditoare cu privire la ucenicie.

Legea stabilea obligaţiile patronului în ceea ce priveşte raportul cu ucenicii, însă nu şi în raport cu lucrătorii, acestea stabilindu-se prin învoiala parţilor conform obiceiului locului.

Astfel, conform art. 39 din Legea din 1912 patronul avea următoarele obligaţii faţa de ucenic:

  • să înveţe pe ucenici şi călfiţe meşteşugul şi sa-i întrebuinţeze numai la lucrul meseriei;
  • să pună pe ucenici şi călfiţe la început la muncile uşoare ale meşteşugului şi mereu să aibă grija ca muncile să fie potrivite cu vârsta şi cu puterile lor;
  • să îngrijească de creşterea morala şi religioasa a lor;
  • să silească pe ucenici şi călfiţe să meargă la şcoala de ucenicie a corporaţiei, a fabricei sau a comunei;
  • să privegheze curățenia lor; în caz de boala sau accident să vestească corporaţia şi pe părinți sau pe acei cari îi îngrijesc;
  • să privegheze ca ucenicii şi calfiţele să aibă, cusut pe haina, semnul distinctiv al breslei lor”.

Legea prevedea doua modalități de încetare a contractului de ucenicie: încetarea contractului cu şi fără preaviz (art. 48 şi art. 49 din Legea din 1912).

Patronul avea dreptul de a dispune încetarea contractului de ucenicie, fără preaviz, în următoarele situaţii:

  • dacă, în urma plângerii patronului, preşedintele breslei constata că ucenicul nu poate învață meşteşugul;
  • dacă acesta insulta sau loveşte pe patron sau pe oricine din familia patronului;
  • dacă ucenicul este atins de o boala molipsitoare”.

Ucenicul avea dreptul să înceteze contractul de ucenicie fără preaviz în următoarele situaţii:

  • „dacă patronul abuzează de dreptul sau de putere părinteasca;
  • dacă patronul sau cineva din ai casei sau atelierului săvârșește acte imorale asupra ucenicului sau călfiţei;
  • dacă sănătatea,ucenicului sau călfiţei ar fi ameninţata prin continuarea lucrului”.

În următoarele situaţii, patronul putea dispune încetarea contractului de ucenicie numai după respectarea unui termen de preaviz:

  • dacă ucenicul sau călfiţa este bolnav mai  mult de doua luni.
  • dacă meşterul încetează exerciţiul meseriei sale, dator fiind în acest caz a despăgubi pe ucenic sau călfiţa de cheltuielile pricinuite”.

Ucenicul, călfiţa, părinții sau cei cari îl îngrijesc puteau dispune încetarea contractul de ucenic sau călfiţa, cu o înștiințare premergătoare de 15 zile, în următoarele situaţii:

  • „dacă patronul nu-şi îndeplineşte îndatoririle legale şi contractuale faţa de el;
  • dacă patronul cade în stare de faliment; în  acest caz şi judecătorul sindic poate desface contractul de ucenic sau călfiţa;
  • dacă patronul îşi strămută atelierul în alta localitate;
  • dacă patronul este atins de o boala care ţine mai mult de o luna sau de o boala molipsitoare şi nu are înlocuitor”.

 


[1] A se vedea Costel Gîlcă „Apariția şi dezvoltarea sistemului de securitate sociala în Romania” în RRDM nr. 1/2006.

[2] "Art. 1 (1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de munca, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementarilor din domeniul raporturilor de munca, precum şi jurisdicția muncii.
(2) Prezentul cod se aplica şi raporturilor de munca reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

[3] „Art. 1. Meseriile supuse dispozițiunilor legii de fata sunt acelea de: "Abagiu, alamagiu, argintar, armuirier; Barbier, blanar, boiangiu, brodist, brutar; Caldarar. caramidar, caretas, caciular, cartonagist, cavaf, ceaprazar, ceasornicar, ceramist, betonist, cizelar, cioplitor în piatra, cizmar, coafor, cofetar, cojocar, corsetier, croitor, cuferar, curelar, cusutoreasa, cutitar; Decorator, dogar, dulgher; Fierar, florist, fochist;  Giuvaergiu, gravor, geamgiu; Incadrator, impletitor de cosuri, de scaune, etc.; instalator de apa, gaz, electricitate, etc.; Lacatus, lampist, legator de carti, litograf, lumanarar; Manusar, mecanic, modista, mozaist; Olar, ornamentist; Palarier, pantofar, parchetar, pavator, perier, plapumar, pictor de firme, poleitor; Rotar, richtuitor; Sapunar, scarar, sculptor, sculptor în lemn. selar, sobar, sforar, strungar, stucator, sepcar, sindrilar, stipuitor; Tabacar, tapetar, tapiter, tamplar, tesator, tinichigiu, tipograf, tricotar, turnator de metale; Umbrelar; Vopsitor; Zidar, zincograf, zugrav; precum şi meseriile similare cu cele de mai sus.
Casa centrala a meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitorești poate mari numărul meseriilor arătate mai sus”.

[4] „Art. 2. - Sunt supuși legii de fata în tot ce privește participarea la breasla:

1. Ucenicii, călfiţele, calfele, lucrătorii din fabrici cu pregătire de meșteșug şi meșterii, cari se îndeletnicesc cu vreuna din meseriile arătate mai sus, fie că lucrează pe socoteala lor sau pe socoteala altuia, fie acesta meșter, întreprinzător sau fabricant;
Meșteșugarii din comunele rurale, cari în exercițiul meșteșugului întrebuințează calfe sau ucenici.

2. Vor participa numai la corporație muncitorii şi lucrătorii nemeseriaşi sau fără pregătire de meșteșug din fabrici, mine şi cariere şi din orice întreprindere industriala”.

[5] “Art. 5. Străinii pot exercita în Romania oricare din meseriile enumerate la art. 1, daca şi Romanii se bucura de aceleași drepturi în Statul ai cărui supuși sunt acei străini. Străinii cari nu se bucura de nici o protecțiune sunt scutiți de aceasta dovada. Casa centrala poate, însa, da autorizarea de a exercita una din aceste meserii, chiar în cazul când nu se va putea constata reciprocitatea. Legea de fata nu schimba nimic din cele statornicite în aceasta materie prin convențiunile internaționale”.

[6] “Art. 4. Nevârstnicii de la 16 ani în sus, cu buna purtare şi sârguința la meșteșug, pot fi declarați de comitetul breslei că majori, în tot ce privește meseria lor”.

[7] "Art. 6. Oricine se poate îndeletnici cu una sau mai multe meserii, dacă îndeplinește condițiunile cerute pentru fiecare din ele.
Art. 7. Orice meseriaș este liber a lucra nu numai în localitatea unde locueşte, ci şi în oricare localitate”.

[8] A se vedea Nicolae Iorga - Breasla blănarilor din Botoșani - Catastihul şi actele ei, Librariile Socec & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naționala, 1911.

[9] Publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 372 din data de 27 mai 2011.

[10] “Ca să fii luotori de sama şi purtatori de grija la toate trebile şi oranduelile breslii, şi noi, breslasii, inca să fimu supusi la toate poruncile ce să va porunci de acesti mai susu aratati, dupa cumu arata şi carte gospodu şi catastivulu; la cari s’au primitu toata briasla şi s’au şi iscalitu mai ğosu. Letu 726[8]: Toderu Muculu blanaru; Tanase capt., blanaru; Todosi sinu Gligore blanaru, epitropu; Stefanu slicaru Caramalau, Lupulu Bordeianu; Ionita Esanu, ginere Soponaru; Pavalu frate lui Mihalache; Tudose tiju; Ionita Dabije; Ionita bratu Neculai; Toderu Zgarce; Ionu bratu Iamandache; Stefanu Camanaru; Manoli sanu popei Dumitrasu otu (?) Barati”.

[11] Publicat în Buletinul Oficial nr. 37 din 26 aprilie 1976.

[12] “Art. 22. Copiii cari n’au împlinit 11 ani nu pot fi primiți că ucenici. Băieții cari au mai puțin de 15 ani şi fetele cari au mai puțin de 17 ani nu pot fi întrebuinţaţi la lucrări primejdioase, vătămătoare sănătății sau nepotrivite cu puterile lor.
Lista lucrărilor primejdioase se va stabili de Casa centrala în urma părerii Consiliului mixt de igiena industrial”.

Contor: 2851 afișări

Costel Gîlcă, 23 ianuarie 2012 13:59

Calificativ

Comentarii

Comentarii
 
banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner