s Noi teorii în dreptul muncii (III): Prezentarea şi analiza Legii din 1912 - primul Cod al muncii român (2)
27 Ianuarie 2012

Noi teorii în dreptul muncii (III): Prezentarea şi analiza Legii din 1912 - primul Cod al muncii român (2)

Fotografie autor

1. Regimul aplicabil contractului individual de munca

Conform art. 31 din Legea din 1912 „legăturile dintre patroni, meşteri, calfe, lucrători, muncitori, călfiţe şi ucenici se statornicesc prin legea de faţa şi prin învoielile parţilor”.

De asemenea, legea prevedea același tip de contract şi pentru lucrătorii din fabrici, statuând în art. 45 alin. (2) că „actele de învoialadintre muncitorii din fabrici şi patroni vor fi de asemenea scutite de taxa de timbru şi înregistrare şi se vor înregistra la corporaţie. Actele odată înregistrate fac deplina dovada a cuprinsului lor”.

Trebuie remarcat faptul că Legea nu face nici o trimitere la dispoziţiile Codului civil, în special la dispoziţiile art. 1410, 1413 şi 1470-1472 din Codul civil, Legea din 1912 fiind foarte explicita şi clara cu privire la regimul juridic aplicabil relaţiilor dintre patron şi lucrători şi anume: legea din 1912 şi contractul dintre parţi, denumit de legiuitorul „învoiala parţilor”.

De ce anume legiuitorul din 1912 a optat pentru utilizarea termenului „învoiala parţilor” sau „act scris de învoiala” în condiţiile în care trecuse jumătate de secol de la adoptarea în România a Codului civil în 1865? Ce anume a determinat legiuitorul să nu facă trimitere la nici o dispoziţie din Codul civil referitoare la contractul de locaţiunea muncii şi a serviciilor? Nu este oare anormal ca după 50 de ani de existenţa a Codului Civil, să regăsim utilizat un termen care nu se regăsește în Codul Civil?

Din perspectiva teoriei actuale conform căreia contractul individual de munca a fost reglementat iniţial în Codul civil, utilizarea de către legiuitorul de la 1912 a termenului de „învoiala parţilor” sau „act scrise de învoiala” pare inexplicabila.

De aceea noi propunem înlocuirea teoriei actule, cu o noua teorie conform căreia contractul individual de munca se regăsește reglementat pentru prima data în statutele breslelor, acesta s-a dezvoltat de sine stătător şi fără nici o influenţa din partea Codului civil. Dispoziţiile art. 1410, 1413, 1470-1472 nu au fost niciodată aplicate relaţiilor de munca.

Daca însă vom accepta teorie pe care noi o propunem şi anume că sursa de inspiraţie, izvorul contractului individual de munca se regăsește în relațiile de munca in interiorul breslelor, astfel cum au fost reglementate prin Statutele breslelor, vom vedea că utilizarea celor termenului de „învoiala parţilor”  este explicabila, este chiar normală şi apare ca o evoluţie fireasca a relaţiei de munca.

Astfel, este normal ca legiuitorul de la 1912 să utilizeze sintagma „învoiala parţilor” sau „act scris de învoiala” având în vedere faptul că aceasta lege înlocuiește Legea meseriilor din 1902, care nu este altceva decât reglementarea la nivel de lege a statutelor breslelor, iar relaţiile de munca din interiorul breslelor erau reglementate de statutele acestora, de obiceiul locului şi de „învoiala parţilor”. În lipsa actelor normative care să reglementeze relaţiile de munca acestea au fost guvernate de anvoiala parţilor, alaturi de obiceiul locului şi statutele breslelor.

 Adoptarea Codului civil nu aduce nici o noutate în ceea ce priveşte reglementarea relaţiilor de munca din interiorul breslelor, nici pe conţinut şi nici pe forma. Codul civil nu impune utilizarea unei anumite forme la încheierea contractului individual de munca, ci el doar aminteşte existenţa unui tip de contract numit locaţiunea muncii, aşa cum am demonstrat deja.

Aşadar, în lipsa unei constrângeri din partea Codului civil, relaţiile de munca, anterioare adoptării Codului civil, bazate aşa cum am precizat pe statutele breslelor, obiceiul locului şi învoiala parţilor vor supravieţui în aceeaşi forma, vor merge paralel cu Codul civil, fără nici o influenţa din partea acestuia, până la prima reglementare legislativa a acestor relaţii – Legea meseriilor din 1902, care transpune un proiect de lege din 1888, li care este dezvoltata ulterior de Legea din 1912, care utilizează terminologia specifica acestor relaţii de munca.

Aşadar, este firesc, natural, în evoluţia normala a lucrurilor ca la 1912 să găsim legiuitorul român precizând cu claritate că relaţiile de munca sunt reglementate de legea speciala şi învoiala parţilor, fără nici o legătură cu dispozițiile Codului civil.

Faptul că Legea din 1912 este o translatare în plan legislativ a statutelor breslelor, rezulta, alături de cele de mai sus şi din compararea conţinutului legii cu cel al statutelor breslelor. Astfel, alături de asemănarea dintre câmpul de aplicare al legii din 1912 şi  statutele breslelor (ambele utilizează tehnica enumerării meseriilor cărora li se aplica1, o alta dovada, o constituie relaţia părintească dintre ucenic şi patron, recunoscuta în mod expres la nivel de reglementare. Astfel, art. 32 din legea care prevede că „ucenicul şi călfiţa sunt sub ascultarea şi ocârmuirea părinteasca a patronului, cu cele”, este similar cu textul regăsit în statutele breslelor care prevedeau că „maistrul era dator la rândul lui sa-l înveţe meşteşugul, sa-i dee hrana şi alimente şi sa-i dee o educaţie părintească”2.

Conform art. 35 din Legea din 1912 „învoielile în numele nevârstnicilor se vor încheia în scris de cei cari îi pot înfățișa legal; în lipsa acestora, de cei cari îi îngrijesc sau de preşedintele breslei”, iar art. 40 prevedea „învoiala scrisa pentru învățătura ucenicului sau călfiţei nevârstnic, încheiata de părinți sau de cei cari îl îngrijesc, cu un patron care nu este meseriaş, va trebui să fie semnata, pe lângă patron, şi de preşedintele breslei”.

Aşadar, pentru minori precum şi pentru ucenici, contractele de munca trebuiau încheiat în forma scrisa de către tutorii acestora. Legea din 1912 foloseşte aceeaşi expresie de „învoiala” şi nu de contract de locaţiunea muncii sau un alt termen consacrat de Codul civil, deoarece aşa cum am arătat legea transpune în practica relaţiile de munca existente în interiorul breslelor şi este normal să preia terminologia specifica acestor relaţii

În situaţia în care nu s-a încheiat un acord scris, legea prevedea că se aplica dispoziţiile normele comune prevăzute în statutele breslelor.

Art. 45 prevedea că „actele scrise de învoiala între ucenici, calfiţe, calfe, lucrători, meşteri şi patroni sunt scutite de orice taxa de timbru şi înregistrare. Aceste acte se vor înregistra la breasla”, iar art. 44 din lege prevedea că „daca între părinții sau tutorii ucenicilor şi călfiţelor nevârstnici şi patroni nu s-a încheiat o învoiala scrisa, atunci, după  termenul de încercare prevăzut în prezenta lege, se va îndatora patronul a îndeplini învoiala obişnuita, arătată în statutele breslei”.

Ni s-a putea obiecta că de fapt aceasta „învoiala a parţilor” nu reprezintă altceva decât forma populara a contractului de locaţiunea muncii prevăzut în Codul civil şi că în realitate ceea ce se încheia era exact acest tip de contract. Astfel cum vom arata în continuare între contractele reglementate de Codul civil şi „învoiala parţilor” nu este nici o legătură, decât cea obişnuita de norma generala a Codului civil, „învoiala parţilor” fiind un contract de sine stătător, specific relaţiilor de munca.

 

2. Termenul de proba

În conformitate cu dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 53/2003 „Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de munca se poate stabili o perioada de proba de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 120 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere”.

Şi Legea din 1912 reglementează perioada de proba. Astfel, art. 33 din lege prevedea „Orice învoiala dintre ucenic, călfiţe, lucrători, muncitori, calfe, meşteri şi patroni nu va fi desăvârşită decât după trecerea unui timp de încercare. Acest timp va fi de o luna pentru ucenici şi călfiţe şi de 15 zile pentru ceilalţi”.

De remarcat şi faptul că reglementarea perioadei de proba atât în actualul Cod al muncii, cât şi în cel din 1912 este plasata cam în aceleaşi articole şi anume în art. 31 din Codul muncii actual şi art. 33 din Legea din 1912, ceea ce dovedeşte, încă o data faptul că Legea din 1912 avea o structura asemănătoare Codului muncii actual, fapt care ne îndreptățește încă o data să afirmam că primul Cod al muncii român este reprezentat de Legea din 1912.

 

3. Timpul de munca

Legea din 1912 reglementa timpul de munca numai pentru minori, timpul de munca al adulţilor nefiind reglementat prin lege. Spre deosebire de Legea din 1906 care prevedea numai 6 ore de munca pentru minori, Legea din 1912 creştea numărul orelor de munca pentru minori, statuând în art. 36:

„Dela vârsta de 11-15 ani nimeni nu poate fi îndatorat să lucreze în fabrici, întreprinderi industriale, ateliere, mai mult de 8 ore pe zi; iar dela 15-18 ani, peste 10 ore pe zi.

Femeile, însa, nici dela 18 ani în sus nu vor fi îngăduite să muncească pesta 11 ore. Aceasta îngăduire nu se va acorda decât în acele industrii unde exista o strânsa legătură între munca femeilor şi aceea a bărbaților şi unde încetarea muncii unora ar atrage suspendarea muncii celorlalţi.

Autorizarea de prelungire de munca se va acorda de Casa centrala”.

Aşadar, legea făcea următoare clasificare:

  • minori între 11-15 ani …………… 8 ore/zi
  • minori între 15-18 ani …………… 10 ore/zi
  • femeile …………… 11 ore/zi

Şi în actuala reglementare găsim dispoziții specifice muncii minorilor. Astfel, art. 112 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicata prevede: „în cazul tinerilor în vârsta de până la 18 ani durata timpului de munca este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămâna”.

 

4. Timpul de odihna

Legea din 1912 reglementează şi timpul de odihna, acordând o pauza de o ora. Astfel în articolul 37 se preciza „munca va trebui întrerupta în cursul zilei cu cel puţin o ora pentru odihna”.

Codul muncii actual reglementează pauza de odihna în art. 134 prevăzând:

„(1) În cazurile în care durata zilnica a timpului de munca este mai mare de 6 ore, salariaţii au dreptul la pauza de masa şi la alte pauze, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.

(2) Tinerii în vârsta de până la 18 ani beneficiază de o pauza de masa de cel puţin 30 de minute, în cazul în care durata zilnica a timpului de munca este mai mare de 4 ore şi jumătate.

(3) Pauzele, cu excepţia dispoziţiilor contrare din contractul colectiv de munca aplicabil şi din regulamentul intern, nu se vor include în durata zilnica normala a timpului de munca.”

Se poate observa similitudinea între cele doua acte normative la distanţa de aproximativ un secol.

 

5. Munca pe timp de noapte

Regăsim în Legea din 1912 şi reglementarea muncii de noapte, este adevărat că numai pentru ucenici, însă având în vedere că nu era reglementata timpul de munca al adulţilor, nici în România dar nici în alte legislaţii occidentale, este firesc să nu găsim nici o reglementare a muncii pe timp de noapte a adulţilor.

Astfel art. 38 din Legea din 1912 reglementa munca de noapte pentru ucenici stabilind că „ucenicii mai tineri de 15 ani şi ucenicele mai tinere de 17 ani nu pot fi întrebuinţaţi noaptea la lucru, şi anume: de la 1  Octomvrie până la 31 Martie, de la orele 8 seara până la 6 dimineaţa; iar de la 1 Aprilie până la 30 Septemvrie, de la orele 8 seara până la 5 dimineaţa”.

Actualul Cod al munci reglementează munca de noapte în Titlul III Timpul de munca şi timpul de odihna, secţiunea 3 Munca de noapte. Art. 125 alin. (1) din Codul muncii prevede că „munca prestata între orele 22,00-6,00 este considerata munca de noapte”.

Putem observa similitudinile dintre cele doua reglementari, evident diferenţa fiind data de condiţiile materiale existente la interval de aproximativ un secol.

 

6. Sancţiunii aplicabile patronului

Ca şi actualul Cod al muncii care reglementează în art. 260 răspunderea contravenţionala a angajatorului, şi Legea din 1912 prevedea sancţionarea patronului în cazul nerespectării dispoziţiilor legale.

Astfel,  în situaţia nerespectării obligaţiilor asumate prin contractul de ucenicie, legea prevedea sancţionarea patronului de către Casa Centrala cu ridicarea dreptul patronului de a mai avea ucenici şi călfiţe minori. În caz de recidiva patronul putea fi sancţionat cu amenda de la 50 al 400 lei.

Pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale patronul putea fi chemat în judecata de părinții sau tutorii ucenicului şi călfiţei, de preşedintele breslei sau de către un controlor, inspector sau împuternicit al Casei centrale.

 

7. Plata salariului şi reţinerea contribuţiilor

Legea Neniţescu prevedea că minorii mai mici de 16 ani au dreptul la salariu, care însă se va plati însă numai părintelui sau reprezentantului legal al minorului.

Astfel, art. 46 alin. (2) din lege prevedea că în situaţia în care „se va dovedi că tutorii sau acei cari îl îngrijesc nu cheltuiesc pentru ucenic sau călfiţa sumele primite, atunci patronul va înştiinţa pe preşedintele breslei, cu a cărui învoire va face plata direct în mâna ucenicului sau călfiţei”.

Pentru minorii mai mari de 16 ani legea prevedea obligaţia patronului de a plati salariul direct acestuia: „Ucenicului şi călfiţei în vârsta de 16 ani i se va plăti în mâna dreptul sau”. (art. 47)

De asemenea, legea prevedea obligaţia patronului de a reţine şi vira contribuţia pentru asigurare în „contra boalei”.

 

8. Clauza de neconcurenţă

Într-o forma incipienta găsim clauza de neconcurenţă reglementata prin Legea din 1912.

Astfel art. 51 şi 52 din lege prevede interdicţia unui patron de a primi un ucenic sau o călfiţa al altui patron. Astfel legea prevedea „nici un patron nu poate primi pe călfiţa sau ucenicul fugar. Patronul de la care a fugit poate readuce cu concursul administraţiei pe călfiţa sau pe ucenicul fugar nevârstnic, afară de cazul când se constata că ucenicul sau călfiţa a fugit din pricina de rea tratare din partea patronului, sau că patronul nu-şi respecta îndatoririle”.

Legea prevedea sancţionarea patronului care primea, cu buna ştiinţa, la lucru un ucenic sau călfiţa al altui patron, acesta fiind obligat să plătească o amenda în cuantum de 100 de lei, iar în caz de recidiva amenda era dubla3.

Aceasta reglementare nu este altceva decât o preluare din prevederile statutelor breslelor. Astfel în Catastihul Breslei Blănarilor din Botoşani găsim reglementata în mod expres, încă de la 1768 care prevedea la pct. 5 „Oricarele meşteru va smomi uceniculu altui meşteru, pre acela ce va smomi, sa-lu globeasca cu 12 zloţi, iaru pe ucenicu să-lu cearte cu 100 toege”.

Aşadar, clauza de neconcurenţă are o vechime atestata mai mare de 300 de ani.

 

9. Demisia

Ca şi actualul Cod al muncii şi Legea din 1912 prevedea posibilitatea lucrătorul de a înceta raportul de munca. Astfel, articolul 59 prevedea dreptul lucrătorului de a demisiona, termenul preavizului precum şi consecinţele demisiei asupra salariului încasat, sau asupra angajamentului prestării muncii cu bucata.

Astfel art. 59 prevedea: „învoiala dintre patron, lucrător, calfa sau meşter poate fi desfăcuta printr-o înştiinţare cu 8 zile înainte. În caz când lucrătorul a primit asupra salariului bani înainte, el nu poate desface contractul decât numai restituind salariul primit. Lucrătorul învoit cu bucata nu se poate folosi însă de aceasta putinţa, ci trebue să isprăvească bine lucrul început”, iar art. 60. Prevedea: „daca patronul da drumul unui meşter, lucrător, calfa sau muncitor fără înştiinţare, sau înaintea termenului de 8 zile, va trebui sa-i plătească salariul cuvenit pe cele 8 zile sau pe zilele curgătoare până la împlinirea termenului de 8 zile. Salariul va fi îndoit, daca el primea şi hrana”.

Observam detaliile pe care Legea din 1912 ţine a le reglementa. Astfel, legea reglementează şi situația salariului, în caz de demisie al salariatului precum şi termenul de preaviz.

Deşi legea prevede că termenul de preaviz este de 8 zile, totuşi pot exista situaţii în care acest termen să fie mai lung şi anume „lucrătorul învoit cu bucata nu se poate folosi însă de aceasta putinţa, ci trebue să isprăvească bine lucrul început”, aşadar termenul de preaviz va expira numai la terminarea lucrări pentru care s-a încheiat contractul.

Regăsim instituţia demisiei şi în cadrul relaţiilor din cadrul breslelor, Nicolae Iorga, în comentariul la Catastihul Breslei Blănarilor din Botoşani precizând „şi purtările cele bune şi cuviincioase începuseră a se strica, şi Andreiu Şlicarul îşi dădu demisia, se supăra, «pentru neascultare şi nesupunere»4 (s.ns)”.

 

10. Încetarea contractului individual de munca

Conform art. 61 din Legea din 1912 patronul putea oricând să dispună încetarea contractului de munca, fără nici un preaviz în situaţia în care lucrătorii:

  • Nu se ţin de condiţiile contractului;
  • Sunt atinşi de o boala molipsitoare;
  • Lovesc sau batjocoresc pe patron sau pe cineva din familia patronului;
  • Săvârșesc înșelăciune sau furtişag;
  • Primejduiesc siguranţa fabricii, atelierului sau casei;
  • Sunt chemaţi a-şi face serviciul militar. Când însă sunt chemaţi la concentrări sau paza în comunele rurale, învoiala nu se desface, dar ei nu au drept la salariu pe timpul cât lipsesc”.

De asemenea şi lucrătorii puteau înceta oricând relaţia de munca. Art. 62 din legea preciza „muncitorii, lucrătorii, calfele şi meşterii pot desface oricând contractul:

  1. Dacă patronul nu lipeşte şi nu anulează timbrele proporţionale pentru asigurarea în contra boalei, invalidității şi bătrâneții:
  2. Dacă patronul calca îndatoririle sale luate prin contract;
  3. Dacă el sau un membru al familiei sale îi loveşte sau batjocoreşte;
  4. Dacă sănătatea sau viaţa lor este primejduita când ar mai lucra înainte;
  5. Dacă patronul sau cineva din casa patronului este atins de o boala molipsitoare, care ar primejdui sănătatea lor”.

Aşadar legea  prevedea, ca şi Codul munci actual, motivele pentru care părțile puteau pune capăt relaţiei de munca, motivele fiind, ca şi în prezent limitativ şi expres prevăzute de lege.

 

11. Protecţia maternității la locul de munca

Legea din 1912 prevedea şi o forma incipienta de protecţia a maternității la locul de munca stabilind în art. 63 că patronul are obligaţia de a reprimi la munca femeia la întoarcerea din concediul de maternitate.

Art. 63. - Femeile nu pot fi întrebuinţate la lucru şase săptămâni după facere. Pentru aceasta lipsa, ele nu-şi pierd locul din atelierul sau stabilimentul unde lucrează”.

 

12. Concluzii

Este de forţa evidenţei că legea din 1912 reprezintă un adevărat Cod al muncii, tratând o serie întreaga de instituţii specifice raporturilor de munca, în conformitate cu dezvoltarea concepţiilor şi a ideilor vremii despre protecţia lucrătorilor, în raport cu dezvoltarea societății din aceea perioada.

O a doua concluzie ce rezulta din aceasta analiza este aceea că tipul de contract utilizat în relaţiile de munca este cel numit „învoiala parţilor” sau „act scris de învoiala” un contract de sine stătător, specific raporturilor de munca, un contract care nu are nici o legătura cu contractul de locațiunea muncii reglementat de Codul civil. Legiuitorul foloseşte numai termenul de „învoiala parţilor” sau „act scris de învoiala”, la aproape 50 de ani de al adoptarea Codului civil, iar aceasta terminologie nu este întâmplătoare, ci dovedeşte faptul că niciodată în practica nu a fost folosit contractul de locaţiunea muncii, acesta fiind utilizat doar în lucrările juridice de specialitate, însă fără nici o legătura cu realitatea faptica.

De asemenea, o a treia concluzie ce rezulta din analiza acestei legi este aceea că dreptul muncii a avut un parcurs paralel cu dreptul civil, ramura de dreptul muncii dezvoltându-se de sine stătător, fără nici o influenţa majora din partea ramurii de drept civil. Adoptarea Codului civil la 1864 nu a avut nici o consecinţa asupra contractului de munca, a relaţiei de munca, deoarece regăsim la aproape 50 de ani de la adoptarea Codului civil, utilizat termenul de „învoiala a parţilor” „act scris de învoiala”, contract specific de dreptul muncii. De asemenea regăsim texte legale din care este îndepărtata în mod expres orice aplicare a Codului civil, cu excepţia normelor generale, prin lege precizându-se că în relaţiile dintre patron şi lucrător se aplica „dispoziţiile prezentei legi şi învoiala parţilor” aşadar fără nici o trimitere la dispoziţiile Codului civil.

În fine, o a patra concluzie care rezulta din aceasta scurta analiza a Legii pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor  muncitoreşti este aceea că originile dreptului munci, ale contractului individual de munca se regăsesc în statutele breslelor şi nu în dispozițiile Codului civil, cele doua ramuri de drept, dreptul munci şi dreptul securității sociale dezvoltându-se paralel, dreptul muncii nefiind o ramura ce se desprinde din dreptul civil, aşa cum în mod constat s-a afirmat.

 


1 Gavriilu, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscopŭ şi Mitropolitu a toata Moldaviia.

In zilele prea-innaltatului şi de Hs. iubitoriului Domnului nostru Io Grigorie Ioanu Calimahu Voevodu au venitŭ innaintea noastra blanarii dinŭ targulŭ Botosanilorŭ şi aŭ cersutŭ că să osabeasca şi eĭ breasla lorŭ cu catastihŭ, dupa obiceaiulŭ altorŭ breasle de pintr’alte targurĭ şi orase” N. Iorga, Breasla blănarilor din Botoșani – Catastihul şi actele ei, Librariile Socec & Comp., C. Sfetea şi Libraria Nationala, Bucuresti, 1911, p. 15

2 Constantin C. Numiran Breslele vechi şi breslele noi, București 1915.

3 Art. 52. - Patronul, care cu știința primește pe călfiţa sau ucenicul fugar, este îndatorat a despăgubi pe patronul părăsit de paguba ce i s’a pricinuit prin fuga ucenicului sau călfiţei şi a plăti 100 lei amenda în folosul breslei; iar în caz de va cadea din nou în aceeaş vina, amenda îndoită. Despăgubirile prevăzute la art. 47, 48, 52 vor fi hotărâte de comisia de judecata, iar amenda, de Casa centrala.

4 N. Iorga, op. cit., p. 23.

Contor: 2603 afișări

Costel Gîlcă, 27 ianuarie 2012 13:56

Calificativ

Comentarii

Comentarii
 
banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner