s Gravă eroare a CEDO în stabilirea situaţiei de fapt în cauza Pastorul cel bun vs. România
7 Februarie 2012

Gravă eroare a CEDO în stabilirea situaţiei de fapt în cauza Pastorul cel bun vs. România

Fotografie autor

 

av. Costel Gîlcă
Director Revista de Drept Social
(Absolvent al Seminarului Teologic Liceal “Sf. Nicolae”
şi al Facultăţii de Drept - Universitatea din București)

 

În esenţă, prin hotărârea pronunţată în această cauză, CEDO a constatat că preoţii au dreptul la înfiinţarea unui sindicat şi a condamnat statul român pentru încălcarea art. 11 din Convenţie.

Mă aşteptam ca hotărârea CEDO să fie ireproșabilă, cel puţin în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt, deoarece raţionamentele, fiind umane, sunt susceptibile de interpretare, în funcţie de filozofia şi viziunea fiecăruia, de puterea de cunoaştere şi de înţelegerea cititorului.

Cu toate acestea, în cauza Pastorul cel bun vs. România, Curtea realizează o gravă eroare în stabilirea situaţiei de fapt, reţinând că preoţii au încheiate contracte individuale de muncă şi că această situaţie nu a fost contestată.

Grava eroare provine din faptul că în paragraful 52 Curtea menţionează că Arhiepiscopia Craiovei, ca parte intervenientă, a arătat că „părţile nu sunt legate printr-un contract supus dreptului muncii şi că, din acest motiv, angajaţii Bisericii nu pot invoca legislaţia muncii pentru a revendica crearea unui sindicat care să le apere drepturilor specifice dreptului muncii” .

În paragraful 64 Curtea reţine că statutul de angajat nu a fost niciodată contestat în faţa jurisdicţiilor interne şi că aceste jurisdicţii se fondează pe acest statut pentru a se pronunţa: „De altfel Curtea precizează că statului juridic al angajaţilor Bisericii nu a fost contestat în faţa jurisdicţiilor interne şi că jurisdicţiile civile se fondează pe acest statut pentru a examina, sub anumite condiţii, legalitatea măsurii concedieri sau pensionării salariaţilor Bisericii”.

Dar acest statut al preoţilor a fost contestat în faţa Curţii de la Strasbourg, după cum rezultă din hotărârea Curţii!

Era de aşteptat ca aceasta să consacre cel puţin un singur paragraf analizei statutului de angajat al preoţilor, deoarece această relaţie nu este un dat ontologic, stabilirea relaţiei juridice dintre preoţi şi Biserica ortodoxă română sau orice alt cult religios recunoscut este fundamentală în stabilirea dreptului preoţilor de a se sindicaliza, mai ales în condiţiile în care Curtea se fundamentează în hotărârea sa tocmai pe statutul de angajat al preoţilor. Într-un silogism logic, este fundamental ca premisele acestuia să fie corecte. Fundamentându-se pe premise false, şi concluziile silogismului vor fi false.

Întreaga hotărâre a Curţii se fundamentează pe prezumpţia falsă că preoţii au o relaţie de muncă în baza unui contract individual de muncă. În mai multe paragrafe Curtea face trimitere la contractul de muncă al preoților, ca şi cum acesta ar fi o realitate necontestată şi necontestabilă.

Astfel„Curtea notează că preoţii şi personalul laic îşi exercită atribuţiile în cadrul Bisericii ortodoxe române în temeiul unui contract individual de muncă” (§§ 64). Angajaţii clerici şi laici ai Bisericii au dreptul să de bucure de drepturi sindicale în aceeaşi măsură ca şi ceilalţi salariaţi” (§§ 62).  „Curtea apreciază că relaţia fondată pe un contract de muncă nu ar putea fi „clericalizată” astfel încât să iasă din sfera de aplicare a oricărei norme civile” (§§ 65).

Curtea nu precizează însă care este temeiul juridic în baza căruia preoţii au obligaţia încheierii unui contract individual de muncă. De unde rezultă faptul că aceştia ar avea încheiate contracte individuale de muncă? Este pur şi simplu o afirmaţie care induce în eroare. Este o afirmaţie atât de puternică şi de clară, încât nici un cititor al acestei hotărâri nu mai analizează dacă preoţii au sau nu au contract individual de muncă1.

De altfel, în măsura în care în legislaţia română preoţii ar fi fost asimilaţi lucrătorilor şi ar fi avut obligativitatea încheierii unui contract individual de muncă, este de forţa evidenţei că s-ar fi aplicat dispoziţiile Legii nr. 54/2003 - Legea sindicatelor.

Curtea nu precizează care este temeiul juridic care impune preoţilor încheierea contractului individual de muncă. Dimpotrivă, legislaţia română, având în vedere Legea cultelor, în virtutea autonomiei cultelor, lasă fiecărui cult dreptul de a alege regimul juridic al relaţiei de muncă dintre preoţi şi cultul religios recunoscut.

Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor2, „cultele îşialeg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări”.

Astfel, sunt culte religioase, precum cel ortodox, musulman ş.a., care au optat pentru o relaţie de slujire şi misiune liber asumată, şi sunt culte, precum cel evanghelic, care a decis să opteze pentru o relaţie fundamentată pe încheierea unui contract individual de muncă.

Astfel, conform art. 123 alin. (7) din Statutul BOR3, raportul între personalul clerical şi Centrul eparhial este unul de slujire şi misiune liber asumată, conform mărturisirii (declaraţiei) solemne publice rostite şi semnate de către fiecare candidat înaintea hirotoniei întru preot.

Conform art. 36 alin. (2) lit. k) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Creştine după Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România4: „Comitetul de presbiteri îndeplineşte următoarele atribuţii: k) angajarea şi desfacerea contractului de muncă al personalului spiritual şi/sau administrativ”.

Observăm aşadar faptul că BOR a optat pentru o relaţie bazată pe slujire şi misiune liber asumată, în vreme ce Biserica Evanghelică a optat pentru o relaţie contractuală cu personalul spiritual.

Este dreptul fiecărui cult religios recunoscut de a optat asupra relaţiei pe care doreşte să o dezvolte cu slujitorii ei, în temeiul dreptului absolut de autonomie recunoscut prin Constituţie şi lege.

În măsura în care se va statua că şi în cadrul BOR trebuie să existe relaţii bazate pe contracte individuale de muncă între preoţi şi Biserică, deşi BOR a optat pentru un tip de relaţie spirituală, atunci vom fi în faţa unei ingerinţe majore a statului în organizarea cultelor religioase, ceea ce este evident inadmisibil din perspectiva jurisprudenţei CEDO, deoarece se încalcă Canonul 34 Apostolic (vom vorbi de acest canon în studiul pe care l-am dedicat relaţiei de muncă a preoţilor).

În concluzie, CEDO a comis o greşeală jenantă în stabilirea situaţiei de fapt în cauza Pastorul cel bun vs. România.

 


1 Precizez că am pierdut mai bine de 5 ore pentru a găsi temeiul juridic în baza căruia preoţii trebuie să încheie contracte de muncă, plecând de la afirmaţia atât de categorică a judecătorilor CEDO că preoţii au contracte individuale de muncă. Concluzia a fost contrară susţinerilor CEDO, preoţii nu au contracte individuale de muncă, ci relaţia lor este una de slujire şi misiune liber asumată.

2 Publicată în “Monitorul Oficial al României”,  partea I, nr. 11/2007.

3 Aprobat prin H. G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008.

4 Aprobat prin H. G. nr. 897/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Creştine după Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 638 din 04/09/2008.

Contor: 3432 afișări

Costel Gîlcă, 7 februarie 2012 12:00

Calificativ

Comentarii

Comentarii
 
banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner