s Preoții nu au drept să se sindicalizeze. Răspuns unui autor
21 Februarie 2012

Preoții nu au drept să se sindicalizeze. Răspuns unui autor

Fotografie autor

 

av. Costel Gîlcă
Director Revista de Drept Social

 

I. Scurtă introducere

Avocatul nu se identifică decât arareori cu cauza pe care o apără sau o reprezintă. El rămâne demiurgul rece şi raţional, încercând să stea departe de pasiunea care cuprinde părţile cauzei, el fiind cel care creează cauza din perspectiva „adevărului juridic”, încercând să o sustragă „adevărului faptic”, sau, dimpotrivă, încercând să le suprapună, în funcţie de tabără în care se află.

Un om de ştiinţă se identifică până la confuzie cu subiectul pe care îl tratează, ideea pe care o prezintă fiind parte integrantă din personalitatea omului de ştiinţă, definindu-l, urmărindu-l toată viaţa.

Avocatul prin definiţie nu este om de ştiinţă, îi lipsește metoda ştiinţifică, aplecarea asupra subiectului dar mai ales anii întregi de studiu asupra unui domeniu, însă exercițiului zilnic al argumentării îl apropie de acesta.

În acest context argumentarea nu trebuie confundată cu ştiinţa argumentării. Trebuie să recunoaştem că nu am studiat niciunde tehnica argumentării, majoritatea încercăm să o dobândim prin experienţă proprie, deci o cunoaştere a posteriorii, sau prin studii, daca a mai rămas timp si energie. Nici elemente de logică nu am studiat în facultate, astfel încât dincolo de puterea logicii fiecărui avocat nu avem multe instrumente la îndemână.

În drept, într-o argumentare (care cuprinde aspecte logice şi aspecte retorice), mai ales dacă argumentarea este orală, uneori aspectele retorice au câştig de cauză în faţa aspectelor logice, mai ales în faţa unui auditoriu nespecializat, dar chiar şi în faţa unui public de specialitate – judecătorii (întotdeauna am spus că judecătorul dă două note, ca la patinaj artistic: una pentru impresia artistică, iar cealaltă pentru meritul tehnic), astfel încât pentru un avocat aspectele retorice sunt un element important.

Şi totuşi, din perspectiva omului de ştiinţă, aspectele logice trebuie să fie cele care interesează, dincolo de retorica în sine, astfel încât pentru credibilitate, logica oricărei argumentări trebuie să fie fără cusur. În măsura în care se va da câştig de cauză retoricii atunci suntem în faţa unui sofism – silogism sau raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punct de vedere al conținutului (fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesențiale ale fenomenelor etc.), adesea folosit pentru a induce în eroare (v. dexonline).

În cele ce urmează vom face o scurtă analiză, din perspectiva logicii, a argumentelor aduse de un autor cu privire al dreptul se sindicalizare al preoţilor.

 

II. Scurtă analiză a argumentelor aduse

1. În argumentul nr. 2 autorul studiului precizează „Constituţia României şi Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor nu retrag dreptul preoţilor de a întemeia sindicate, neavând prevederi speciale sub acest aspect, preoţii fiind socotiţi legitimi cu drepturi fundamentale asemeni celorlalte persoane”.

Citind acest argument se creează imaginea unui om care priveşte în soare şi exclamă: lumina este albă. Relaţia ochi-lumină fiind directă, observaţia este corectă, însă pentru a se putea exprima științific omul nostru are nevoie de un instrument prin care să poată filtra lumina pentru a putea vedea întreg spectrul. Privită prin această prismă, lumina nu mai apare ca fiind albă, ci apare un întreg spectru de culori, de nuanţe. Totul se nuanţează.

Autorul argumentului precizează că nici Constituţia şi nici Legea cultelor nu interzic preoţilor să se sindicalizeze. Această perspectivă de a privi lucrurile este fundamental greşită.

Prisma prin care trebuie filtrată lumina, pentru a putea vedea întreg spectru, este art. 9 din Constituţie şi nu doar art. 40 din Constituţie.

Art. 40 din Constituţie prevede că toţi cetăţenii au dreptul la sindicalizare, dar art. 9 din Constituție vine şi introduce acea prismă care face ca lumină să nu fie albă, pentru simplul privitor, ci să aibă o întreagă paletă de culori, precizând că sindicalizarea cetăţenilor se face în condiţiile legii.

Aşadar, Constituţia stabileşte că toţi cetăţenii au dreptul să se sindicalizeze, însă în condiţiile legii. Care este legea aplicabilă în cazul dreptului al sindicalizare? Este ea Legea cultelor sau Legea sindicatelor? În lipsa tăcerii absolute a legii cultelor, este de forţa evidenţei că Legea specială este Legea nr. 62/2011 (anterior legea nr. 54/2003).

Legea nr. 62/2011 stabileşte că se pot sindicaliza numai persoanele care au încheiate contract individual de muncă.

Aşadar, Constituţia stabileşte ca principiu ca orice cetăţean se poate sindicaliza (art. 40), numai în condiţiile legii (art. 9), adică numai acei cetăţeni care au contract individual de muncă (art. 3 L. 61/2011).

Trebuie cercetat dacă preoţii au contract individual de muncă, însă acest aspect face obiectul altui studiu, aici ne limităm doar a preciza că preoţii nu au raporturi de muncă, ci doar raporturi de slujire şi misiune asumată.

Aşadar, art. 9 din Constituţia României nuanţează dreptul cetăţenilor de a se sindicaliza.

Eroarea de logică în acest argument este lipsa diferenţei specifice şi utilizarea numai a genului proxim.

 

2. În argumentul nr. 3 autorul studiului precizează „Nu există fundament legal pentru care statul să-şi neglijeze cetăţenii care sunt preoţi ortodocşi permiţându-le terţilor să le anuleze posibilitatea de exercitare a unor drepturi fundamentale” (s.ns).

Aici trebuie făcută o precizare prealabilă. Autorul face o confuzie gravă între existenţa unei „fundamentări care a stat la baza adoptării textului de lege” şi existenţa „fundamentului legal”.

Dacă autorul ar fi folosit numai expresia „nu există fundament pentru care statul […]”, atunci acest argument ar fi fost viabil şi s-ar fi putut continua discuţia dacă  hirotonia este sau nu este un motiv pentru care dreptul la sindicalizare să fie restrâns, etc.

Autorul precizează însă că „nu există fundament juridic”, altfel spus, nu există temei juridic pentru care statul să-şi neglijeze cetăţenii. Or, fundament juridic există: Constituţia României (art. 40, art. 9) Legea cultelor (art. 23), Legea dialogului social (art. 3 alin. 1), Codul muncii (art. 1, art. 2, art. 10).

 

3. În argumentul nr. 5 autorul studiului precizează: „Problema unei eventuale opţiuni recunoscute Bisericii Ortodoxe Române în a avea cu preoţii o relaţie bazată pe slujire şi misiunea asumată liber, iar nu pe baze contractuale, cred că este o falsă problemă, pentru că asemeni oricăror cetăţeni preoţii care încasează venituri pentru activitatea lor trebuie să se supună normelor din legislaţia muncii”.

Şi acest argument este incorect, fiind un sofism.

a) Trebuie să precizăm că expresia „problema unei eventuale opţiuni recunoscute Bisericii Ortodoxe Române” nu este corectă deoarece opţiunea nu este recunoscută numai BOR, ci este recunoscută tuturor cultelor religioase recunoscute în România. Legea cultelor nu se referă doar la BOR, ci la toate cele 14 culte religioase recunoscute în România. Problema recunoaşterii dreptului la sindicalizare nu va fi numai o problemă internă a BOR (întâmplător pe aceasta o cunoaştem mai bine), ci a tuturor cultelor religioase recunoscute.

În virtutea acestui drept acordat tuturor cultelor religioase, unele culte au optat pentru o relaţie de ascultare, altele au optat pentru o relaţie contractuală: este ca in principiul subsidiarismului din dreptul comunitar, când, în esenţă, se lasă statelor membre dreptul de a reglementa relaţiile deoarece acestea cunosc cel mai bine care sunt cele mai adecvate metode pentru a ajunge la cele mai bune rezultate, şi numai în subsidiar se intervine la nivel comunitar.

Statul nu poate să cunoască realităţile vieţii religioase ale fiecărui cult religios recunoscut, motiv pentru care transferă cultelor dreptul de a alegea acea relaţie care corespunde cel mai bine tradiţiei, cutumelor dar, mai ales, vieţii spirituale din interiorul acelui cult religios recunoscut.

Bisericii Creştine după Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România a optat pentru o relaţie fundamentată pe contractul individual de muncă[1], în vreme ce cultul musulman, cultul ortodox şi alte culte au optat pentru o relaţie de ascultare.

A obliga BOR să aibă contracte individuale de muncă, prin ricoşeu de la recunoaşterea dreptului preoţilor la sindicalizare, şi a lăsa celelalte culte să aibă relaţii spirituale cu clericii lor, înseamnă o intruziune nepermisă în viața BOR, înseamnă o discriminare a acestui cult în raport cu celelalte, deoarece cultul religios ortodox nu va mai beneficia de libertatea de care beneficiază celelalte culte.

b) Admiţând argumentul autorului conform căruia“asemeni oricăror cetăţeni preoţii care încasează venituri pentru activitatea lor trebuie să se supună normelor din legislaţia muncii”, ar însemna ca orice cetăţean român care încasează „venituri” ar trebui să se sindicalizeze.

Or, este de forţa evidenţei că există categorii de cetăţeni care obţin venituri, dar care nu se pot sindicaliza, pentru că nu au contracte de muncă, şi sunt cetăţeni care obţin venituri dar care sunt excluşi în mod expres prin lege de la dreptul de a se sindicaliza.

În România categoria persoanelor care obţin venituri este foarte mare, printre aceştia sunt judecătorii, militarii, angajaţii SRI, demnitarii etc.

Conform art. 4 din Legea nr. 62/2011 judecătorii, militarii etc. nu au dreptul să se sindicalizeze. Pe raționamentul autorului, din moment ce aceste persoane obţin venituri, atunci trebuie să aibă dreptul la sindicalizare. Nu are relevanţă pentru autor motivaţiile interdicţiilor, deoarece din prisma autorului relevant este obţinerea venitului.

Conform raţionamentului autorului, inclusiv persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate, şi care obţin venituri din munca prestată, au dreptul să se sindicalizeze.

Şi de data aceasta eroarea de logică se produce la acelaşi nivel: generalizarea, lipsa admiterii oricărei nuanţe, neluarea în considerare a diferenţei specifice, ci numai a genului proxim.

 

4. În argumentul nr. 6 autorul studiului precizează „Hotărârea CEDO nu face o confuzie între specificul vocaţional al preoţiei şi raporturile de muncă, dar nu poate lipsi raporturile de muncă, cărora le observă specificitatea , de efectele legale, printre care şi dreptul angajaţilor de a se sindicaliza.

Această afirmaţie este ruptă din context, CEDO nici nu analizează specificul vocaţional al preoţiei, ci afirmă cu tărie că preoţii au contract individual de muncă.

Hotărârea CEDO pleacă de la o premisă inexistentă în dreptul român şi anume: preoții au contracte individuale de muncă. Nici un text din legislaţia română nu prevede că preoţii au obligativitatea încheierii CIM, ci dimpotrivă legea română lasă la latitudinea cultului modalitatea de reglementare a relaţiilor dintre clerici şi cultul religios recunoscut, iar BOR a ales timpul relaţiilor de ascultare şi misiune asumată.

În tot raţionamentul CEDO lipseşte premisa minoră: preoţii au contract de muncă (premisa majoră conţine întotdeauna predicatul, iar premisa minoră conţine întotdeauna subiectul).

Dacă ar fi să  reprezentăm acest raţionament atunci acesta ar fi astfel:

 

Premisa majoră: Persoanele cu CIM au dreptul să se sindicalizeze.

Premisa minoră: Preoţii au CIM.

----------------------------------------------------------------------------------------------

Concluzia: Preoţii au dreptul să se sindicalizeze.

 

Or, de lege lata în dreptul român preoţii nu au obligaţia încheierii contractului individual de muncă, ceea ce înseamnă că nu există premisa minoră, ceea ce înseamnă că silogismul este fals.

Reluând raţionamentul pe dispoziţiile legale actuale, acesta ar arăta astfel:

 

Premisa majoră: Persoanele cu CIM au dreptul să se sindicalizeze.

Premisa minoră: Preoţii au relaţie de ascultare şi misiune asumată.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------

Concluzia: …………

 

NU există concluzie pentru că nu există raţionament.

 

5. În argumentul nr. 7 autorul studiului precizează: „Statutul neînregistratului Sindicat Păstorul cel Bun, aşa cum transpare din textul Hotărârii CEDO, cuprinde şi elemente care nu sunt în opinia mea corespunzătoare misiunii preoţilor, însă aceste elemente nu sunt în măsură să anuleze dreptul de a se sindicaliza al preoţilor. Revine ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române rolul de a-i învăţa (nu de a-i obliga) pe preoţi să-şi exercite drepturile cu înţelepciune. […] Am încredinţarea că preoţii ortodocşi autentici vor ştii să utilizeze statuările Curţii în aşa fel încât să nu se abată de la canoanele Bisericii”.

Eroarea acestui argument rezidă din schimbarea registrului: dacă celelalte argumente s-au plasat în zona dreptului, argumentul nr. 7 face un clivaj între drept şi religie, aducându-se argumente care anulează în totalitate celelalte argumente.

În drept nu există ca o lege să se aplice numai în ceea ce convine şi să nu se aplice în ceea ce nu convine. Ea se aplică în totalitate, tuturor subiecților de drept din câmpul său de aplicare.

Însuşi autorul recunoaşte că statutul sindicatului preoţilor contravine misiunii spirituale a preoţilor (deşi la argumentul 2 precizează că hirotonirea nu este un motiv de a interzice preoţilor să se sindicalizeze).

Aşadar, deşi autorul recunoaşte faptul că statutul sindicatului aduce atingere autonomiei cultului, „revine ierarhilor BOR rolul de a-i învăţa pe preoţi să îşi exercite drepturile cu înţelepciune”. În drept nu există această noţiunea „de a folosi cu înţelepciune” drepturi sindicale. Prin definiţie sindicatul apără toate drepturile recunoscute de legislaţia muncii.

În drept, un drept recunoscut se utilizează conform finalităţii sale (opus abuzului de drept) dar se utilizează în întregime, şi nu pe jumătate. Cu atât mai puţin cineva poate recomanda altcuiva cât anume din acel drept să utilizeze şi cât nu.

De asemenea, exprimarea „am încredinţarea că preoţii ortodocşi autentici” nu este nici juridică, nici teologică, este un argument de retorică şi atât, deoarece nici dreptul român şi nici BOR nu recunosc noţiunea de „preot autentic” şi „preot neautentic”. În măsura în care o persoană ar declara că este preot, dar acesta nu este, atunci el intră pe tărâm penal săvârşind infracţiuni (aici specialiștii în penal se pot pronunţa mult mai bine decât mine).

 

6. În argumentul nr. 8 autorul studiului precizează: „Hotărârea CEDO nu subminează autoritatea cultelor religioase, dar atrage atenţia că şi preoţii sunt deţinători de drepturi fundamentale şi că pot exercita aceste drepturi […]”.

Şi acest argument este unul de retorică, dorind să se atenueze efectul devastator pe care hotărârea CEDO o poate produce.

Astfel, se argumentează că „hotărârea CEDO […] atrage atenţia că şi preoţii […]”.

Din punct de vedere strict juridic, CEDO nu atrage atenţia printr-o hotărâre. CEDO hotărăște, iar hotărârile sunt obligatorii.

Numai în măsura în care suntem în faţa unui act fără forţă juridică, precum Recomandările sau Avizele Uniunii Europene, atunci am putea spune că CEDO a atras atenţia, însă CEDO a statuat cu forţă juridică obligatorie pentru statul român.

 

III. Concluzie

Dacă articolul domnului Mihail C. Barbu, ar fi venit la redacţia Revistei de Drept Social, l-aş fi returnat cu următoarele precizări: autorul dă dovadă de necunoaşterea legislaţiei în vigoare, articolul nu este documentat suficient şi cuprinde raţionamente false.

I-aş fi recomandat să abordeze problema din perspectiva demonstrării că preoţii ar avea relaţii de muncă, să plece de la situaţia de fapt, că în unele protoierii există încheiate contracte individuale de muncă, de la dispoziţiile legii salarizării, precum şi de la aspecte ce ţin de procedura CEDO. Acestea sunt breşele juridice pe care se poate discuta. Părerile personale nedocumentate nu au valoare juridică.

 


1 Art. 36 alin. (2) lit. k) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Creştine după Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România: „Comitetul de presbiteri îndeplineşte următoarele atribuţii: k) angajarea şi desfacerea contractului de muncă al personalului spiritual şi/sau administrativ”, aprobat prin H.G. nr. 897/2008, publicat în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 683/2008.

Contor: 3065 afișări

Costel Gîlcă, 21 februarie 2012 10:14

Calificativ

Taguri

Comentarii

Comentarii
 
Poliția Cuvintelor spunea,
21 februarie 2012, 10:49

Iată două definiții din DEX pe care autorul ar trebui să le citească:
- http://dexonline.ro/definitie/demiurg;
- http://dexonline.ro/definitie/scurt.

Costel Gîlcă spunea,
21 februarie 2012, 12:38

Cu privire la termenul "demiurg" la care faceti trimitere, acesta a fost corect folosit, evident in sensul lui metaforic, si anume avocatul este creatorul unei alte luni, o lume a adevarului juridic, care de multe ori difera in mod substantial de adevarul faptic, de situatia de fapt. Aceasta lume noua, juridica, este creata de catre avocat. Daca admitem un univers al imaginii, create prin cuvinte, atunci cu siguranta autorul acestui univers al imaginii este un demiurg.
Deci cuvantul a fost corect folosit.
În ceea ce priveste a doau definitie la care faceti trimitere "scurt" reecunosc ca nu mi-am dat seama despre ce este vorba.

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner