În epoca de construcţie a socialismului, în care am intrat, contractul colectiv de muncă nu-şi mai păstrează caracterele ce le-a avut sub dominaţia burghezo-capitalistă.
Numai o judecată pripită, superficială însă, ar refuza deacum înainte orice rol acestei instituţii în Republica Populară Română a cărei Constituţie ocroteşte atât de complect munca şi în care întreprinderile sunt naţionalizate, cu excepţia celor mici, dar fiind cu totul greşit să se reducă funcţiunea contractului colectiv de muncă la aceia de înfruntare a puterii patronale în domeniul condiţiilor de muncă. Ca reflex a luptei de clasă, convenţia colectivă de muncă are de dăinuit până în ultima zi a luptei de clasă, dar alte imperative îl impun şi mai departe, în era zămislirii comuniste, în care manifestările colective de voinţă în muncă, ca şi în orice alte domenii ale vieţii, vor forma însăşi respiraţia nouei societăţi.
Înainte de justificarea teoretică a aces-ior afirmaţii, trebuie să semnalăm că realitatea sovietică le confirmă în cea mai puternică măsură: în U.R.S.S. contractele colective au o mare însemnătate; tot astfel sindicatele nu şi-au pierdut raţiunea de a exista, după dispariţia luptei de clasă, din contra căpătând o desvoltare uriaşă.
Este necontestat că convenţia colectivă de muncă sa născut într'un moment de aprigă înteţire a luptei de clasă. în oare şi-a făcut apariţia şi mişcarea sindicală.
„Sindicatul este instrumentul — zice Maurice Eblé (,.Le Développement juridique et social de la Convention collective de travail“ pag. 8), iar convenţia colectivă este actul“, cei doi factori de determinare colectivă a condiţiilor de muncă.
Revoluţia burgheză din Franţa prin decretul din 2 Martie 1791 suprimă regimul corporativ, iar prin cel din 14 Iunie 1791 prohibeşte asociaţiile profesionale.
Reglementarea raporturilor de muncă se reduce la un singur text vag din Codul Civil, despre care Perreau, în raportul făcut la 13 Decembrie 1907 în şedinţa Camerei Franceze, cu privire la textele ce reglementau contractul de muncă („Le contract de travail et le code civile“ pag. 12) spune: Preia mult timp sa putut zice şi scrie că codul civil este o legislaţie de. clasă, codul burgheziei şi claselor de mijloc, legislaţia capitalului; aceasta nu trebuie să mai fie“. Raportorul credea că textele ce se adăugau erau de natură a repara prestigiul monumentului legislativ, ce rămăsese imuabil timp de un secol cu atât de profunde prefaceri economico-sociale.
Regulamentele de atelier, întocmite de patroni suprimă sau domină discutarea condiţiilor de muncă dela individ la individ — zice Maurice Eblé (op. cit. pag. 6) — şi deci aici necesitatea condiţiilor colective, necesitate ce s'a ascuţit pe măsura înăspririi condiţiilor de muncă impuse de patroni şi pe măsura tendinţei lucrătorilor de a eşi din izolare şi a se uni.
În epoca 1870 — 1895 industrialismul ia un mare avânt, dar în acelaş timp condiţiile de muncă se înăspresc, durata zilnică a muncii creşte, iar quantumul salariilor reale scade. Lupta dintre patroni, cari căutau să smulgă o plus-valută tot mai mare şi muncitorii sleiţi de munca sporită şi de insuficienţa salariilor, devine tot mai înverşunată.
Grevele au fost primele coalizări muncitoreşti; deşi cu obiective limitate, de natură în special economicul, ele au fost cele dintâi coagulări ale solidarităţii de clasă şi ajungeau prin forţa colectivă a braţelor încrucişate să îndulcească uneori regimul de muncă dictat de patron.
Pentru a evita grevele, patronii acceptau în unele cazuri să trateze cu delegaţiile de muncitori condiţiile colective de muncă.
Forţa muncitorească organizată smulgea astfel din când în când câte-o îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi salarizare, dar mai mult decât aceste mici victorii, cu efecte de cele mai multe ori efemere ori iluzorii, au valorai obţinerea legii sindicale din 21 Martie 1884 şi legea conciliaţiei şi arbitrajului din 27 Decembrie 1892, care au dat posibilitate muncitorilor să se organizeze şi să-şi urmărească ameliorarea condiţiilor de muncă.
Aceiaşi forţă a impus pregătirea unei legi privitoare la convenţiile colective de muncă, care erau deja socotite valide de jurisprudenţă „N'ar fi fost zadarnic — spune Paul Pic în „Traité de Législation Industrielle“ (pag. 278 şi 861) — pentru tribunale de a bara drumul mişcării irezistibile, pe care o antrenau toate federaţiile profesionale puternice, în Franţa ca şi în străinătate, pe calea acestor acorduri, destinate să previe conflictele viitoare prin stabilirea unei charte durabile, reglând pentru viitor ansamblul condiţiilor relative la modul de executare a muncii şi la remuneraţie“.
Jurisprudenţa a devansat astfel, ca şi în alte cazuri, legiferarea, dar soluţiile judecătoreşti progresiste nu puteau avea prea mare însemnătate, căci „ocrotirea muncitorilor — cum zice Snleilles (Buletin de la Societe d'etudes legislatives 1906 pag. 209 şi urm.) — când exploatarea este colectivă, nu poate fi căutată într'un mijloc judiciar, care nu vizează decât ceeace este individual“.
În 1906 s“a făcut un proect de lege a convenţiilor colective, căruia nu i s'a dat nici un curs. Al doilea proect a fost adoptat de Cameră în 1913, iar de Senat abea în 1919.
O linie similară a urmat-o istoria con-venţiilor colective în alte ţări, în care lupta masselor muncitoare au impus reglementarea convenţiilor colective, trebuind accentuat doar că în ţări cu puternice industrii ca Anglia, Germania, Belgia, teoria contractului colectiv a rămas mult timp fără suport legislativ, trăind din bunăvoinţa jurisprudenţială; în Statele Unite, deşi unele legi recunoştea implicit convenţia colectivă (epoca dinainte de 1922) totuşi practic aveau o aplicaţie precară, datorită Curţii Supreme Federale, aceiaşi instanţă împietrită în spiritul veacurilor trecute, care a refuzat aplicarea codurilor roosveltiene (epoca 1931 — 1934).
Nu am vorbit aici de situaţia contractului colectiv din U.R.S.S. pentru a-i da în acest studiu un loc mai deosebit, corespunzător deosebitei funcţiuni ce o are, — distingând-o de legiferările regimurilor capitaliste, făcute sub presiunea masselor muncitoare, legiferări caracterizate de Lenin, drept o batjocoră a intereselor vitale ale muncitorimii (Suhov „Dreptul oamenilor muncii din U.R.S.S la asigurarea stării lor materiale“ pag. 4), întrucât reglementarea ocrotirii muncii se făcea în general fără preciziile necesare şi fără instituirea mijloacelor potrivit de eficace aplicaţiunei
De privirea istorică a contractului colectiv în România nu poate fi vorba, pentru că a fost reglementat abea în 1929, prin legea contractelor de muncă mai înainte având situaţiunea de acord arbitrai, în conformitate cu legea de gâtuire a grevelor, intitulată candid „legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă“ din 5 Septemvrie 1920, având de scop înăbuşirea puternicei mişcări muncitoreşti din acea vreme; în cazul când arbitrajul nu era obligator — dar era obligator în toate întreprinderile im portante — hotărârea comisiei de arbitraj (prezidată de un magistrat, care pe vremea aceea nu era posibil să scoată capul din strâmtul calapod juridic) avea situaţiunea unui contract colectiv, cu putere executorie iluzorie (materia convenţiei colective nu era încă reglementată). Este adevărat, trebuie să semnalăm, că în urma legii din 5 Aprilie 1929, convenţia colectivă de muncă a avut o largă, putem spune, aplicaţiune dar nu trebue uitat că în aceea epocă muncitorii luminaţi care susţineau cu dârzenie drepturile muncitoreşti erau băgaţi la temniţă, astfel încât nu le venea greu patronilor, în acea vreme, să trateze cu muncitorii.
Acum, după determinarea istorică a a-cestei instituţii, să vedem care sunt caracterele ei, ce este contractul colectiv de muncă?
Deşi definiţiunile au o prea mică putere lămuritoare, redau două definiţiuni, una a legii franceze şi alta a legii române; cea franceză reprezintă rezultatul desbaterii doctrinelor asupra contractului colectiv. cu existenţă jurisprudenţială la data legiferării, iar cea română o urmează de aproape pe cealaltă.
Legea franceză din 25 Martie 1919, relativă la convenţiile colective de muncă. formează cap. 4 bis din Cartea I-a a titlului II a Codului de muncă şi prevederi sociale, care, prin art. 31, spune:
„Convenţia colectivă de muncă este un contract relativ la condiţiile de muncă încheiat între, de o parte: reprezentanţii unui sindicat profesional sau a oricărui alt grup de angajaţi (employes) şi de altă parte, reprezentanţii unui sindicat profesional sau orice alt grup de patroni (employeurs). ori mai mulţi patroni contracând cu titlul personal, sau chiar un singur patron“.
Legea română asupra contractelor de muncă din 5 Aprilie 1929 consacră titlul IV contractului colectiv de muncă, pe care îl defineşte prin art. 101 astfel:
„Contractul colectiv de muncă este acordul scris, privitor la condiţiile de muncă şi salarizare, încheiat pe de o parte de unul sau mai mulţi întreprinzători, de grupuri sau asociaţii de ale acestora şi, pe de altă parte, de asociaţiile profesionale sau grupările de salariaţi“.
Textul francez prezintă denumirea de „convenţie“ colectivă, în scop de a accentua multitudinea părţilor, dar o explică ca fiind un „contract“, în timp ce textul român reţine această din urmă denumire, explicând-o prin termenul „acord“.
Aceste definiţii, dar în special cea franceză, reflectează discuţia din doctrina franceză dacă contractul sau convenţia colectivă de muncă este în realitate un contract.
Unii autori francezi pun în faţa contractului colectiv de muncă, contractul individual de muncă, care este adevăratul contract ce leagă pozitiv părţile; convenţia colectivă nu este decât o reglementare principială, pe care se grefează concretul, contract individual, adevărata concretă legătură dintre părţi. Contractul colectiv este într'adevăr un supra-contract, un contract privind şi dominând contractările individuale; oeeace este constituţia faţă de legile ordinare, este contractul colectiv fată de contractele individuale (încheiate de părţile legate prin contractul colectiv). Dar nu este nici o dezarmonie între concepţia clasică a contractului şi concepţia unei duble contractări: una principală, condiţionată de încheerea celei de a doua şi încheiată colectiv şi alta concretă, respectând pe cea principală şi încheiată individual.
Raul Jay (Qu'est-ce le contrat collective de travail) spune că „toate clauzele contractului colectiv de muncă nu sunt destinate să fie regăsite, cel puţin implicit, în viitoarele contracte de muncă propriu zise. Este, din contră, de obiceiu, un mai mare ori mai mic număr de clauze cari, destinate să reglementeze raporturile patronului ori patronilor cu colectivitatea lucrătoare, depăşesc necesar, chiar prin aceasta, cadrul contractului de muncă propriu zis“.
Prin urmare contractul colectiv conţine două ordine de clauze:
I. cele ce se vor repercuta asupra contractelor particulare (ca salar, durata muncii, prevederi de siguranţă şi higiena, condiţii generale de executarea lucrărilor, reclamaţiuni, case de ajutor, etc); orice angajament de muncă făcut în urma şi în baza contractului colectiv conţine implicit toate clauzele contractului colectiv dela care nu se poate deroga;
II. clauze ce nu interesează decât colectivitatea (ca neangajarea lucrătorilor ne-sindicalizaţi, organizarea dreptului de control, arbitraj, excluderea celor ce nu respectă clauzele, durata contractului, denunţare, reînoire, garanţii, etc.)
Maurice Eblé (op. cit. pag. 12) reliefează că convenţia colectivă de muncă are acelaş conţinut ca şi regulamentele de atelier, şi anume reglementarea condiţiilor generale de muncă, deosebindu-se de acele regulamente prin aceia că, în loc de a fi impuse unilateral de patron, condiţiile sunt desbătute şi consimţite şi de factorul muncă. Deosebirea este într'atât fundamentală, încât orice apropiere sau comparaţie este de neconceput, putând fi reţinut doar că istoric convenţia colectivă a luat locul vechilor regulamente de atelier.
Masele muncitoare, organizându-se şi deci sporindu-şi puterea, au impus discutarea condiţiilor de muncă, în locul dik-iatului — regulament patronal cu cerut şi au obţinut treptat — mai întâiu în fapt, apoi prin consacrarea judecătorească, jurisprudenţa şi în finie prin legiferare — acordul colectiv asupra condiţiilor de muncă. De aici s'a născut concepţia aşa zisei conlucrări libere, conştiente a factorilor de producţie, care nu a schimbat însă nimic din poziţia exploatatoare a capitalului faţă de muncă. Este adevărat că convenţiile colective au adus unele uşoare îmbunătăţiri a condiţiilor de muncă, dar acestea numai în măsura de a fi profitabile chiar capitaliştilor: un muncitor sleit de trudă şi insuficienţa alimentară nu putea da un randament îndestul de satisfăcător pentru pofta nesăţioasă de câştig a patronului.
Trebue să reţinem că contractul colectiv este o reglementare a condiţiilor de muncă făcută pe cale colectivă, adică prin tratative între patronat şi salariaţi, prin acordul lor de consimţăminte.
Reglementarea condiţiilor de muncă se mai poate face şi altfel: impunerea lor prin regulamente de atelier, „operă“ unilaterală patronală, sau impunerea pe cale de lege, regulament de lege, ori decizie ministerială, operă a puterii statale, care sub regimurile burghezo-capitaliste se află în mâinile clasei capitaliste.
Convenţia colectivă a fost o cucerire a clasei muncitoare, care ajunsese să discute condiţiile de muncă şi astfel să le îmblânzească câte puţin, atât cât puteau fi siliţi patronii să cedeze. Câştigul cel mare al muncitorimei a fost însă şcoala minunată de solidaritate şi călire a voinţelor în înfruntarea puterii patronale ce au format-o tratativele pentru încheerea contractelor colective.
Se reproşează de doctrina franceză legiuitorului că „n'a respectat absolut natura juridică a contractului, prea strâmtă pentru scopul chiar restrâns ce-l urmărea“ (Maurice Eblé op. cit. pag. 48) După ce s'a obiectat că nu-i vorba, cum ar fi normat, de o legătură pozitivă, concretă, de drept, ci numai de un acord principial, la care am răspuns că sistemul contractual nu exclude o dublă contractare, un supra-contract. se mai caută a se scoate în relief „extrema complicaţie pentru determinarea obligaţiilor personale ale fiecărui ins cuprins în contractul colectiv, întrucât „nici un aderent nu poate fi legat decât prin voinţa sa“ (idem pag. 38). Se mai relevă în acest sens că nu este admisibil — în materie de contract — să poată figura ca parte un simplu grup, o celectivitate inorganică, fără fiinţă legală şi cu existenta redusă uneori numai la negocierea contractului colectiv. „Este o inovaţie foarte îndrăzneaţă — zice Perreau în raportul citat (pag. 45) — care trebuie, cred, să fie aprobată“.
Nu suntem de acord cu raportorul Perreau din 1907: inovaţia nu era a proectului de lege şi nici nu era îndrăzneaţă (dealtfel autorul o justifică în totul, dar nu în construcţie juridică).
Inovaţia era a vremei noui, a practicei deja stabilite, a realităţii care cerea sa fie tradusă în lege: grupurile ocazionale de muncitori, fără personalitate juridică, îşi pretindeau şi impuneau drepturile de a putea trata condiţiile de muncă. Necesitatea de a nu mai fi supuşi diktatului patronal învingea în practică şi astfel cadra-tura juridică trebuia să se înmlădieze ca s;i răspundă situaţiunii complexe noi.
Dealtfel personalitatea juridică, fiind o ficţiune a legii, poate fi adaptată după imperativele noui ale vieţii. Ce mare principiu de drept împiedică să se acorde unui grup muncitoresc posibilitatea să poată trăi în colectiv cu patronul, să închee un acord cu el? din care să rămâie obligaţi patronul şi fiecare, din muncitori — luaţi aparte — a grupului, iar acesta, grupul, neavând fiinţă închegată, să nu contracte vre-o obligaţie. Şi chiar dacă principiile vechi juridice s'ar opune, nu rămâne decât să fie înlăturate sau modificate, haina juridică trebuind să fie potrivită corpului social, iar nu acesta hainei sale trecătoare.
Apoi complicaţia, chiar dacă ar fi ..extremă“, în ceeace priveşte determinarea obligaţiunilor personale, urmărirea lor în reţeaua multiplelor linii de legătură juridică colectivă, nu poate însemna altceva decât greutatea vechilor jurişti de a privi dinamic complexul legăturilor de drept.
„Cercul persoanelor legate prin convenţie — zice Paul Pic (op. cit pag. 864) — este esenţialmente mobil“. Ea cuprinde „nu numai pe părţile semnatare, sau pe „membrii grupurilor aderente, dar deasemenea şi pe acei care aderă posterior la convenţie. Ea se lărgeşte prin adeziunile sale succesive şi invers, se restrânge prin denunţări colective, căreia trebuie să se aplice convenţia, este deasemenea o caracteristică a acestui contract evoluat, pe care autorii se căzneau săi încadreze în vechile calapoade ale Dreptului şi găsind că nici unul nu-l încape, i se atribuia poziţia vagă de „contract nenumit“ (idem pag. 861).
Trebuie să înlăturăm şi această concepţie neutilatoare, restabilind locul ce i se cuvine contractului colectiv, ca instituţie contractuală născută în situaţia nouă a masei muncitoare organizate şi solidare cari nu mai acceptă să se angajeze la muncă decât tratându-i condiţiile, consimţind colectiv.
Este locul acum de analizat pluralitatea legăturilor de drept ce se nasc dintr'un contract colectiv.
Trebuie să vedem întâi că părţile contractante sunt:
I. factorul patronal care poate să constea într'o asociaţie profesională patronală, sau orice alt grup de patroni, sau chiar un patron singur; urinează să fie reţinut deci că partea patronală nu implică neapărat colectivitatea patronală.
II. factorul salariat care poate fi un sindicat muncitoresc sau o grupare de muncitori făiră personalitate juridică; dar partea muncitorească trebuie să fie neapărat o colectivitate muncitorească.
Legătura ce o stabileşte contractul colectiv între aceşti doi factori conţine multiple fire de legătura, care se grupează în trei ţesuturi:
I Cablul colectiv, adică legătura dintre colectivitatea patronală şi colectivitatea muncitorească, privite ca unităţi: ambele colectivităţi pot să constee în două sau mai multe asociaţii patronale, ori două sau mai multe sindicate muncitoreşti, deci pluralitatea firelor de legătură.
II. Cablu subcolectiv, adică legătura dintre colectivitatea muncitoare şi muncitorii componenţii ei; la fel pentru partea patronală clacă este colectivă. Nu trebue să se creadă ca un contract colectiv nu stabileşte legături şi între asociaţie şi membrii ei, — legături care ar fi stabilite de actul constitutiv al asociatei, — pentru că în primul rând părţi contractante pot fi şi grupări inorganice ce nu au acte constitutive sau statute, şi apoi colectivitatea contractează nu numai pentru dânsa ca fiinţă proprie ci mai ales pentru membrii, componenţii ei şi astfel acest raport de reprezintare şi apărare creiază bineînţeles o legătură deosebită, cu consecinţe deosebite.
Tot în această categorie trebuie pusă şi legătura de drept ce se poate naşte simoblic între un muncitor şi asociaţia patronală, sau între un membru al asociaţiei patronale şi sindicatul muncitoresc.
III Cablul individual, adică legătura dintre un membru al colectivităţii patronale, sau patronul şi un membru al colectivităţii muncitoreşti, deasemenea legătura dintre doi membri ai aceleaşi colectivităţi.
Dacă am lua de exemplu o clauză a unui contract colectiv dintre o asociaţie patronală şi un sindicat muncitoresc ce interzice angajarea muncitorilor nesindicalizaţi cu sancţionarea unei despăgubiri plătibile de asociaţia în culpă celeilalte şi denunţarea angajamentului contrar clauzei, distingem, după clasificarea de mai sus următoarele situaţiuni:
1. — călcarea acestei clauze de .un patron dă naştere la obligaţia asociaţiei patronale de a plăti despăgubiri sindicatului muncitoresc (cablu colectiv).
2- — şi la obligaţia patronului de a plăti despăgubire asociaţiei patronale din care face parte, sau direct sindicatului (cablu subcolectiv).
3 — precum şi la obligaţia patronului de a denunţa contractul muncitorului nesindicalizat angajat (cablu individual).
4. — deasemenea dă naştere dreptului oricărui muncitor sindicalizat de a cere patronului în culpă denunţarea angajamentului nesindicalizatului (cablu individual).
Firul de legătură dintre un grup inoi-ganic (fără personalitate juridică) şi o asociaţie profesională sau dintre grup şi membrii săi, ori cu membrii asociaţiei co-contractante, dă naştere la foarte multe discuţiuni.
Iată ce zice în această privinţă citatul raport Perrau (pag. 45): „Fără îndoială „asemenea convenţiuni — cele încheiate de o grupare fără personalitate juridică, cum ar fi un comitet de grevă — ar putea fi considerate ca valabile privindu-le ca multitudine de contracte individuale ,legând separat pe fiecare din membrii colectivităţii (în acest sens Nast în „Des conventions collectives“ pag 89 şi urm.), grupului către cealaltă parte sau invers. dar cred că este de mare interes, dacă „nu actualmente, cel puţin în viitor, ca o asemenea interpretare să nu prevaleze. Textul art. 6 se mărgineşte să introducă în legislaţia noastră noţiunea de contract colectiv, dar această noţiune este chemată să primească o desvoltare ulterioară. Va trebui, mai devreme sau mai târziu să se precizeze condiţiile în care asemenea convenţiuni pot să fie încheiate, efectele ce le produc, întinderea obligaţiilor ce le antrenează şi cred că este de mare interes, cel puţin din anumite puncte de vedere, ca convenţiile închegate de grupări inorganice, comitete de grevă, consilii de uzină, să poată să se plaseze sub imperiul dispoziţiilor noui.
Aceasta le spunea Perreau în Camera Franceză la 18 Decembrie 1907, dar legea franceză din 25 Martie 1919, nu a adus desvoltările necesare astfel că Brèthe (în „De la nature juridique de la Convention collective de travail pag. 113) reţine că „convenţia pe care o face grupul fără „personalitate juridică este o pluralitate „de contracte individuale şi încă nu se „cunoaşte într'un mod sigur persoanele „ce sunt obligate“,
Legiuitorul român nu a fost nici el mai progresist, dispunând prin art. 103 (legea contractelor de muncă din 1929) că „contractele colective de muncă ce se vor în-„cheia de grupări fără personalitate juridică vor trebui să fie semnate individual „de fiecare membru al grupării sau de „mandatarii grupării“, iar mandatul trebue semnat de fiecare membru al grupului (art. 104 pt. b.).
Sintetizând caracterizările de mai sus, credem că noţiunea contractului colectiv, după legislaţiile mai sus arătate, ar putea fi astfel delimitată:
A — Un contract evoluat corespunzând epocei de mărire a presiunii organizate contra puterii capitaliste;
B. — având caracterul de supra-con-traet ce reglează şi domină, naşterea, funcţionarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;
C. — cuprinzând condiţiunile de muncă;
D. — tratate şi consimţite colectiv;
E. — şi având de efect stabilirea unei reţele complexe şi multiple de drept între colectivităţile cocontractante şi membrii lor, direct şi oblic;
F — putând fi încheiate şi de grupuri fără personalitate juridică;
G. — părţile obligate — afară de asociaţiile contractante luate ca persoane morale — putându-se schimba în decursul funcţionării contractului, deci mobilitatea masei obligaţilor.
Această aşezare a contractului colectiv de muncă este determinată de poziţia muncitorimii în epoca de închegare şi întărire a solidarităţii ei de clasă şi de organizare sindicală şi politică, faţă de clasa capitalistă dominantă.
Încetarea luptei de clasă — în urma înlăturării exploatării burghezo-capitalistă realizată în U. R. S. S. nu a adus totuşi la părăsirea definitivă a sistemului contractelor colective. Acestea ocupă bineînţeles o. poziţie cu totul deosebită decât aceia mai sus arătată isvorîtă şi legată de lupta de clasă.
Prin conţinutul şi ţelurile urmărite, — spune eminentul autor sovietic Paşerstnic în articolul „Problemele contractului colectiv în Uniunea Sovietică“ din revista „Sovietscoie Gosudarstvo i pravo“ No. 4/948 pag. 38 — „contractele colective de „muncă din U. R. S. S. se deosebesc fundamental de acelea din ţările capitaliste, „unde clasa muncitoare trebuia să lupte ..pentru a-şi apăra nivelul de traiu împotriva atacului furibund al capitalului, „devenit tot mai pronunţat, pe măsură ce „se adânceşte criza generală a capitalismului, interesele celor două părţi contractante în ţările capitaliste sunt profund antagonice şi ireconciliabile. În „U. R. S. S. interesele clasei muncitoare „coincid cu interesele economiei socialiste „în general şi cu acelea ale întreprinderii „în speţă, la care se referă contractul colectiv Proprietatea Statului asupra mijloacelor de producţie face ca roadele „muncii în întreprinderi să fie bunuri ale „întregului popor“.
Aceste roade colective se repartizează în modul cel mai drept şi cel mai precis, după marele principiu a economiei socialiste, înscris chiar în Constituţie spre a delimita cât mai hotărât structura orânduirii socialiste.
„În U. R. S. S se realizează — arată partea a II-a a art. 12 al Constituţiei staliniste — principiul socialismului: „dela fiecare după capacitatea sa, fiecăruia după munca lui“. Activitatea fiecărui muncitor în societatea socialistă este legată, astfel, de satisfacerea intereselor sale personale, imediate, dându-i dreptul de a participa la repartiţia produsului public, corespunzând obligaţiei de a participa la munca constructivă comună. Krasnopolski, în articolul ce l-a publicat în No. 6/948 din revista sovietică sus arătată (pag. 46) cu privire la contractul de muncă, stăruie în a documenta aplicaţiu-nea în raporturile de muncă a principiului stalinist al îmbinării intereselor societăţii socialiste cu interesele personale. Punând faţă în faţă contractul de muncă, cu actul administrativ de repartizare la muncă (folosit în special în ceeace priveşte pe specialiştii ce sunt obligaţi să muncească, la eşirea din şcoli, în care au fosr întreţinuţi de Stat, un anumit timp de bază de trimitere administrativă, spre a acoperi datoria ce o au către Stat) insistă asupra naturii bilaterale a angajamentului, a cărui condiţii se stabilesc prin tratative directe ce duc la acordul de voinţă a părţilor contractante.
„Punctele de vedere întâlnite înainte în literatura noastră — zice el — conform cărora contractul de muncă era privit numai ca bază pentru naşterea unor raporturi juridice de muncă şi care negau influenţa părţilor contractante asupra stabilirii condiţiilor de muncă, au fost supuse unei critici severe şi în operele ulterioare ale unora din aceşti autori se poate observa părăsirea poziţiilor „iniţiale“.
Tratativele pentru stabilirea condiţiilor de muncă ajung să fie colective spre a răspunde naturii colective a structurii economico-sociale.
Acum nu mai este vorba ca în faţa puterii economice a patronului muncitorul să nu se mai prezinte izolat, ci laolaltă cu camarazii săi de muncă ,tinzând astfel să se remedieze — în măsura posibilă în epoca exploatării muncii — slăbiciunea solicitantului unu post de muncă, silit de lipsa mijloacelor de existenţă de a angaja grabnic. În U R. S. S. loc de muncă este asigurat fiecărui cetăţean, după cum este prevăzut chiar în Constituţie şi după cum este realizat în mod practic şi sistematic prin planificarea economiei, care trebuie desvoltată astfel ca- să cuprindă pe toţi oamenii, valizi în producţie şi celelalte activităţi colective. Muncitorii nu se mai găsesc la cheremul unui patron, care poate lăsa întreprinderea în inactivitate până ce muncitorii împinşi de foame vor accepta condiţiile ce să asigure un câştig patronal cât mai mare; ei se găsesc în faia întreprinderii Statului, a colectivităţii, formate din toţi tovarăşiii muncitori, dintre care fac parte ei înşişi.
.Acum este vorba de îmbinarea intereselor individuale cu cele colective, de stabilirea unor condiţii ce să acorde aceste două feluri de interese. Această acordare nu se poate face în nici un fel mai bine decât pe calea colectivă, deci prin convenţii colective de muncă.
Şi acum în Statul socialist, muncitorul — luat izolat — are grijă şi de interesul său propriu, dar şi de interesul colectivităţii, din oare face şi el parte, fiind deci în aeelas timp şi părtaş al bunului colectiv. condiţiile de muncă trebuiesc şi sunt privite de muncitor sub un dublu aspect:
1. — strădania sa pentru producţia sau activitatea colectivă.
2 — dreptul său rezultat din munca la care este angajat.
Şi sub un aspect şi sub altul, condiţiile e bine să fie tratate colectiv, astfel ca atât strădania, cât şi dreptul rezultat din strădanie, să fie voite, simţite, trăite de muncitori.
Din punct de vedere juridic — zice Paserstnic (op. cit.) contractul colectiv de muncă, în stadiul actual de desvoltare a economiei socialiste este un act cu caracter obligator, o convenţie al cărei obiect este împlinirea şi supraîmplinirea planului de producţie, îmbunătăţirea organizării muncii şi a condiţiilor de „muncă“.
Nu mai este luptă de clasă — pentru ca contractul colectiv să servească ca instrument de luptă pe teren economic, cucerit de muncitorii organizaţi — dar în locul luptei de clasă este planul de producţie şi întrecerea socialistă.
Pentru servirea lor este nevoie de exprimarea colectivă a voinţei de a munci şi stabilirea colectivă a condiţiilor ce să garanteze planului împlinire şi întrecerii socialiste reuşită.
„Contractul colectiv de muncă — arată „mai departe Paşerstnic — în fară de elemente „juridice, conţine şi elemente de „etică colectivă socialistă, care se exprimă „printr'un complex de obligaţiuni reciproce, nelegate de sancţiuni legale, dar „a căror îndeplinire este o chestiune principală de morală şi de un înalt simţ al „datoriei, care leagă pe salariaţi de interesele generale ale Statului şi colectivităţii. Pe măsură ce societatea sovietică „avansează, latura aceasta politico-morală a contractului colectiv devine tot mai „pronunţată“.
Iată poziţia nouă, iată poziţia legată de structura socialistă, a contractului colectiv de muncă.
Sindicatele sovietice — a căror poziţie este în mod corespunzător şi ea schimbată pe aceiaşi linie — colaborează activ la elaborarea normelor de salarizare şi „veghează cu cea mai mare scrupulozitate — arată A. Stepnnov în „rolul sindicatelor sovietice în stabilirea salariilor“ (pag. 9 şi 29) — ca organele din „resoartele economice să „aplice legile muncii. Ele pun ..acecentul (pag. 35) cel mai mult pe satisfacerea cerinţelor materiale şi culturale a celor ce muncesc“, garantând ca interesul colectiv să fie mai bine îmbinat în raporturile de muncă, cu interesele individuale.
Acordul colectiv de voinţă a muncitorilor cu conducătorii întreprinderilor, apare, în legislaţia sovietică, întâi, în elaborarea în comun, de orcanele sindicale şi economice, a regulamentelor, care sunt înserate sub forma de convenţii normative Ele reprezintă forma reglementării reciproce a condiţiilor de muncă („Legislaţia muncii în U.R.S.S.“ de Paserstnic pag. 26). Ele sunt destinate să asigure îndeplinirea planului economic şi îmbunătăţirea condiţiilor de traiu ale muncitorilor şi funcţionarilor.
Elaborarea normelor de producţie se face deasemenea în colaborare cu muncitorii şi personalul tehnic.
Trebuesc socotite contracte colective şi convenţiile stabilite de Ministere cu comitetele centrale ale Sindicatelor pentru stabilirea sistemelor de salarizare în diferitele ramuri ale economiei, tarifelor de salarizarea, normelor de producţie, tarifelor de evoluare a diferitelor forme de muncă.
Contracte colective de o natură deosebită şi cu mare frecvenţă cu practică sunt acordurile directe dintre organizaţiile economice pe de o parte şi colhozuri şi cohoznici pe de altă parte, având de scop trimiterea regulată a unui număr de colhoznici în întrperinderile industriale.
Contractul cu colhozul pentru aiutorul industrial — zice Parsestnic în „Legislaţia muncii în URS.S.“ (pag. 32) — include obligaţiile părţilor contractante şi dispoziţii juridice referitoare la condiţiile de lucru ale colhoznicilor care se încadrează în industrie. În convenţiile colective de muncă făcute în scris se „stabilesc condiţiile de muncă ale colhoznicilor, termenul de angajare şi plecare „la locul de muncă, quantumul şi ordinea avansului dat colhoznicului, restituirea „cheltuelilor de drum, indemnizaţie de „deplasare“.
Colhoznicul încadrat în industrie îşi păstrează toate drepturile în colhoz. Încadrarea este în general temporară, presupunând revenirea la activitatea colhozului.
Contractul colectiv de muncă sovietic stabileşte următoarele feluri de condiţiuni:
1. — împlinirea sau întrecerea planului de producţie:
2. — stabiliiea salarizărilor şi determinarea timpilor de acord;
3 norme de disciplină în muncă:
4. — condiţiuni privind mijloacele de existenţă şi cazare a muncitorilor;
5. — organizarea cantinelor şi aprovizionării:
6. condiţiuni de higiena şi securitate;
7. condiţiuni privind cultivarea muncitorilor;
8 — dispoziţiuni privind controlarea executării obligaţiunilor.
Din toate cele de mai sus rezultă că contractul colectiv de muncă în U.R.S.S. are următoarea multiplă funcţiune:
I. îmbinarea intereselor individuale a muncitorilor cu interesul colectiv a Statului socialist
II. prin participarea muncitorilor la stabilirea colectivă a condiţiilor de muncă şi salarizare.
III. care trebuie să garanteze îndeplinirea planului economic şi eventual reuşita întrecerii socialiste de muncă.
IV. şi să ridice nivelul de viaţă şi cultural al muncitorilor.
V. asigurând şi organizând în acelaş timp întrebuinţarea colhoznicilor în industrie.
Această aşezare a contractului colectiv sovietic de muncă, corespunde structurii economice şi sociale a Statului Socialist, în care nu mai există luptă de clasă, dar se desvoltă tot mai mult lupta pentru dominarea forţelor naturii în scopul ridicării nivelului material şi intelectual a tuturor trudnicilor.
În Republica Populară Română lupta de clasă încă nu a încetat, găsindu-se într'o fază de ascuţire şi variaţie, corespunzând trecerii puterii politice în mâinile muncitorimii şi socializării celei mai mari părţi din industrie În această situaţie, contractul colectiv de muncă nu mai dăi-nueşte pe poziţia fixată în cadrul legiuirii regimului burghezo-capitalist, ci trebue să-şi croiască un drum corespunzător fazei de construire a socialismului în care am intrat.
