Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a acordat o deosebită atenţie problemelor muncii ideologice precum şi întăririi legalităţii socialiste. Congresul a aprobat întru totul măsurile luate de CC. al P.C.U.S. pentru promovarea legalităţii socialiste şi a cerut tuturor organelor de partid şi sovietice să apere cu vigilenţă ordinea de drept socialistă, să curme hotărît şi cu asprime orice fel de manifestări de samavolnicie şi ilegalitate, printre altele şi în domeniul raporturilor de muncă. Aceste hotărîri ale Congresului partidului pun în faţa ştiinţei dreptului muncitoresc sovietic, la fel ca şi în faţa tuturor ştiinţelor sociale, sarcini de mare însemnătate.
I
Reexaminarea critică a lucrărilor ştiinţifice în domeniul dreptului muncitoresc
În lucrările sale „Statul şi revoluţia“, „Sarcinile imediate ale puterii sovietice“, „Marea iniţiativă“ şi multe altele, V. I. Lenin a formulat tezele fundamentale pe care trebuie să se întemeieze teoria dreptului muncitoresc socialist. El a demonstrat că în socialism nu se poate renunţa la reglementarea juridică a raporturilor de muncă, „...căci nu ne putem închipui fără a cădea în utopie, că, doborînd capitalismul, oamenii se vor deprinde dintr-o dată să lucreze pentru societate fără nici un fel de norme de drept şi în afară de aceasta desfiinţarea capitalismului nu creează dintr-o dată nici premizele economice ale unei astfel de schimbări“.
Marele Lenin nu numai că a fundamentat necesitatea reglementări juridice a raporturilor de muncă socialiste, dar el a dezvăluit şi conţi nutul principiilor fundamentale ale organizării juridice a muncii în socia lism. El a arătat că obligativitatea muncii pentru toţi membrii capabili de muncă ai societăţii socialiste constituie „regula primordială şi principală“ pe care sovietele de deputaţi ai muncitorilor o vor aplica atunci cînci vor lua puterea. El a definit dreptul la muncă ca fiind dreptul tuturor cetăţenilor de a avea „în aceeaşi măsură acces la munca prestată cu mijloacele de producţie obşteşti“, pe pămîntul obştesc, în fabricile obşteşti, etc.
V. I. Lenin a dat cele mai importante indicaţii în legătură cu reglementarea juridică a timpului de lucru, a protecţiei muncii, salarizării, disciplinei muncii, asigurărilor sociale de stat, soluţionării litigiilor de muncă. Aceste indicaţii au stat la baza numeroaselor acte normative ale legislaţiei muncitoreşti sovietice, acte ce au fost adoptate cu participarea lui Lenin. Dintre acestea fac parte: Hotărîrea Guvernului Muncitoresc-Ţărănesc din 29 octombrie 1917 privind ziua de lucru de 8 ore, decretul din 18 mai 1918 privind inspecţia muncii, decretul din 14 iunie 1918 privind concediile anuale de odihnă, codul muncii/din 1918, decretul din 14 noiembrie 1919 privind consiliile de judecată tovărăşească, Regulamentul general al tarifelor din 17 iunie 1920, codul muncii din 1922, precum şi numeroase alte acte normative.
În primii ani după moartea lui Lenin, legislaţia muncitorească sovietică a continuat să se dezvolte în mod activ, oglindind dezvoltarea impetuoasă şi succesele obţinute în transformarea socialistă a economiei naţionale a ţării. Au fost adoptate o serie de acte normative menite să întărească disciplina în muncă, să cultive atitudinea socialistă faţă de muncă şi faţă de apărarea proprietăţii socialiste. Printre acestea, se pot menţiona Hotărîrea Consiliului Muncii şi al Apărării din 18 mai 1926 privind mărirea productivităţii muncii în industrie şi transporturi, Hotărîrea Consiliului Comisarilor Poporului al LÎ.R.S.S. din 6 martie 1929 privind măsurile pentru întărirea disciplinei muncii în întreprinderile de stat, Hotărîrea Comitetului Executiv Central şi a Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. din 12 iunie 1929, privind răspunderea patrimonială a muncitorilor şi funcţionarilor pentru prejudiciile cauzate celor ce angajează, şi altele.
În faţa ştiinţei dreptului muncitoresc sovietic s-a pus sarcina de a-şi însuşi în mod creator bogata moştenire leninistă în domeniul reglementării juridice a muncii.
În prezent, în literatura juridică sovietică există circa 30 de cărţi teoretice în domeniul dreptului muncitoresc, dintre care 15 sînt manuale. Printre monografiile apărute în ultimii 10 ani, cele mai importante sînt: „Raportul juridic de muncă“ de N. G. Aleksandrov, „Problemele juridice ale salarizării muncitorilor şi funcţionarilor“ şi „Dreptul la muncă“ de A. E. Paşerstnik, „Principiile fundamentale ale asigurărilor sociale de stat din U.R.S.S.“ de A. S. Krasnopolski. În 1955 au apărut monografii consacrate unor probleme de drept muncitoresc, şi anume: „Probleme teoretice ale codificării legislaţiei unionale a muncii“ de A. E. Paşerstnik, „Dreptul muncitoresc sovietic şi problemele productivităţii muncii“ de E. N. Korşunova şi A. S. Krasnopolski, „Rolul dreptului muncitoresc sovietic în asigurarea planificată a cadrelor necesare economiei naţionale“ de E. Astrahan, S. Karinski şi A. Stavţeva. Aceste lucrări prezintă o incontestabilă valoare ştiinţifică şi îmbogăţesc teoria dreptului muncitoresc. Totodată însă, numeroase alte lucrări, şi în special manualele, suferă de unele lipsuri mari.
În aceste lucrări aplicarea creatoare a marxism-leninismului la problemele ce formează obiectul cercetării este la tot pasul înlocuită printr-o abundenţă de citate. În locul generalizării teoretice a legislaţiei muncii şi a practicii de aplicare a acesteia, autorii se mulţumesc să redea conţinutul actelor normative corespunzătoare. Nu se dau definiţiile unei serii de instituţii de drept muncitoresc. Nu se învederează mecanismul cu ajutorul căruia normele dreptului muncitoresc exercită o influenţă asupra îmbunătăţirii organizării socialiste a muncii şi a măririi productivităţii muncii.
În lucrările de drept muncitoresc, la fel ca şi în alte domenii ale activităţii teoretice, s-a resimţit în mod serios influenţa negativă a cultului personalităţii. Ea şi-a găsit expresia în renunţarea la analiza temeliilor sociale ale fenomenelor social-istorice, în explicarea subiectivistă a unora dintre insuccesele noastre exclusiv prin actele vrăjmaşe ale unor duşmani sau ale unor pretinşi duşmani, iar a succeselor noastre exclusiv prin talentul unor anumiţi conducători.
După cum s-a arătat la Congresul al XX-lea al partidului, cauzele deficienţelor în organizarea şi desfăşurarea muncii ştiinţifice în diferitek domenii de cunoaştere rezidă în lipsa de capacitate creatoare a multor lucrători ştiinţifici, a căror unică lucrare publicată o constituie autoreferatul disertaţiei lor, în legătura insuficientă dintre munca ştiinţifică şi activitatea practică, în nepăsarea şi automulţumirea unor persoane „care au obţinut anumite titluri“, în situaţia de monopol pe care şi-au creat __ unii lucrători ştiinţifici, în bucherismul şi dogmatismul care este substituit analizei profunde a fenomenelor şi, în sfîrşit, în cultul personalităţii. Aceleaşi cauze explică şi rămînerea în urmă a ştiinţei dreptului muncitoresc faţă de cerinţele vieţii. Sarcina constă în a învinge lipsurile semnalate şi în a mobiliza pe lucrătorii ştiinţifici din domeniul dreptului muncitoresc sovietic în vederea întocmirii unui manual de nivel înalt şi elaborării creatoare de monografii în toate problemele fundamentale ale dreptului muncitoresc.
Asigurarea cercetării aprofundate a problemelor dreptului muncitoresc
În rezoluţiile Congresului al XX-lea al P.C.U.S. un loc foarte important îl ocupă hotărîrile referitoare la organizarea muncii socialiste a salarizării şi a asigurărilor sociale. Congresul a aprobat propunerile făcute de Comitetul Central al Partidului în legătură cu trecerea în cursul celui de al şaselea cincinal, la ziua de lucru de 7 ore, cu o îmbunătăţire a salarizării muncitorilor şi funcţionarilor, mărirea salariului muncitorilor cu cîştiguri mici, îmbunătăţirea simţitoare a regimului pensiilor, etc. Congresul a dat directive în legătură cu asigurarea cadruluinecesar economiei naţionale, cu perfecţionarea organizării muncii, normarea şi tarifarea ei.
În aplicarea directivelor Congresului al XX-lea al partidului, prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 8 martie, durata zilei de lucru în ajunul sărbătorilor şi al zilelor de repaus saăptămînal a fost redusă cu 2 ore. Prin decretul din 26 martie 1956, prin de grija pentru îmbunătăţirea continuă a ocrotirii mamei şi copilului, durata concediilor de sarcină şi leuzie a fost mărită la 112 zile calendaristice. Prin decretul din 26 mai 1956, durata timpului de lucru pentru tinerii între 16 şi 18 ani a fost stabilită la 6 ore pe zi. Prin Hotărîrea Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. a CC. al P.C.U.S. şi a Comitetului Central al Sindicatelor din U.R.S.S., adoptată la 8 septembrie 1956, a fost mărit salariul muncitorilor şi funcţionarilor cu cîştiguri mici, iar prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 8 septembrie a fost mărit cuantumul salariului neimpozabil al muncitorilor şi funcţionarilor. O nouă dovadă grăitoare a grijii partidului şi guvernului pentru binele poporului o constituie legea pensiilor de stat, adoptată de sesiunea a V-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S., în cea de a patra legislatură a sa. În faţa ştiinţei dreptului muncitoresc sovietic se pune sarcina de a studia practica aplicării acestei legi, de a contribui la justa rezolvare a problemelor ce se ivesc în legătură cu aceasta, precum şi de a analiza În mod aprofundat prevederile legii pensiilor ce prezintă importanţă pentru dezvoltarea continuă a teoriei dreptului muncitoresc sovietic.
Legea pensiilor rezolvă în chip nou problema diferenţierii pensiilor. înainte, un nivel diferit şi condiţii diferite de acordare a pensiilor erau stabilite în special în funcţie de ramura economiei naţionale, fără a ţine seama în suficientă măsură de atribuţiile concrete ale lucrătorului respectiv. Aceasta ducea la nivelare, la încălcarea principiului socialist al repartiţiei după muncă. Potrivit noii legi, factorul hotărîtor pentru diferenţierea pensiilor îl constituie munca prestată în condiţii grele . sau vătămătoare sănătăţii. Muncitorii şi funcţionarii care lucrează în subteran, în condiţii de muncă vătămătoare sănătăţii, în secţiile de prelucrare la cald, precum şi la alte munci grele, beneficiază de un regim .mai avantajos de acordare a pensiilor. Aceasta constituie un stimulent în plus pentru atragerea cadrelor la aceste munci. Diferenţierea regimului pensiilor în funcţie de condiţiile grele sau vătămătoare ale muncii reclamă studierea aprofundată a diferenţierii dreptului muncitoresc sovietic în această privinţă în raport cu alte instituţii ale sale (timpul de lucru, salarizarea). Treibuie lămurit în ce măsură o atare diferenţiere sporeşte cointeresarea materială a lucrătorilor în îndeplinirea muncii încredinţate şi contribuie în felul acesta la întărirea rolului ajutător activ al instituţiilor respective ale dreptului muncitoresc.
Noua lege a pensiilor îi obligă, de asemenea, pe oamenii de ştiinţă din domeniul teoriei asigurărilor sociale sovietice să cerceteze în mod susţinut problemele acestei importante ramuri a dreptului muncitoresc sovietic. Din păcate, în acest domeniu munca de cercetare rămîne în mod vădit în urma cerinţelor vieţii. În esenţă, literatura din domeniul asigurărilor sociale sovietice se reduce numai la broşuri de popularizare. La Congresul al XX-lea al P.C.U.S. a fost subliniat în repetate rînduri caracterul voluntar al completării cadrelor necesare întreprinderilor noastre socialiste, ceea ce decurge din principiul adevăratei libertăţi a muncii în socialism. După cum se ştie, la chemarea CC. al P.C.U.S., 350.000 de patrioţi sovietici au plecat în mod absolut voluntar pentru a lucra la valorificarea pămînturilor virgine şi înţelenite, dînd astfel dovadă de vitejie în muncă şi comportîndu-se ca adevăraţi constructori ai comunismului. În raportul de activitate al CC. al P.C.U.S. prezentat la Congres, N. S. Hrusciov a arătat că în noul cincinal partidul va trebui să mai apeleze nu odată la tineretul nostru cu asemenea chemări, în vederea asigurării cadrelor necesare noilor construcţii. „Va trebui — a spus N. S. Hrusciov — să valorificăm şi pe viitor noi regiuni, să construim centrale atomice, termoelectrice şi hidroelectrice, uzine, căi ferate. Partidul este convins că gloriosul nostru tinerel va răspunde şi pe viitor cu înflăcărare la chemările lui“.
În directivele Congresului al XX-lea al P.C.U.S., cu privire la cel de al şaselea plan cincinal, se acordă o deosebită atenţie asigurării forţelor de muncă necesare întreprinderilor şi şantierelor situate în regiunile din răsăritul şi din nordul tării, prin recrutarea organizată de muncitori şi mutarea în aceste regiuni a unor oameni ai muncii din alte regiuni ale tării care în mod iiber consimt la aceasta. În această ordine de idei, deosebit de actuală devine cercetarea problemei contractului de muncă privit ca manifestare de voinţă liberă a părţilor cu privire la exercitarea dreptului la muncă de către muncitori sau funcţionari. Trebuie menţionat însă că unii cercetători nu subliniază caracterul liber consimţit al contractului de muncă chiar atunci cînd definesc noţiunea acestui contract. Trebuie să se pună capăt divergentelor existente în literatura noastră în definirea noţiunii contractului de muncă, deoarece aceasta îi încurcă nu numai pe studenţi, ci şi pe lucrătorii practicieni. Trebuie, în sfîrşit, să se facă o deosebire netă între contractul pentru executarea unei lucrări determinate, ca varietate a contractului de muncă, şi contractul de antrepriză sau contractul de mandat, ca acte juridice civile.
A sosit timpul ca în caz de transferare într-o altă întreprindere sau de desfacere a contractului de muncă la cererea lucrătorului, să se renunţe la aplicarea actelor normative excepţionale ce au fost adoptate la timpul său în condiţii cînd tara noastră era expusă primejdiei războiur lui, iar forţele de muncă chemate să îndeplinească programul dictat de această primejdie, erau limitate. Intrucît condiţiile s-au schimbat, organizarea producţiei şi a muncii s-a îmbunătăţit, a crescut conştiinţa socialistă a oamenilor muncii, astăzi există posibilitatea deplină de a restabili garanţiile prevăzute .de articolele 37 şi 46 din codul muncii din 1922 pentru cazul transferării într-o altă întreprindere sau al desfacerii contractului de muncă. Este ceea ce a şi fost realizat prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 25 aprilie 1956, care a abrogat actele normative din perioada de război privitoare la transferarea obligatorie într-o altă întreprindere şi la răspunderea penală pentru desfacerea contractului de muncă prin voinţa unilaterală a lucrătorului.
Pentru a asigura trecerea, în cursul celui de al şaselea cincinal, la ziua de lucru redusă asigurînd îndeplinirea cu succes a sarcinilor planului economic şi fără micşorarea salariului muncitorilor şi funcţionarilor, trebuie studiată cu atenţie experienţa dobîndită cu prilejul introducerii zilei de lucru de 7 ore în anii primului cincinal, ţiriîndu-se seama totodată şi de particularităţile perioadei actuale.
Prin manifestul adoptat de sesiunea Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. la 15 octombrie 1927, cu prilejul celei de a 10-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, a fost proclamată pentru prima oară în istorie trecerea muncitorilor din fabrici şi uzine la ziua de lucru de 7 ore. Plenara Comitetului Central al partidului, care a avut loc în noiembrie 1928, a caracterizat introducerea zilei de lucru de 7 ore în tara noastră ca un pas important în direcţia realizării acelei cerinţe din programul partidului comunist, care prevedea stabilirea zilei de lucru de 6 ore. În întreprinderi s-a desfăşurat o vastă muncă pregătitoare, urmărind raţionalizarea producţiei, folosirea integrală a zilei de lucru, perfecţionarea normării tehnice şi îmbunătăţirea organizării muncii, în aşa fel încît trecerea la ziua de lucru de 7 ore să nu ducă la o micşorare a producţiei. Mulţumită acestei pregătiri minuţioase, trecerea la ziua de lucru de 7 ore a fost însoţită, în covîrşitoarea majoritate a întreprinderilor, de creşterea necontenită a productivităţii muncii, de sporirea producţiei şi de mărirea salariilor.
După cum rezultă din experienţa dobîndită în trecut, introducerea zilei de lucru de 7 ore în cursul celui de al şaselea cincinal reclamă o mare muncă de pregătire şi, în primul rînd, îmbunătăţirea organizării muncii şi a salarizării, întărirea neîncetată a disciplinei muncii precum şi lupta hotărîtă împotriva timpilor morţi.
Nu încaipe îndoială că în lupta împotriva timpilor morţi, pe lîngă măsurile tehnico-organizatorice şi pe lîngă influenţa exercitată de colectiv, este indicat de a se folosi şi constrîngerea juridică. Trebuie întărită răspunderea lucrătorilor pentru respectarea importantei lor obligaţii de a folosi integral timpul de lucru.
Îmbunătăţirea şi codificarea legislaţiei muncii
În cuvîntarea rostită la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., K. E. Vorpşilov a pus problema necesităţii de a se reexamina şi îmbunătăţi legislaţia noastră a muncii. Pentru a face ca legislaţia muncitorească sovietică să constituie o armă şi mai eficace în lupta pentru perfecţionarea organizării socialiste a muncii şi a salarizării, trebuie identificate toate actele normative în vigoare, trebuie să se procedeze la sistematizarea lor, să se înlăture normele perimate şi inutile, şi, ţinînd seama de sarcinile trasate de Congresul al XX-lea al partidului, să se elaboreze culegerea celor mai importante legi în materie de muncă. Ştiinţa dreptului muncitoresc sovietic este chemată să dea organelor legislative un ajutor activ în această muncă importantă şi complexă şi să rezolve numeroasele probleme teoretice ce se pun în legătură cu codificarea legislaţiei muncii.
Potrivit Constituţiei U.R.S.S. (art. 14) stabilirea bazelor legislaţiei muncii intră în competinţa organelor supreme ale Uniunii Sovietice. După cum s-a arătat încă la sesiunea a 3-a a celei de a 2-a legislaturi a Sovietului Suprem al U.R.S.S., elaborarea bazelor legislaţiei unionale a muncii constituie o măsură de cea mai mare actualitate. Adoptarea acestui act legislativ va înlătura neconcordanţa existentă între legile unionale adoptate în perioade diferite şi în special între legislaţia unională şi cea republicană în materie de muncă.
În legătură cu elaborarea bazelor unionale ale legislaţiei muncii, se pun o serie de probleme care reclamă o analiză ştiinţifică profundă, ca de pildă problema formei juridice a actului normativ prin care se vor stabili aceste baze, a sferei sale de aplicare şi a conţinutului său.
S-a susţinut de către unii că aceste baze ar trebui să îmbrace forma unui cod al muncii al U.R.S.S. În modul cel mai categoric şi cel mai consecvent acest punct de vedere este susţinut în. lucrarea lui A. E. Paşerstnik „Problemele teoretice ale codificării legislaţiei unionale a muncii“.
Adoptarea unui cod al muncii al U.R.S.S. ar restrînge suveranitatea republicilor unionale în domeniul legislaţiei muncii în raport cu prevederile art. 14 din Constituţie. Aceasta ar contrazice linia stabilită la Congresul al XX-lea al partidului în legătură cu lărgirea continuă a drepturilor republicilor unionale. De aceea, actul normativ în materie de muncă prevăzut de art. 14 din Constituţie, trebuie să fie denumit în conformitate cu acest text: „Bazele legislaţiei muncii a U.R.S.S. şi a republicilor unionale“.
Pentru determinarea sferei de aplicare a „Bazelor“ trebuie lămurită sfera relaţiilor sociale reglementate de dreptul muncitoresc. Aceasta este una dintre problemele cele mai complexe şi care nu a fost decît prea puţin cercetată pînă în prezent. În lucrarea mai sus menţionată, A. E. Paşerstnik rezolvă această problemă în felul în care ea a fost rezolvată în ultimii 19 ani în literatura noastră didactică şi monografica de drept muncitoresc, şi anume susţinînd că: „...sfera de aplicare a dreptului muncitoresc cuprinde: 1) raporturile de muncă şi toate celelalte raporturi în legătură cu aplicarea muncii în întreprinderi, instituţii, colhozuri, cooperative meşteşugăreşti şi alte cooperative; 2) raporturile în legătură cu asigurările sociale de stat şi asigurările din cadrul cooperaţiei; 3) raporturile în legătură cu repartizarea forţelor de muncă precum şi raporturile în legătură cu pregătirea cadrelor, ce iau naştere în cadrul realizării raporturilor juridice de muncă“.
Problema sferei de aplicare a dreptului muncitoresc necesită o cercetare temeinică, dat fiind că fără rezolvarea ei nu se poate elabora un sistem just al viitoarei codificări a legislaţiei muncii.
Partizanii concepţiei potrivit căreia dreptul muncitoresc tr&buie să aibă o sferă cît mai largă, confundau domeniul de aplicare al acestei ramuri cu domeniul de aplicare al dreptului la muncă consfinţit de Constituţia U.R.S.S. Ei făceau aproximativ următorul raţionament: dreptul la muncă este recunoscut nu numai muncitorilor şi funcţionarilor, ci şi colhoznicilor; prin urmare, dreptul muncitoresc trebuie să fie aplicabil şi colhoznicilor. Conlinuînd acest raţionament, ar trebui să se ajungă la concluzia că în sfera de aplicare a dreptului muncitoresc ar urma să fie incluşi şi autorii care creează diferite opere în temeiul unor contracte , de editare, inventatorii care cedează invenţiile unor întreprinderi spre a fi aplicate şi persoanele care îndeplinesc diferite comenzi prin muncă proprie. O asemenea concepţie atotcuprinzătoare a dreptului muncitoresc a fost susţinuta de D. N. Ghenkin în 1940. Dar el însuşi a recunoscut în manualul de drept muncitoresc apărut în 1946 că această concepţie este greşită. O critică amănunţită a acestei concepţii eronate a făcut-o P. D. Kaminskaia în disertaţia sa pentru obţinerea titlului de doctor în ştiinţe. Principala greşeală săvîrşită de adepţii lărgirii sferei dreptului muncitoresc constă în aceea că ei confundă această ramură a dreptului cu dreptul la muncă, care constituie unul dintre principiile fundamentale ale orînduirii sociale socialiste şi deci ale întregului sistem al dreptului sovietic. Acest principiu îşi găseşte expresia în toate ramurile dreptului sovietic; în dreptul de stat, în dreptul civil, în dreptul colhoznic. etc. Faptul că, la fel ca şi toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării noastre, colhoznicii beneficiază de dreptul la muncă, nu poate ca atare să constituie un temei pentru a se considera că activitatea desfăşurată în colhoz ar trebui reglementată prin normele dreptului muncitoresc. Este evident că raporturile de muncă ale colhoznicilor sînt în mod organic legate de forma colhoznică a proprietăţii, de raporturile izvorîte din calitatea de membru al colhozului şi de participarea la repartizarea veniturilor şi a cheltuielilor colhozului, ceea ce, luat în întregul său, constituie raportul juridic colhoznic unitar, care se deosebeşte în mod esenţial de raportul juridic de muncă al muncitorilor şi funcţionarilor. Această deosebire apare foarte limpede din examinarea Hotărîrii CC. al P.C.U.S. şi a Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. „Privind Statutul artelului agricol şi dezvoltarea iniţiativei colhoznicilor în organizarea producţiei colhoznice şi în conducerea treburilor artelului“ publicată la 10 martie 1957.
Iată de ce credem că este necesar de a se limita sfera de aplicare a dreptului muncitoresc la sfera acelor raporturi de care el se ocupă efectiv, cu alte cuvinte la raporturile de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor. În ceea ce priveşte conţinutul viitoarelor baze ale legislaţiei muncii, socotim că ele trebuie nu numai să statornicească principiile fundamentale ale dreptului muncitoresc sovietic, dar şi să reglementeze principalele instituţii ale acestuia. Dintre aceste instituţii fac parte: contractul colectiv şi contractul de muncă, timpul de lucru şi timpul de odihnă, salarizarea, protecţia muncii, disciplina muncii, asigurările sociale de stat, soluţionarea litigiilor de muncă, participarea sindicatelor la reglementarea condiţiilor de muncă.
În prezent în U.R.S.S. contractul colectiv a încetat de a constitui o convenţie cu caracter normativ care să determine condiţiile de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor. Aceste condiţii sînt reglementate, în principal, de vasta legislaţie a muncii şi nu de contractele colective.
În contractele colective se prevăd în mod amănunţit obligaţiile concrete ale administraţiei întreprinderii şi ale lucrătorilor, menite să asigure indeplinirea şi depăşirea planului de producţie, mărirea productivităţii muncii şi creşterea producţiei, prin introducerea tehnicii noi, îmbunătăţirea organizării muncii şi întărirea disciplinei în muncă, menite să asigure ridicarea nivelului de trai şi cultural al poporului sovietic.
Prin natura sa juridică, contractul colectiv a devenit un fapt juridic care generează obligaţiile menţionate.
Definiţia ce a fost dată contractului de muncă prin disp. art. 27 al codului muncii din 1922 este astăzi depăşită. În acest text este vorba despre punerea la dispoziţie a forţei de muncă în schimbul unei retribuţii, adică în realitate despre vînzarea-cumpărarea forţei de muncă. Or, în societatea socialistă, munca nu este o marfă, ea nu se vinde şi nu se cumpără.
În conformitate cu adevărata libertate a muncii socialiste, prin contract de muncă se înţelege în U.R.S.S. convenţia încheiată în mod voluntar între un om al muncii şi o întreprindere, instituţie sau gospodărie, cu privire la îndeplinirea unei munci de o specialitate sau calificare determinată sau în cadrul unei funcţii determinate în schimbul unei retribuţii, în condiţiile stabilite de legislaţia muncii.
Această definiţie trebuie folosită şi la pregătirea bazelor legislaţiei muncii.
Viitoarele baze nu pot să nu cuprindă şi o definiţie precisă a disciplinei muncii. Nu trebuie uitat că disciplina muncii constă nu numai în sancţiunile aplicate pentru neîndeplinirea obligaţiilor de muncă, dar şi în stimularea pentru munca desăvîrşită. Din această cauză, disciplina muncii poate fi definită ca o totalitate de reguli prin care se stabilesc obligaţiile de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor, măsurile de stimulare pentru îndeplinirea în bune condiţii a acestor obligaţii şi măsurile de sancţionare a celor vinovaţi de neîndeplinirea lor.
În bazele legislaţiei unionale trebuie, de asemenea, să fie formulată noţiunea salariului şi a timpului de lucru, care nu sînt definite în codul muncii în vigoare.
În literatura didactică şi monografică sovietică, prin salariu se înţelege de obicei retribuţia pe care administraţia întreprinderii (instituţiei) o plăteşte muncitorilor şi funcţionarilor pentru îndeplinirea muncit ce le-a fost încredinţată, ţinînd seama de cantitatea şi calitatea muncii. potrivit unor norme fixe, stabilite de lege sau în temeiul legii.
Salariul nu trebuie confundat cu diferitele compensaţii sau indemnizaţii ce se plătesc, de plidă, în caz de delegare, transferare, etc.
Timpul de lucru, ca o categorie juridică, ca o instituţie a dreptului muncitoresc, este timpul stabilit de lege sau în temeiul legii, în care muncitorii şi funcţionarii sînt obligaţi să îndeplinească munca ce le-a fost încredinţată. Este interzis de a se folosi timpul de lucru pentru interesele personale sau pentru îndeplinirea unor sarcini primite de la organizaţiile obşteşti. Lupta împotriva pierderilor neproductive ale timpului de lucru constituie unul dintre cele mai importante principii ale statului socialist.
Demascarea teoriilor burgheze în domeniul dreptului muncitoresc
Dezvoltarea creatoare continuă a ştiinţei sovietice a dreptului muncitoresc în procesul luptei practice pentru comunism, pe baza generalizării experienţei istorice şi a faptelor realităţii vii, reclamă critica aprofundată a teoriilor burgheze în domeniul reglementării juridice a muncii.
Organele statului nostru sovietic se lovesc în mod practic de aceste ieorii la sesiunile Conferinţei generale şi a altor instituţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Astfel, la a 39-a sesiune a Conferinţei generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care a avut loc în luna iunie 1956, s-au făcut eforturi mari pentru a se răspândi teoriile colaborării de clasă a muncitorilor cu patronii, ale „bunelor relaţii între patroni şi lucrători“, ale „păcii industriale“, etc. Tocmai prin prisma acestor teorii, se vorbea despre conţinutul şi importanţa unor instituţii juridice ca, de pildă, contractul colectiv, procedura de conciliere, etc. S-au făcut încercări de a se considera aceste instituţii juridice drept o dovadă a modificării rolului patronilor şi al muncitorilor şi a transformării celor dintîi din proprietari în administratori, iar a celor de al doilea, în parteneri şi părtaşi egali în drepturi la administrarea întreprinderii. Pe această bază, propovăduitorii acestor teorii s-au străduit să demonstreze necesitatea sprijinirii de către muncitori a măsurilor relative la ridicarea productivităţii muncii în întreprinderile capitaliste, să arate că metoda grevelor ar fi perimată şi că grevele ar fi în descreştere, etc. Delegaţii U.R.S.S., ai R.S.S. Bieloruse, ai R.S.S. Ucrainene şi ai ţărilor de democraţie populară au demascat caracterul iluzoriu şi caracterul burghez de clasă a acestor teorii, care au ca scop să justifice exploatarea muncii salariate, să camufleze adevărata natură a raporturilor de muncă capitaliste, să-i abată pe muncitori de la lupta pentru interesele lor vitale. Este absolut evident că critica şi demascarea ideologiei burgheze în domeniul raporturilor de muncă constituie o condiţie obligatorie a activităţii ştiinţifice desfăşurate de teoreticienii din domeniul dreptului.
*
Îndeplinirea cu succes a sarcinilor urgente care decurg din hotăririle Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pentru ştiinţa dreptului muncitoresc sovietic reclamă o muncă creatoare susţinută, ridicarea cu curaj şi cu spirit critic a unor probleme noi, elaborarea de concluzii şi propuneri adînc fundamentate, elaborarea de noi lucrări ştiinţifice şi manuale.
* Stenograma comunicării prezentate în ziua de 31 mai 1957 la Institutul de cercetări juridice al Academiei R.P.R.
