Prin sentinţa civilă nr. 736/04.06.2008 a Tribunalului Galaţi, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Spitalul „B E.” G în contradictoriu cu pârâta S.D.E.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată la data de 04.04.2008, reclamantul Spitalul” B E.” G a chemat în judecată pe pârâta S.D.E. pentru a fi obligată la plata a 36 de salarii medii pe economie, respectiv suma de 45.720 lei cu titlu de despăgubiri.
În fapt a arătat reclamantul că pârâta a fost angajată a sa, ca medic rezident anul I-IV şi mai apoi ca medic specialist în specialitatea neonatologie aşa cum rezultă din Contractul Individual de Muncă nr. 1/31.01.2001.
La momentul 1.02.2001 pârâta a fost angajată pe durată nedeterminată în funcţia de medic rezident anul I-IV ca urmare a promovării concursului de rezidenţiat din sesiunea 19.11.2000 – Secţiunea B – aşa cum rezultă din dispoziţia 15/17.01.2001 emisă de Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică. Pârâta a concurat pentru postul de medic rezident specialitatea neonatologie scos la concurs pentru Spitalul „ B E.” G, concurs publicat în Revista „E. Medicală” nr. 47/200, unde se arătau condiţiile de organizare şi desfăşurare a concursului de rezidenţiat pe loc şi post. Prin urmare, arată reclamantul, pârâta a ştiut din momentul anunţării concursului de condiţiile acestui loc de muncă şi anume că după obţinerea specialităţii era obligată să rămână să lucreze pentru reclamant 5 ani de zile în caz contrar urmând a achita daune penalizatorii de 36 de salarii medii pe economie din momentul renunţării.
La Contractul Individual de Muncă al pârâtei s-a încheiat un act adiţional nr. 1/31.01.2001 prin care pârâta se obliga să lucreze minim 5 ani pe postul respectiv şi respectiv, să plătească daune de 36 de salarii în cazul nerespectării acestei obligaţii.
Pârâta a lucrat în perioada 1.02.2001-30.04.2006 ca medic rezident, iar la data de 1.05.2006 a fost confirmată ca medic specialist în specialitatea neonatologie pe baza examenului promovat de pârâtă.
La data de 16.07.2007 pârâta şi-a dat demisia în vederea angajării la Maternitatea D. E. I, astfel că raporturile de muncă au încetat prin actul unilateral al acesteia conform art. 55 lit. c, art. 79 alin. 1, 4, 7 – Legea nr. 53/2003.
Ca urmare a acestei situaţii reclamantul susţine că s-a activat clauza din actul adiţional, respectiv plata de daune egale cu 36 de salarii medii pe economie.
Consideră reclamantul că prin actul adiţional s-a stabilit de comun acord modalitatea de despăgubiri şi întinderea despăgubirilor conform art. 969 şi 1066 C. civ.
Pârâta a formulat întâmpinare arătând următoarele:
Reclamantul înţelege să-şi întemeieze pretenţiile pe dispoziţiile art. 969, 1066 C.civ., invocând principiile răspunderii civile delictuale, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei aparţine judecătoriei G a l a ţ i.
Pe fondul cauzei, în conformitate cu prevederile art. 9 din O.U.G. 259/2000, pârâta trebuia să încheie cu unitatea sanitară contract de muncă pe perioadă determinată. În susţinerea acestui aspect stau atât dispoziţiile P./2006, cât şi adresa 4324/2006 a Direcţiei de Sănătate Publică G.
Dacă reclamantul apreciază perioada de rezidenţiat ca o formare profesională, pentru recuperarea contravalorii cheltuielilor de şcolarizare se poate îndrepta împotriva pârâtei. Or, în perioada de rezidenţiat medicii prestează muncă pentru care în mod corespunzător primesc salariu. În această situaţie, invocarea unui prejudiciu de către reclamant nu este dovedită.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs reclamanta Spitalul „BE.” G, considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
S-a apreciat că instanţa se află într-o eroare de interpretare a cazului dedus judecăţii, în sensul că nu ţine cont de faptul că pârâta a încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă, prin care s-a obligat ca după obţinerea specialităţii, să lucreze în cadrul unităţii cel puţin 5 ani, iar în cazul nerespectării acestei obligaţii, se obligă să restituie suma echivalentă a 26 de salarii medii pe economie din perioada renunţării.
S-a considerat că aceasta reprezintă, conform art. 969-070 C. civ. o convenţie între părţile contractante care are putere de lege între acestea şi care trebuie executată cu bună credinţă.
Mai mult instanţa de fond ignoră prevederile O.U.G. nr. 259/2000, O.U.G. nr. 58/2001, dar şi dispoziţiile Legii nr. 41/2002, care reglementează că „pregătirea universitară a absolvenţilor licenţiaţi ai facultăţilor de medicină (...)” şi care stipulează în mod foarte clar, condiţiile impuse celor care optează pentru rezidenţiatul pe post. Recurenta a solicitat 2 posturi de medic rezident în specialitatea neonatologie, pârâta din prezenta cauză, concurând pentru unul din acestea.
De la bun început aceasta a cunoscut condiţiile impuse, deci, şi-a asumat şi riscul în situaţia în care nu se achita de obligaţia impusă prin actul adiţional la contractul de muncă de a lucra 5 ani, ulterior obţinerii specialităţii. Ocuparea unui alt post decât acela pe care a fost confirmată ca rezident se făcea numai după îndeplinirea obligaţiei mai sus enunţate, consecinţa nerespectării acesteia era aceea de a răspunde material potrivit clauzei.
Nu a fost de acord cu argumentele instanţei de fond referitoare la faptul că între candidaţii de la Secţiunea A şi candidaţii de la Secţiunea B exista o singură diferenţă, şi anume că cei de la Secţiunea B sunt obligaţi să rămână 5 ani în spital.Mai exista o diferenţă, şi anume ca rezidenţii de la Secţiunea A au contract de muncă pe durată determinată, în timp ce rezidenţii de la Secţiunea B au contract de muncă pe durată nedeterminată, aceştia din urmă fiind scutiţi după obţinerea specialităţii de stresul căutării unui alt loc de muncă.
În opinia recurentei, este justificată perioada de 5 ani, având în vedere că pentru un curs mai mare de 60 de zile se prevede minim 3 ani ca perioada în care angajatorul nu poate avea iniţiativa încetării raporturilor de muncă, însă pentru 5 ani respectiv aproximativ 1080 zile, a considerat că 5 ani reprezintă destul de puţin.
În aceşti 5 ani s-a plătit rezidentul care s-a format profesional într-o unitate sanitară clinică, a ţinut blocat postul 5 ani, iar, atunci când în sfârşit trebuia să beneficieze de serviciile celui căruia i-a plătit formarea profesională, acesta a înţeles să aleagă un alt loc de muncă decât spitalul recurentei.
În situaţia dedusă judecăţii a considerat că nu se pune problema fidelizării personalului medical, legiuitorul a găsit alte instrumente juridice pentru acest aspect şi a exemplificat H.G. 670/2007 privind stabilirea primei de stabilitate pentru personalul contractual din unităţile sanitare, acordarea de zile în plus la concediul legal de odihnă funcţie de vechimea în unitatea sanitară respectivă.
Aici, se pune problema nerespectării unei clauze stabilite de comun acord prin actul adiţional nr. 21/31.01.2001 la contractul individual de muncă, dar şi a răspunderii în cazul nerespectării obligaţiilor asumate în mod legal şi în conformitate cu art. 969 C. civ., aceasta având natura juridică a unei clauze penale conform art. 1066 şi urm. C. civ., stabilind o îndatorire perfect valabilă şi legală ce trebuie executată întocmai atunci când sunt îndeplinite condiţiile acordului.
Pârâta s-a înscris în mod liber şi conştient la concursul de rezidenţiat Secţiunea B, cunoscând şi obligaţiile impuse pentru această secţiune, respectiv de a lucra la unitatea care i-a finanţat rezidenţiatul cel puţin un număr de ani egal cu durata rezidenţiatului, după obţinerea specialităţii; Spitalul a plătit-o din bugetul său alocat şi nu din fondurile proprii aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, fără să aibă relevanţă de unde proveneau banii; Nu a avut loc o restrângere ilegală a dreptului la muncă sau educaţie, restrângerea fiind legală şi consimţită de către pârâtă; Mai mult rezidenţii de la Secţiunea B au fost avantajaţi prin faptul că spre deosebire de rezidenţii de la Secţiunea A care la terminarea rezidenţiatului au rămas fără loc de muncă, acestora li s-a asigurat un loc de muncă pe durată nedeterminată.
De asemeni nu are relevanţă faptul că intimata S.D.E. continua să-şi desfăşoare activitatea tot într-un sistem care i-a finanţat studiile, este important că recurenta i-a finanţat acesteia studiile, i-a achitat un salariu pentru care pârâta nu a prestat activitate în cadrul spitalului, iar, în momentul în care aceasta trebuia să-şi respecte obligaţia de a funcţiona la spital, a preferat să-şi găsească un alt angajator.
A solicitat admiterea recursului pentru motivele mai sus arătate, modificarea sentinţei civile nr. 736/4.06.2008 a Tribunalului Galaţi, şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii aşa cum a formulat-o.
Şi-a întemeiat solicitările pe baza dispoziţiile art. 969 C.civ., art. 1066 şi urm.C.civ., precum şi pe dispoziţiile art. 301 C. proc. civ. coroborat cu art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata pârâtă S.D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.
Cu privire la critica recurentei precum că instanţa de fond analizând situaţia prezentată prin cererea introductivă s-ar fi aflat în eroare cu privire la actul dedus judecăţii, recurenta considerând că actul adiţional reprezintă o convenţie a părţilor care are putere de lege între acestea, a apreciat că această critică nu poate fi reţinută din următoarele considerente:
Actul adiţional care a fost încheiat între părţi derivă din raportul juridic de muncă şi nu poate fi privit în afara acestuia cu aplicarea numai a prev. art. 966 C.civ.ci trebuie raportat şi la domeniul acestuia de aplicare.
Astfel la momentul încheierii actului adiţional erau în vigoare prevederile Legii 1/1070 care la art. 21 stabilea că în cazul în care unităţile trimit salariaţii la cursuri de pregătire sau specializare trebuie să încheie cu aceştia act adiţional la contractul individual de muncă care va cuprinde:
-obligaţia unităţii de a suporta cheltuielile pentru instruirea salariatului;
-îndatorirea salariatului de a lucra în unitatea respectivă cel puţin 5 ani de la data terminării formei de instruire;
-obligaţia salariatului ca în cazul nerespectării îndatoririi prevăzute mai sus să plătească o despăgubire reprezentând cheltuielile făcute de unitate sau de alte organe pentru pregătirea sa profesională.
Sub imperiul acestui act normativ a fost încheiat şi actul adiţional care este temeiul cererii de chemare în judecată. Or, intimata a plecat dintr-o unitate spitalicească publică în acelaşi tip de unitate, beneficiarii actului medical fiind în ambele cazuri cetăţenii din sistemul public de sănătate. Mai mult în perioada în care aceasta a desfăşurat activitate ca rezident, aceasta a prestat o muncă şi contrapartida acestei activităţi nu se putea regăsi decât în salariul pe care aceasta trebuia să îl primească de la unitatea unde lucra.
Deşi recurenta recunoaşte că a respectat dispoziţiile legale în vigoare nu a încheiat un contract de muncă pe durată determinată aşa cum prevăd dispoziţiile aplicabile rezidenţilor pe post. De altfel este total lipsit de temei afirmaţia recurentei precum că intimata a primit un salariu pentru care aceasta nu a prestat activitate în cadrul spitalului.
În perioada de rezidenţiat aceasta face parte din corpul medical, medicii titulari nu procedează la efectuarea unor lucrări suplimentare pentru pregătirea medicilor rezidenţi. Mai mult în această perioadă unitatea medicală beneficiază de serviciile prestate de medicii rezidenţi folosindu-i în acelaşi sistem de activitate şi retribuindu-i pentru munca desfăşurată în aceleaşi condiţii cu medicii titulari. În această situaţie nu s-a probat prejudiciul pe care unitatea spitalicească l-a suferit, prejudiciu calculat la suma de 45.720 lei.
Este evident că prin prisma acestor considerente, perioada de rezidenţiat nu este în accepţiunea actului normativ invocat o specializare care să dea dreptul recurentei la recuperarea cheltuielilor de specializare-cheltuieli de altfel nedovedite.
Un alt aspect îl presupune legalitatea încheierii unui asemenea act adiţional.La momentul încheierii acestui act juridic erau în vigoare prevederile Legii 10/1972-C.muncii care la art. 18 stabilea că „ drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu (...)”.
În aplicarea textului de lege şi prin raportarea la dreptul comunitar, respectiv art. 25 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, orice limitare în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Cartă trebuie să fie recunoscute de lege şi să respecte conţinutul esenţial al drepturilor şi libertăţilor, cu condiţia ca limitările să fie necesare şi să răspundă unui obiectiv de interes general.
Sub niciunul din aceste aspecte nu se poate înţelege că actul adiţional încheiat ar respecta prevederile legale.
Pe de o parte nu este recunoscut de lege, întrucât chiar legea organică stabileşte că nu pot interveni tranzacţii asupra unor drepturi stabilite prin lege, iar pe de altă parte limitarea alegerii unui alt loc de muncă s-a făcut cu încălcarea dreptului comunitar.
Munca desfăşurată de intimată s-a realizat în acelaşi sistem, beneficiarii acesteia sunt asiguraţii din sistemul de asigurări de sănătate şi recurenta nu a dovedit un interes general în limitarea dreptului la alegerea unui loc de muncă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate de recurentă cât şi sub celelalte aspecte de fapt şi de drept în conformitate cu dispoziţiile art. 304 indice 1 C. proc. civ., Curtea apreciază recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Între recurenta reclamantă şi pârâta intimată s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 1 /31.01.2001 urmat de actul adiţional încheiat la aceeaşi dată prin care era obligată intimata să funcţioneze ca specialist pe postul de doctor la Secţia neonatologie din cadrul Spitalului „B E.” G, pe o perioadă de minimum 5 ani de la obţinerea specialităţii iar, în cazul în care nu se vor respecta aceste prevederi, să restituie unităţii sanitare o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie din perioada renunţării, această prevedere având caracter de clauză penală.
La data de 1.05.2006 intimata a fost confirmată ca medic în specialitatea „neonatologie” pe baza examenului promovat iar la data de 16.07.2007, a solicitat încetarea raporturilor de muncă prin demisie în vederea angajării la Maternitatea „D E. – Centrul Regional de Terapie J.I. Recurenta a dat curs cererii sens în care au încetat raporturile de muncă cu intimata.
Într-adevăr, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, problema în cauză ce se impune a fi clarificată este aceea dacă, în cazul acestui raport de muncă, părţile au libertatea de a negocia pe orice aspect, în speţă pe locul muncii şi în baza unui consimţământ liber exprimat.
Codul muncii permite anumite limitări ale drepturilor salariatului însă ele trebuie să aibă o justificarea, să fie necesare, să răspundă unui interes general, să fie remunerate corespunzător pentru a asigura o acoperire echitabilă a prejudiciului pe care îl încearcă salariatul din cauza limitării respective.
Prin actul adiţional în speţă s-a urmărit de către recurentă constituirea unei modalităţi de fidelizare a medicilor însă, atât timp cât, pe perioada cât s-a desfăşurat specializarea, cheltuielile au fost suportate de către Statul Român prin Ministerul Sănătăţii (şi nu de către recurentă, aşa cum eronat susţine aceasta şi fără nicio dovadă în acest sens), minister are gestionează sistemul public de sănătate, simpla plecare a intimatei sau neîntoarcerea la vechiul loc de muncă de unde a fost trimisă la specializare, nu poate activa clauza cuprinsă în actul adiţional decât în măsura în care plecarea medicului s-ar fi făcut către un sistem privat de sănătate.
Atât timp cât intimata, în calitate de medic, a continuat să profeseze tot în cadrul sistemului public de sănătate, însă la un alt spital, nu se poate reţine că spitalul iniţial angajator, în speţă recurenta, ar fi suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat.
Sunt reale susţinerile recurentei exprimate în sensul că acest spital s-a bazat pe faptul că va avea în viitor un angajat specialist într-un anumit domeniu şi că prin neîntoarcerea acestuia sau prin faptul că nu a continuat să rămână, pacienţii vor fi lipsiţi de serviciile medicului specialist, însă acest aspect este doar o problemă de gestionare a sistemului public de sănătate a Statului Român şi nu a recurentei.
Pe de altă parte, acel medic continuă să presteze o activitate de specialitate în acelaşi sistem public de sănătate, chiar dacă în cadrul altui spital iar serviciile sale se întorc astfel către aceeaşi categorie de asiguraţi, chiar dacă din altă zonă, fără a fi exclusă situaţia în care chiar pacienţii, asiguraţii din raza de activitate a spitalului reclamant să fie în viitor trataţi chiar la noul loc de muncă al intimatei. Mai mult, şi la recurentă este posibil ca, în aceleaşi condiţii, un alt medic să refuze să se întoarcă la spitalul ce i-a plătit specializarea şi să aleagă spitalul recurent fără ca astfel să existe un prejudiciu efectiv adus ce să impună a fi reparat. De altfel, nu este lipsit de importanţă a se analiza modul în care medicul ajunge să încheie actul adiţional, declaraţia de răspundere atunci când pleacă la specializare.
Este cert că actul adiţional de fapt nu reprezintă o negociere, un rezultat al acestuia, ci mai mult, un contract de adeziune astfel că, problema negocierii despăgubirilor este exclusă, fiind mai degrabă o condiţie impusă medicului pentru a putea merge la specializare, astfel că, acea clauză apare într-adevăr ca fiind abuzivă după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, mai ales că, implicând o limitare a dreptului la muncă, nu asigură o remunerare corespunzătoare a salariatului, simpla asigurare a unui loc de muncă nefiind echivalentă cu o remunerare proporţională cu limitarea dreptului la libertate de a alege un loc de muncă.
Raportat la toate considerentele expuse mai sus, sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică din toate punctele de vedere iar motivele de recurs nu sunt întemeiate, urmând ca, în baza dispoziţiile art. 32 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca nefondat recursul.
